vineri, 26 noiembrie 2010

DUMITRU AUGUSTIN DOMAN Un Akaki Akakievici din amurgul comunismului

„Războiul nu lasă în urma lui numai cimitire ale eroilor ce s-au jertfit sau au fost jertfiţi pentru patrie, pentru o pace de trei zile, ci şi viaţă, aşa cum se iveşte ea în vremuri tulburi: întâmplător, ca fruct al hazardului unei clipe, unei nopţi, unei singure atingeri, unei traume, sau ţesute pe canavaua unor poveşti pe care nimeni nu le mai poate spune”. Deşi scrisă pe la sfârşitul romanului lui Constantin Stan, Gde Buharest (Editura Charmides, 2010), fraza aceasta este, de fapt,începutul poveştii. Astfel, un soldat român, în retragerea sa spre casă, este adăpostit de o rusoaică văduvă cu care are o legătură de câteva zile, suficient pentru a-i lăsa drept neştearsă amintire un plod. Este chiar personajul principal al romanului: Ivan Mihailovici Saproşkinov. Copilăria acestuia este una chinuită mai ales de gândul că trebuie să meargă mereu la şcoală, neînţelegând rostul învăţăturii, în această privinţă semănând cu Oblomov care vedea în învăţătură o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. În tinereţe însă, Ivan Mihailovici devine ostaş credincios al partidului comunist al Uniunii Sovietice, aghiotant al lui Tovkolea, un mare activist pe care-l slujeşte ca pe însuşi partidul, cu toată atenţia: „…unui şef nu trebuie să-i placă nimic din ce faci tu. Eşti un neisprăvit, un leneş, un încurcă-lume, iar dacă nu ar fi el s-ar duce lumea de râpă. Ce faci, faci prost şi el trebuie să îndrepte, adică nu mai pune el mâna să le îndrepte dar îţi spune cum le-ar fi făcut el să iasă perfect. Apoi, mai învăţase Ivan Mihailovici că şefii cei mari abia când tac, când nu te mai văd, când nu mai catadixesc nici măcar observaţie să-ţi facă sunt cei mai supăraţi. De aceea, uneori se ruga de Tovkolea să-l muştruluiască, să-l facă cu ou şi cu oţet. Dacă nu reuşea – iar Tovkolea continua să se uite la el ca la o absenţă (excelent! n.m. DAD) – atunci făcea el una boacănă…” Zelul său îl propulsează pe vremea perestroikăi într-o slujbă de funcţionar clasa a II-a, într-o clădire din Piaţa Roşie, mânuind (sau alcătuind?) dosare.
O mare şi permanentă plictiseală. Timpul zilnic al slujbei nu-i e măsurat cu vreun ceasornic, ci cu o precisă clepsidră – sticla de votcă, legumită ceas de ceas şi minut cu minut, să se golească exact la sfârşitul programului, program împărţit în două de apariţia cu precizie de cronometru în biroul lui a Marfei Stanilova, soţia sa, care la slujbă însă se poartă cu severitatea unui comisar al poporului. Marfa Stanilova vine să ia misterioasele dosare de la soţul ei, pe care-l dojeneşte neutru: „Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult!”
Dar, Ivan Mihailovici – în ritmul egal al fiecărei zile – contemplă prin fereastră turlele aurite ale bisericii „Vasili Blajenii”, priveşte literele şi cifrele „cu încântarea cu care scrutează nimicul” şi bea votcă, pentru că „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”. Am putea spune că avem de-a face cu un Akaki Akakievici din amurgul comunismului. Iată descrierea lui făcută de fiica vitregă, cu care împărţea aceeaşi cameră mare printr-o draperie şi cu care fiică chiar are o partidă de amor: „Ce viaţă duce dumnealui: se duce la slujbă, vine de la slujbă. Uneori vine afumat de la bodega aia nenorocită care îi iese şi ei în cale în drumul spre casă (chiar înainte să o apuce pe aleea ce duce la cvartalul de locuinţe), alteori se mai afumă şi pe acasă. Toată ziua, altceva nu face”.
Din activitatea lui de purtător de geantă a lui Tovkolea, Ivan Mihailovici învăţase de la acesta că trebuie să fie soldat credincios partidului şi că nu trebuie să judece el, să nu gândească, el trebuie doar să execute ce i se cere. Ceea ce şi face, trădându-l fără să clipească pe binefăcătorul său Tovkolea, scriind o notă informativă împotriva lui dictată de ofiţerul KGB, nepunându-şi nicio clipă problema dacă e adevărat sau nu ce scrie el, fiind preocupat doar de caligrafie.
După cum am sugerat deja la începutul acetor rânduri, povestea vieţii lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu este aşternută cronologic, ci după meandrele gândului personajului. De altfel, un cititor atent al romanului vede neapărat că Gde Buharest nu este atât povestea vieţii lui Ivan Mihailovici, cât cea a gândului său care ne poartă prin satele măreţei Uniuni Sovietice, prin Moscova, prin labirintica şi deopotrivă misterioasa clădire în care-şi desfăşoară cotidiana activitate de funcţionar clasa a II-a: „Îşi potrivi pasul pe scări şi nu văzu că un gând i se strecură înainte, o luă fuguţa pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înaintea sa. Când Ivan Mihailovici ajunse, gândul se instalase deja pe scaunul său. Saproşkinov tresări: de nu s-o apuca pârdalnicul să-i bea şi votcuţa”. Iar meandrele gândului (veritabil personaj) sunt influenţate în mare măsură de votca îngurgitată în timpul serviciului, la cârciumă după slujbă, în drum spre casă, în week-end.
Finalul romanului îl găseşte pe Ivan Mihailovici în drum spre România, spre Bucureşti, spre Buharest, unde speră (ce speră! e convins!) că va găsi un geamăn, un omolog, „în lumea tocmită în simetria ei perfectă”, nu se poate să nu existe acel frate care să-l aştepte pe peronul Gării de Nord.
Gde Buharest este un roman profund rusesc în spirit, în atmosferă, în profunzimea lui. Naraţiunea este de o mare savoare, chiar şi pentru cititorul care nu are exerciţiul lecturii din marii prozatori ruşi, că proza romanului nu e livrescă, ea nu pare a fi scrisă neapărat după romanele ruseşti, ci e – dacă nu de un veritabil realism – oricum, absolut verosimilă. Monologul interior al lui Ivan Mihailovici este excepţional, iar Constantin Stan e un maestru al stilului indirect liber. Precum marii prozatori ruşi – Gogol, Cehov, Goncearov – Stan scrie un roman remarcabil pe un personaj altfel banal, diminutivând în spirit slav cuvintele: lăvicioară, castraveciori, copeicuţă, cănuţă, păhăruţ, votcuţă (desigur!), vinişor, slujbuşoară……
Dacă ar fi tradus în Federaţia Rusă, Gde Buharest ar putea fi un best seller.
De menţionat că romancierul Constantin Stan – cam singurul optzecist care la începuturi n-a găsit că proza scurtă e cea care contează, romanul fiind în anii 1979-1983 perimat – vine dinspre proza sofisticată, cu multiple tehnici narative explicite, de la textualism şi intertextualism, aşadar, vine spre simplitatea marilor romancieri dintotdeauna, de la Gogol – să zicem – până la Llosa, ca să amintim pe ultimul laureat Nobel. Aş zice că aceasta trebuie să fie tendinţa în creaţia unui romancier, de la complexitatea tehnicilor narative spre claritatea scriiturii epice care să aibă neapărat în centru un personaj memorabil. Iar Ivan Mihailovici Saproşkinov este un personaj memorabil. În această metamorfoză constă maturitatea deplină a romancierului Constantin Stan.
*Arges, 11, 2010)

3 comentarii:

  1. Buna ziua! Am aflat de cartea dvs "Gde Buharest", si as vrea sa stiu cum pot sa fac rost de ea. In librariile din Bucuresti nu o gasesc, poate imi dati dvs un sfat. Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pentru aceasta carte am optat pentru multe intalniri cu publicul cititor, retelele de distributie fiind o catastrofa (comision enorm, bani nelivrati) Ea se gaseste (sau s-a gasit) la chioscul de carti si reviste de la Muzeul National al Literaturii Romane.
    Va multumesc pentru interesul artata romanului meu!

    RăspundețiȘtergere
  3. Nicu Calugaroiu20 aprilie 2011, 22:19

    An nevoie urgenta de "Gde Buharest". Trebuie sa fac o recenzie urgent. calugaroiu.nicolaeflorian@yahoo.com

    Multumesc...

    RăspundețiȘtergere

 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.