Culori, linişte şi frumuseţe

Micuţa, dar foarte cochetă sală Octav Doicescu de pe Calea Victoriei nr. 128 a găzduit la începutul acestei luni prima expoziţie de pictură a Cristinei Ţurlea intitulată « Culori şi culoare ». Cele 50-60 de picturi, realizate în tehnici şi pe materiale –pânză, carton – diferite au o mare calitate: frumuseţea. Un concept –o emoţie, o stare şi un calificativ – de care azi lumea se fereşte din prejudecăţi. Nu ştiu cum şi nici nu se ştie prea bine de ce, pas cu pas, arta modernă a instaurat contorsiunea, brutalitatea, violenţa şi provocarea cu orice preţ a publicului ca note definitorii pentru “arta profundă”. Frumuseţea, emoţia artistică, starea de bine par a fi nu numai vetuste, dar şi ocolite din teama probabil de a nu cădea în kitsch. Există desigur acest risc în momentul în care nu stăpâneşti culoarea sau cuvântul, şi, într-o compoziţie clasică, în compoziţia, viziunea şi intenţionalitatea artistului, derapajele se văd mai bine decât într-una care îşi constituie propriile reguli după starea de moment a creatorului. Peisajele Cristinei Ţurlea îţi plac şi îţi transmit o stare de linişte, de bucurie şi confort spiritual. Să te mai poţi bucura de o fereastră, de un colţ de stradă dintr-un burg, de un acoperiş, de pomii înfloriţi sau dezgoliţi de toamnă, să ai liniştea de a te opri pentru a observa frumuseţea din toate acestea înseamnă un lux într-o lumea accelerată, devoratoare, strâmbă şi nervoasă. Să nu se înţeleagă că avem a face cu o idilizare, cu o pastorală în peisajele Cristinei Ţurlea. Şi nici că stilul este unul vetust, care imprimă oricărei frumuseţi ceva lipsit de viaţă, de trup inert. Sesisez în multe dintre pânzele sale nu numai tehnici şi stiluri ale picturii moderne, dar şi accentuate note polemice, replici energice la clasicizante viziuni. În ciuda unui calm şi a unei nostalgii provocate de semnele nemiloase înscrise de timp pe clădiri, trepte, tonul este energic. Aş zice chiar că tema principală a picturii Cristinei Ţurlea este timpul şi ravagiile sale, dar în faţa cărora nu trebuie să te resemnezi. Linia obligă privirea să se ridice, urcând, iar atunci când ceea ce pictează este de la înălţimea ochilor există un element care verticalizează, înalţă, ducându-se dincolo de rama tabloului. În “Vară” (acoperişul în unghi, dar şi –sau, mai ales – roşul intens, de vâlvătaie, de foc gata să ridice limbile de flacără spre înalt), în “Trepte înflorite”, în “Singurătate 1” şi “Singurătate 2” aceste insemne ale vitalităţii sunt cele mai pregnante. În multe altele, ele trebuie căutate, ghicite, obligându-te să insişti cu privirea asupra picturii: simţi că mai există ceva care îţi scapă, dar ceva esenţial care tensionează imaginea, care îţi creează senzaţia de vertij din “Arşiţă în Dobrogea 2” sau de cea de mister posibil, probabil de dincolo de ferestre din “Intrare”.

Tablourile sunt, în general, de dimensiuni mici. Şi cred că pictoriţa şi-a ales aceste dimensiuni din măcar două motive: mai întâi pentru că pe spaţii mici concetrarea e mai mare deşi imaginea e mai discretă. Or, imaginile surprinse de Cristina Ţurlea nu fac parte din acea categorie care îţi sar în faţă, te copleşesc prin evidenţa lor. Ele sunt ascunse, sunt fragmente “din regiunea de odionioară” şi uneori spre a le sesiza frumuseţea trebuie să le decupezi din ambient. Lumea şi frumuseţea sunt fragmentare – iată ce ne sugerează autoarea. Mai apoi, pentru că, aflată la începuturi, şi-a proiectat picturile ca ambient domestic şi nicidecum pentru săli mari de expoziţii. Iar picturile sale stau foarte bine în spaţii mici creind o atmsferă calmă, caldă, odihnitoare. Faptul că în catalogul expoziţiei fiecare lucrare este însoţită de câteva versuri (Bacovia, Marin Sorescu, Ioan Es. Pop, Ana Blandiana) vine să confirme acest gând: numai în şi întru intimitate asociezi şi îţi şopteşti versuri privind un tablou, nicidecum în publicul larg!

Deşi de dimensiuni relativ mici, picturile strălucesc cu adevărat abia când te depărtezi 10-15 paşi şi le sesisezi profunzimile astfel că le vor sta bine şi în spaţii largi!

Cele câteva abordări în manieră de Chirico sau Gustav Klimt ne oferă şi un posibil traiect al picturii Cristinei Ţurlea. S-ar putea ca următoarea expoziţie (etapă) să fie una a renunţării la figurativ mergând spre stilizările concretului până la a obţine nu desenul ci semnul realului, îmbinând suprarelismul unuia cu avangardismul celuilalt.

În aceeaşi notă a discreţiei rafinate s-a petrecut şi vernisajul: fără discursuri de specialitate docte şi apăsătoare, cu zece feluri de ceaiuri şi o puzderie de dulciuri!

(revista Luceafarul de dimineata 51/2010)