Am plecat cu trenul de noapte, ca şi altădată. Nu s-au schimbat prea multe : călătoria durează tot 14 ore, vagoanele sunt aceleaşi, cearceafurile - tot îngălbenite, pernele – tot tari, hârtia de la WC este însă acum roz (în rest la fel, probabil făcută tot la Buşteni sau Letea, tot pe aceleaşi role, tot cu aceeaşi celuloză – cine a mers cu trenul sau o foloseşte ştie la ce mă refer !) Confort de clasa I înseamnă doar că voi fi doar cu Horia (Tabacu) în cuşetă şi că în dulăpior am dat peste două sticle (sticluţe, pentru a respecta adevărul) de apă plată. Am făcut pariu pe căldură : frig sau cald ? Ca şi altădată, în vagoanele româneşti, nu există “optim”. E după noroc, ca la 6 din 49, te poţi sufoca sau poţi dârdâi toată noaptea. Am avut şansă: a fost extrem de cald, a fost “hot”, a fost ca la saună. Am deschis (alt noroc, la întoarcere geamul nu s-a lăsat clintit) larg fereastra şi, în ciuda interdicţiei, am fumat pe săturate. O dată cu fumul, mai ieşea şi surplusul de aer fierbinte. Horia a deschis laptopul. Începuseră ştirile, aşa că l-am rugat să-l închidă. În fond, o călătorie ca asta trebuie să te mai şi scoată din ceea ce ştii şi eşti zi de zi. Deşi, un savant, om învăţat, zicea aşa “Îni place să călătoresc, dar din păcate trebuie să mă iau cu mine oriunde m-aş duce”. Multă vreme, noi ne-am luat pe noi, întorcându-ne în timp: şi eu şi el, am fost de multe ori în Nord, avem o grămadă de prieteni acolo şi ni s-au întâmplat multe prin părţile alea, nu mai stătusem noi între noi de groază de timp. Aşa că am avut ce povesti, iar de adormit cred că am adormit tot cu poveştile pe buze şi cu durerea în suflet că timpul trece şi uneori chiar cu senzaţia sfâşietoare că a şi trecut. Mais, passons...
Ne încerca, desigur, emoţia dată de îndoială: se vor fi schimbat oamenii, se vor fi îndepărtat ei de cultul prieteniei, de căldura aia specifică Nordului. Dar, mai ales, ne peocupa întâlnirea noastră cu cititorii: vor mai fi fiind oamenii interesaţi de cărţi, de cultură? Cu cât îl asiguram pe Horia că sătmărenii sunt la fel şi în privinţa raporturilor lor cu cultura, bazându-mă pe admirabilele zile Poesis la care participasem după 1990, cu atât parcă şi pe mine mă rodea mai mult îndoiala. Sigur că ne bucura întoarcerea asta în Nord, sigur că ne ştiam prietenii, dar noi mergeam la Satu Mare şi cu treabă: aveam întâlniri cu cititorii, cu publicul cu cele două cărţi ale noastre “Drumul până la Piaţa Romană” a lui Horia şi “Gde Buharest” a mea. “Gazeta de Nord-Vest » dăduse zilnic articole despre eveniment prezentându-le şi prezentându-ne, prietenul nostru Valer Marian, senator şi director de gazetă, se străduise şi sufleteşte să ne asigure că va fi bine, dar ce altceva decât îndoiala roade mai temeinic sufletul omului ?!
De când am coborât din tren şi am auzit accentul de ardelean get-beget al lui Florin Pop şi am dat ochi şi piept cu năvala, impetuozitatea lui, am intrat. ca să zic aşa, pe făgaşul normal al călătoriilor noastre în Nord. Totul era pus la punct, totul era în program: cazarea la “Aurora” (ce de mai amintiri am eu din hotelul ăsta!), coborârea rapidă la micul dejun (ardelenesc - unii dintre voi veţi fi ştiind ce vrea să însemne asta), discuţiile la “cavei” şi evocările spre a ne reintegra atmosferei sătmărene, urcarea în camere spre a ne odihni un pic şi a ne pregăti de întâlnirea cu cititorii.
Dacă până aici timpul – de la plecarea din Bucureşti – se derulase în lentoarea roţilor de tren, din momentul în care am ajuns la sediul Gazetei de Nord-Vest până în târziul nopţii avea să fie împins ca într-un acclerator de particule. Probabil că scriu şi prea apropiat de eveniment, la câteva ore de când ne-am reîntors la Bucureşti, probabil că şi dorinţa mea de a relata este prea mare, spre a cuprinde aşezat, temeinic ce s-a petrecut. Veţi fi spunând că o întâlnire cu cititorii nu are ce surprindă – nici pe autori, nici pe cititori. Ele au un anume tipar al desfăşurării, uneori chiar un anume tipar al discursurilor, aşa că lasă puţin loc neprevăzutului.
Pentru noi însă a fost fabulos. Pas cu pas, minut cu minut sala « Kardinale », alt loc al multor adăstari de câte ori am trecut prin Satu Mare, se umplea, devenea plină, arhiplină, aproape se sufoca de atâta lume. Pas cu pas, alţi şi alţi oameni ne îmbrăţişau, se bucurau de bună re-vedere, noi, la rându-ne îmbrăşişam şi ne bucuram. Cred că soldaţii întorşi de război au provocat şi au resimţit atâta căldură cum încercam noi atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu