miercuri, 1 decembrie 2010

Interviuri de top

MIHAI SORA, laureat al Galelor Iaşiului Universitar
„Ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt“


- Într-un editorial din revista „Academia de Poezie“, numiţi lumea noastră „modernitate obosită“. Cine şi ce a obosit-o, stimate domnule Mihai Şora ?

- Poate că ar fi trebuit să spun „modernitate blazată“, adică lipsită de resursele mirării-încântare, care este apanajul copilăriei. Nu te poţi dărui imprevizibilului fiecărei zile când duci cu tine bagajul resemnării, deci când intri în acea logică mecanică a fatalităţii, a dezastrului (şi a verbalizării lui), a renunţării. Există, în timpul nostru prezent, o aglomeraţie haotică de semne; multe din ele provin din autonomizarea disciplinelor, din inflaţia tehnicistă, din prăbuşirea ideologiilor. Însă lor li s-ar putea răspunde cu înţelepciune, cu un fel de voinţă blândă: aceea a visătorului care, deşi conştient că nu poate schimba lumea din temelii, se încăpăţânează să vadă partea ei bună, senină, miraculoasă.

- Opuneţi, înţeleg din acelaşi text, oboselii nu odihna, ci efervescenţa spirituală, curiozitatea, înţelegerea tainelor lumii prin citit, privit, trăit. Nu ar însemna acestea un lux pentru omul modern ?

- Nu. Din capul locului: nu. Odihna adevărată nu este o stare de pasivitate vidă, ci una de echilibru dinamic al vieţii interioare. Este adevărat că mecanismul acesta foarte subtil al echilibrului, asemănător, pe undeva, cu un complicat mecanism de ceasornicărie, se poate strica, mai rugineşte sau o ia razna. Şi, atunci, trebuie să fii atent la el, să-i veghezi acurateţea ori precizia. Pentru cel prins în iureşul vieţii, cu solicitările ei, cu mişcări impuse, obedienţe, consumism şi alte scorii, va fi mai greu să ajungă la acest echilibru despre care vorbesc. Adică efervescenţa lui va fi o efervescenţă slabă sau proastă, dacă vreţi, una inconsistentă, în fond, exterioară. Pentru efervescenţa bună, Benjamin Fondane – de care mă ocup intens împreună cu Luiza Palanciuc – are chiar un concept: este l’irrésignation. Înseamnă, deopotrivă, şi căutarea perpetuă, şi neresemnarea, şi ieşirea din relativism, şi nesupunerea la dogmă, şi încrederea. Prin urmare, un mănunchi de idei active, pline, care lucrează în fiinţa umană.

- La Iaşi, veţi dialoga cu studenţii care, cred eu, vor aştepta de la dumneavoastră răspunsuri în primul rând la problemele cu care se confruntă ei azi: aflarea propriei identităţi, calea împăcării cu sine şi cu lumea în care trăiesc. Ce le veţi spune ?

- Nu pre-judec în niciun fel şi niciodată. Nu cred că poţi veni cu răspunsuri pregătite de-acasă, aşa cum intră un actor în scenă, cu replicile învăţate pe dinafară. La modul teoretic, pot să-mi imaginez, desigur, că tinerii de astăzi ar avea îngrijorările ori preocupările pe care le-a avut şi generaţia mea – de n-ar fi decât aflarea propriei identităţi, cum amintiţi. Lumea în care m-am format eu avea însă repere bine conturate; nu funcţionau, în ea, nici amestecul de planuri, nici confuzia de valori. Între timp, au murit imperii, au apărut alţi regi; multe din criteriile care confirmau, în timpul studenţiei mele, valoarea sau onoarea, multe dintre aceste criterii s-au evaporat, în bună parte datorită dezastrului intelectual şi moral pe care l-a indus regimul comunist în societatea românească. Ei bine, te-ai fi aşteptat ca, după 1990, să se restabilească puntea întreruptă de dictatură. N-a fost să fie, iar ce era cu adevărat temeinic şi încărcat de sens înainte de venirea comuniştilor nu a fost „recuperat“ de generaţiile recente. Prin urmare, este greu de cântărit în ce măsură tinerii de astăzi chiar au nevoie de „formula magică“ a generaţiei mele, ori în ce măsură sunt disponibili să te asculte, să te preţuiască pentru ceea ce eşti: reperele, valorile, criteriile s-au schimbat. Dar există un „ce“ care mă face mereu să cred că urma alege, că, după vârtejuri, tăvăluguri şi alte zorzoane contemporane, măcar câţiva dintre tinerii de astăzi vor găsi calea spre înţelepciune şi spre valoare.

- Festivalul de poezie de la Iaşi propune spectacolul ca mijloc de apropiere a poeziei de public. Să fim optimişti şi să credem că poezia va câştiga cititori după astfel de manifestări publice ?

- În mod limpede! Un festival de poezie nu poate fi decât din zona efervescenţei bune. Exemplul lui Emil Stratan este cel mai potrivit, aici. Deci poţi să trudeşti şi să (te) dăruieşti din pură pasiune... Pentru poezie, pentru cei care o fac ori o trăiesc. Nu se poate ca truda aceasta şi dăruirea să nu iasă la lumină, să nu se vadă, la un moment dat, să nu-i atingă, cumva, şi pe cei mai insensibili, mai grăbiţi sau concentraţi asupra altor urgenţe. Nu este nevoie nici de retorica prezentării, nici de înflorituri ocazionale: ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt.

- Cum vă imaginaţi că ar arăta şi cum ar funcţiona o Academie de Poezie în vremurile noastre ?

- Întâi de toate, lăsând la uşă propriile idiosincrazii, nervozităţi, orgolii. Este regula elementară a oricărei comunităţi, iar ea ar trebui respectată pentru ca acea comunitate să reziste, în timp, ca atare: sub forma unei comunităţi în comuniune, una în care oamenii chiar se întâlnesc, chiar se adresează unul altuia... Sunt nenumărate instituţii, academii, cercuri, grupuri, societăţi (mai mult sau mai puţin savante) unde fiecare monologhează, unde, în realitate, nu au loc întâlniri, ci (de)mersuri individuale, paralele, inerţiale. Un fel de „fiecare pe cont propriu“. Tocmai acest lucru trebuie evitat. Altminteri, orice nouă ‚academie“ riscă să fie încă o grupare dezarticulată fiinţial, şi, la urma urmei, neinteresantă. Poeţii – la cei autentici mă refer – sunt clădiţi mai temeinic decât alţi intelectuali, dintr-un aluat mai bun, şi pot înţelege aceste riscuri sau măcar pot avea intuiţia lor : este primul pas spre înţelepciune.



SORIN VIERU, laureat al Galelor Iasului Universitar
„Discreţia nu este decât reversul unei timidităţi“

- Bunătatea, discreţia, vocaţia formativă sunt cele trei dimensiuni umane de regăsit în toate portretele pe care vi le fac apropiaţii, foştii studenţi şi cei care au avut privilegiul să va cunoască. Cum ajunge un om, un cărturar, la un astfel de echilibru, fără ca el să conducă la resemnare?

- Întrebarea dumneavoastră este formulată în termeni atât de flatanţi, încât nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc stânjenit şi... să vă contrazic. Bunătatea despre care au vorbit câţiva apropiaţi (nicidecum toţi!) constă mai curând din indulgenţă, din încercarea de a nu uita dificultăţile pe care le-am avut eu însumi în perioada formării mele şi în tentativa de a extinde la alţii indulgenţa faţă de mine însumi, faţă de propria mea natură vegetativă. Discreţia, iarăşi, nu este decât reversul unei timidităţi de care n-am scăpat niciodată. Îmi lipseşte spiritul ofensiv, sunt bogat în delăsări. Şi, contrar aparenţelor, sunt un resemnat. Dacă am ajuns la un astfel de „echilibru“, e vorba de unul instabil şi bine nutrit din resemnare. Resemnare pe care o constat şi la mulţi dintre semenii mei.

- Mesajul unui model uman, prin discreţie, riscă să nu ajungă la receptori, iar prin cultivarea lui în noile forme şi tehnologii, bazate pe spectacularizare, riscă să ajungă deformat. Care ar fi calea de urmat în oferirea unui model uman, în condiţiile unei lumi care are tot mai puţin de oferit ca model autentic?

- Nu există un unic model uman! Nu există un unic tip ideal, un unic drum, o unică salvare sau, dacă vreţi, un unic refugiu. Nu am de propus nimic şi nu propun nici Nimicul! Unii, de pildă, aleg calea poeziei, în calitatea lor de producători sau consumatori sau comentatori sau comunicatori direcţi ori indirecţi de poezie. Este numai una din căi, mai bine zis din reţeaua de căi, o parte din marele drum al culturii, care, la rându-i, este numai una din mai multele căi mari.

- Vi se potrivesc, spune un fost student de-al dumneavoastră, cuvintele pe care i le-aţi adresat lui Andrei Pleşu, că şi-a făcut din viaţă „o operă de artă“? Îl puteţi contrazice?

- Da, cred că a face din viaţă „o operă de artă“ este o cale după care poţi să tânjeşti cu temei. Dar eu, personal, nu am reuşit, am rămas la stadiul statului-pe-tânjeală-după-nimic. În acest sens, cuvintele fostului meu student nu mi se potrivesc.

- Există, în vremurile noastre, o evidentă agresiune împotriva normalităţii. Aveţi vreo explicaţie pentru aceasta?

- Trăim o fază critică, probabil terminală, a civilizaţiei noastre, a sistemului mondial înăuntrul căruia ne-am născut. Aceasta este cauza înfăşurătoare a tuturor cauzelor (respectiv, explicaţiilor) parţiale ale abnormalităţilor la care suntem expuşi. Dintre toate explicaţiile pe care le-am citit, aceasta mi se pare cea mai plauzibilă.

- Veţi fi la Iaşi, la Galele Iaşului Universitar. În afara manifestărilor la care veţi participa, veţi dori, probabil, să regăsiţi locul care vă leagă cel mai mult de oraş. Care este acela?

- Locul care mă leagă cel mai mult de Iaşi? Păi eu m-am născut şi am copilărit în primii zece ani de viaţă în acest oraş al amintirilor şi al celor şapte coline. Oraşul în întregul său este, pentru mine, pentru istoria mea personală, un loc de memorie, este chiar Locul-Timp al memoriei mele. A desprinde o porţiune din acest întreg ar însemna să comit o nedreptate faţă de alte, nu puţine , porţiuni. Ar trebui să vorbesc despre trasee întregi, străzi, locuri şi evenimente străbătute în marea semiconştienţă a copilăriei mele. Să vorbesc despre casa copilăriei din strada Elena Doamna, numărul 17, casă care nu mai există (în locul ei s-a ridicat alta, cam prozaică); despre cortina Teatrului Naţional şi galeria de oglinzi din primul cat; despre drumul din Sărărie şi tramvaiul care ducea din Târgul Cucului până aproape de Regimentul 13; despre casa dispărută din Costache Negri, unde au trăit bunicii mei, care se odihnesc acum în cimitirul evreiesc din Păcurari; despre urcuşul spre lacul Ciric; despre Copou şi grădina zisă a Expoziţiei... Şi despre câte altele n-ar mai fi de vorbit... Dar un gând special care mă ataşează de Iaşi este legat de Beniamin Wexler, cel care a intrat în istoria literaturii române ca B. Fundoianu, iar, în istoria culturii franceze, ca Benjamin Fondane, poet şi gânditor de expresie franceză. Primii săi paşi în câmpul literelor – Fundoianu-Fondane i-a făcut la Iaşi, ultimii paşi ai carierei sale – la Paris, de unde autorităţile franceze l-au livrat ocupanţilor germani, care l-au deportat la Auschwitz. O piaţă din Paris îi poartă astăzi numele, şi sper că edilii Iaşilor vor găsi prilejul de a urma exemplul Parisului, cinstind memoria unui fiu de seamă, al unui fiu exemplar al Moldovei. Revăzând cu prilejul de gală pe care l-aţi menţionat locurile de vază ale Iaşilor, chipul lui Fundoianu, îmi va reveni în amintire şi desigur că îmi voi spune: pe aici a păşit cândva autorul unor poeme şi al unor eseuri filosofice cu adevărat memorabile. Dacă, răspunzând la întrebarea dumneavoastră, am vorbit despre urmele paşilor lui Fondane în acest oraş, trebuie să fac precizarea că însăşi participarea mea la Galele Iaşului Universitar se leagă în mod esenţial de aderenţa mea entuziastă la proiectul Restitutio Benjamin Fondane, iniţiat de domnul Mihai Şora şi de doamna Luiza Palanciuc, menit să aducă în conştiinţa publică figura exemplară a omului şi a creatorului Benjamin Fondane.


(Interviurile au aparut in revista Luceafarul de dimineata din 24 noiembrie 2010)

Un comentariu:

 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.