Cerneala simpatică

Creştetul gheţarului

Aproape 30 de titluri numără bibliografia Constanţei Buzea în aproape o jumătate de secol de activitate literară! A debutat în 1963 şi mult timp a publicat ritmic poezie ori cărţi pentru copii, într-o constantă uimitoare, fără sincope chiar şi după 1990, când mulţi autori au ieşit, din varii motive, din circuitul editorial. Numele său a fost permanent în atenţia criticii, deşi primul premiu al USR a venit foarte târziu. În anii de glorie ai şaizecismului, nu exista să nu fie prezentă la celebrele întâlniri cu cititorii sau întâlniri ale “României literare” şi nimeni nu o uita atunci când se făceau bilanţuri sau se întocmeau liste ale scriitorilor importanţi din acea vreme. Mi le aduc aminte şi azi, invariabil ele cuprindeau pe Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana şi apoi, în funcţie de preferinţe, alţi poeţi Marin Sorescu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ion Horea, Gheorghe Pituţ, Ileana Mălăncioiu etc. Cu toate acestea, poezia ei a părut a fi în umbra celorlalţi, mai degrabă citată decât citită, a stârnit comentarii inteligente, dar nu susţineri înflăcărate. Probabil că admiratorii poeziei Constanţei Buzea sunt la fel de discreţi ca şi ea.
Mi-e greu să descifrez mecanismele care au generat o astfel de situaţie, ca o poezie de mare profunzime şi originalitate să fie receptată, percepută doar cu amabilitate. Mi se va spune că nu este chiar o receptare doar binevoitoare, că despre Constanţa Buzea s-a afirmat că este una dintre marile voci lirice contemporane, dacă nu cumva cea mai bună poetă noastră. Aşadar, că i se recunosc talentul, profunzimea şi originalitatea într-o poezie de meditaţie, reflexivă, deseori cerebrală. Chiar şi după ce am parcurs câteva comentarii şi profiluri lirice ale poetei, impresia a rămas aceeaşi. În fine, poate e vorba doar de o percepţie subiectivă!
Jurnalul publicat în 2009 la “Humanitas” – “Creştetul gheţarului” – a fost pentru multă lume o revelaţie. El cuprinde numai perioada 1969-1971 şi nu avem niciun semn că există şi alte însemnări de după 1971, ceea ce ne face să citim volumul de sine stătător, rotund, întreg, fără presupuneri de ce va urma. E o perioadă densă, dramatică din multe puncte de vedere şi volumul poate fi citit cu acelaşi profit urmând direcţii diferite. Este, mai întâi, direcţia istorico-literară. Cine vrea să înţeleagă mai mult din lumea literară are la îndemână un material extrem de bogat. Lumea literară şi literatura funcţionau ca grup de amici, cunoştinţe, de prieteni: se fac vizite, se petrec sărbători împreună, se ia masa împreună la diverse restaurante, locuinţele trec de la o familie la alta într-un lanţ, într-un circuit al devenirii sociale. Nu cred să mai fi existat –în niciun caz nu mai există – o asemenea solidaritate de grup, solidaritate umană, în primul rând, în istoria literaturii române. Lumea literară, artistică pare a aparţine unui grup, de aleşi, în care fiecare se cunoaşte cu fiecare din universul domestic şi mai apoi din cel literar. Viaţa e grea, privaţiunile sunt multiple, dar nu este monotnă şi nici disperantă. Există întotdeauna soluţii, există mereu ieşiri din criză fie că soluţiile se numesc Fondul literar (de la care unii se împrumută sume ce devin fabuloase), fie bursele de câte un an în Statele Unitem fie apariţiile editoriale. Pentru ceea ce va urma, pentru generaţiile următoare toate acestea fac parte dintr-o tărâm al fabulosului. Deci, de neconceput, darămite de aspirat la el.
Un al doilea palier al însemnărilor îl reprezintă portretul ce se se desprinde atât de puternic încât în pofida, cred, dorinţei autoarei, el se autonomizează de parcă întregul volum i-ar fi fost dedicat. Nu cred ca altcineva să-l fi surprins pe Adrian Păunescu cu mai mare acuitate decât Constanţa Buzea. Omul şi poetul nu se pot despărţi. Scrie aşa cum trăieşte, trăieşte obsedat de propria glorie, scrie obsedat de propria-i genialitate, îndrăgostit profund de fiecare rând pe care îl aşterne, îl dictează sau îi trece prin minte. Febril, despot, grobian, egotist, deseori laş, incapabil să suporte orice fel de suferinţă, fermecător şi cu priză la public, pe rând sau concomitent copil neajutorat cerşind îngrijire şi alint şi violent până la demenţă, iubit de copiii săi pe care el deseori îi uită, AP este asemenea unui uragan pustiitor şi nepăsător la ce lasă în urmă. Nu mă interesează modelul real pe care autoarea l-a avut mereu sub ochi, l-a suportat, i-a suportat trăirile şi umorile, ci performanţa literară. Constanţa Buzea fixează un personaj unic în literatura noastră cu o artă ce conferă veridicitate şi forţă, atât de viu încât pare să sară din paginile cărţii, printr-o tehnică literară puţin folosită în literatura noastră: analiza consecinţelor în conştiinţa celuilalt a actelor unui personaj, tehnică pe care am mai întâlnit-o la o autoare în mare vogă acum Zheruya Shalev.
În sfârşit, o profitabilă, literariceşte vorbind, direcţie de lectură este cea a felului în care spiritul, supus agresiunilor de tot felul şi dramaticelor încercări, reuşeşte să se salveze de a nu fi strivit, răpus ori deturnat. Nu cred să existe în proza românească pagini de o mai mare profunzime în a analiza trăirile unei femei supuse în cuplu unor agresiuni permanente, sadice adesea, torturante fizic şi moral. Ele nu sunt decât în foarte puţine rânduri prezentate factual ci în consecinţele lor. Insemnele lor sunt pe epidermă, pe trup, în corp, ceea ce produce suferinţe îndelung vizibile şi de neuitat, iar paginile în care, cu discreţie, cu un ton niciodată revoltat sau patetizant, sunt descrise rănile trupului sunt de un dramatism rar întâlnit. Cheia existenţială ca şi cheia volumului sunt aceste rânduri: “Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate. Sunt chinul şi binecuvântarea, memorie palidă şi memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria şi groaza de a înmărmuri şi de a te topi în trecut, tu, imobil în faţa mişcărilor, lumilor, altora, gonitul, respinsul şi îmbrăţişatul, şi părăsitul, şi disperatul, şi calmul, şi viul, şi distrusul, şi iluzoriul, ceea ce nu este încă presimţit, puterea de a risipi şi de a aduna.”

(Luceafarul de dimineata, 11-12, 9 martie 2011)