Un funcţionar exemplar

de Veronica-Alina Constănceanu

Trebuie să spun de la început: Gde Buharest nu e un roman scris pentru cititorul grăbit, nu e un roman de citit în metrou şi cu siguranţă nu e unul pentru un cititor interesat doar de ce se întâmplă într-o carte, fără să-şi dorească să fie captivat de stil. Pentru că în acest roman, în timp real nu se întâmplă foarte multe, dar se simte foarte mult şi mai ales se rememorează, şi toate aceste detalii, amintiri, iluzii, profeţii vin să umple încet o poveste. Pe de altă parte, aşa cum a anunţat Constantin Stan atunci când a lansat-o, cartea deschide o trilogie, aşa că cititorul trebuie să se înarmeze cu răbdare, pentru că va avea destule de citit.
Akaki Akakievici o poate mărturisi. Acest vers al Marianei Marin mi-a încolţit în minte în timp ce citeam Gde Buharest. Şi nu întâmplător, pentru că Ivan Mihailovici Saproşnikov (personajul central al romanului) e şi el un funcţionar, unul totuşi destul de depersonalizat (dar cum altfel ar putea fi un funcţionar, fie el şi unul clasa a II a?), deşi cândva avusese un fel de putere, cândva fusese un fel de umbră a lui Tovkolea, un activist, (Ia toje activist!, ar zice Ivan Mihailovici) adică ar fi putut spune: eu am cunoscut gloria/I-am simţit sudoarea şi parfumul/I-am lustruit cizmele/şi m-am lăsat ciufulit[ă] de ea. Dar de la un anumit moment, viaţa lui Ivan Mihailovici pare a fi oprită în loc, la un moment dat devine funcţionar într-o clădire cu vedere spre cupola aurită a bisericii Vasili Blajenii, adică undeva în miezul istoriei, pentru că la Moscova se scria istoria acelor vremuri. Clădirea e una labirintică, aproape kafkiană, Ivan Mihailovici evita probabil să pronunţe cuvântul «labirint» vizavi de spaţiul pe care-l ocupa în timpul orelor de serviciu.(…) La început, avea nevoie şi de câteva ore să-l găsească pentru că tot ivindu-i-se în faţă fundături, obstacole pe care obligatoriu trebuia să le ocolească, se trezea în faţa impozantei uşi a biroului ca şi cum ziua lui de muncă s-ar fi încheiat şi acum ar fi plecat acasă. Sau la birt. Sau la orele suplimentare.(…)Când mergea fără să se gândească dacă e bine sau nu pe unde a apucat-o, ajungea în doar cinci minute. Iar timpul acolo se scurgea oarecum liniştit până în momentul în care Marfa Stanilova rosteşte enigmaticele cuvinte: Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult. Nedumerit, Saproşnikov îşi pierde liniştea, şi parcă se întâmplă câteva lucruri ciudate, nu doar la birou ci şi acasă, parcă unii se poartă altfel, parcă ar veni un fel de revoluţie, sau măcar o schimbare. Până atunci timpul se scursese normal, fără să se întâmple mai nimic, iar Ivan Mihailovici îl măsura în felul lui: La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, şi nu-l poţi sorbi cu înghiţituri mici, mici de tot ca pe votcă.(…)Marfa Stanilova apăru, ca de obicei, după cel de-al doilea păhăruţ. «Car’va’zică e unşpe».(…) Şi totuşi, Ivan Mihailovici are o vagă bănuială că timpul se ascunde pe undeva. Şi povestea se construieşte încet, cu răbdare şi migală, intrarea în atmosferă fiind mai importantă decât întâmplarea ce stă să vină. Lectura cere şi ea o anumită lentoare, iar felul în care înaintăm ne ajută să plasăm foarte bine povestea asta care pare neobişnuită. Gde Buharest e şi el un roman neobişnuit, e povestea unui rus, dar ar putea fi la fel de bine să fie povestea unui om din Est, unul despre care se ştie totul: De câte ori citeşte sau, mă rog, aude prin bodegă ce-a mai spus, ce-a mai înfierat prea bunul Mihail Sergheevici, el ştie că la el se referă. Şi îşi dă seama că Mihail Sergheevici ştie tot ce face el la birou. Încet, în ritmul în care Saproşnikov îşi bea doza zilnică de votcă, intrăm în spaţiul ficţional, pe care până la urmă reuşim să-l localizăm cu exactitate: suntem la Moscova, în vremea perestroikăi.
Pe lângă personajele pe care ne aşteptăm să le găsim într-un roman, adică Saproşnikov şi Marfa (colega lui de serviciu dar şi tovarăşa-i de viaţă), colocatarii, Ludmila Cervenkova şi Boris, Tovkolea (protectorul, şi o vreme superiorul lui Ivan Mihailovici), dar şi mujici anonimi, şi alţi simplii cetăţeni, în romanul acesta mai apar câteva personaje absolut speciale: votca, geanta şi gândul. Apar pe rând, dar rolul lor e bine precizat şi e atât de important încât par a avea o viaţă doar a lor. Desigur votca e cea care parcă domină totul, iar mahmureala pare a fi starea naturală a măruntului funcţionar, doar e rus. Şi votca va duce cândva la naşterea unei alte revoluţii, deşi cu siguranţă istoricii, sociologii şi falşii disidenţi vor spune cu totul altceva.
Apare apoi geanta, un adevărat simbol al puterii, iar Saproşnikov ştia că el era unicul om din lumea asta în care tovarăşul ar fi avut încredere să îşi lase nepreţuita geantă.(…)Dacă vreodată a fost cu adevărat emoţionat, apoi trebuie să recunoaştem că întâlnirea cu geanta tovarăşului fusese momentul în care Ivan Mihailovici se pierduse de fericire şi emoţie. Era atât de emoţionat încât nu ştia ce să facă: să-l strige pe Tovkolea ori geanta acestuia? Dar cum, Doamne, iartă-mă să te adresezi unei genţi?se frământa Ivan Mihailovici cu ochii pe ea.
Iar despre gânduri ce am putea spune, decât că erau multe şi nu toate curate. Multe erau nărăvaşe, iar Tovkolea le cunoştea, ştia până şi gândurile ascunse ale fiecărui mujic, ale fiecărui cetăţean, chiar dacă ei nu le ştiau; şi îi pedepsea amarnic pe cei care le ţineau ascunse, pentru că cele ascunse nu erau curate. Iar gândul acela al lui Ivan Mihailovici, da, gândul acela năstruşnic, apărut oarecum din senin, dar care pleacă pe scări luându-i-o înainte, îl va trimite spre Bucureşti, unde s-ar putea să fie un frate de-al lui, unul necunoscut şi neştiut de nimeni. De s-ar fi întâlnit cineva cu el pe scări – sau pe holuri, sau printr-un birouaş – ar fi jurat că-i un gând vagabond, fără casă, fără masă, fără slujbuliţă, fără stăpân.
Influenţa scriitorilor ruşi se simte la tot pasul, dar nu e vorba de simplu mimetism ci de lecţia bine învăţată a prozei bine construite şi a unui stil impecabil. Deşi în cartea asta nu se întâmplă aparent nimic extraordinar, ea vorbeşte despre lucruri grave, despre revoluţiile făcute împotriva oamenilor şi despre frica şi ura din sufletele lor, despre delaţiune şi despre un sistem politic ce a redus fiinţa umană strict la necesităţile sale fiziologice, despre falsitatea umană şi despre Lenin, care n-a murit, doar doarme un pic într-un mausoleu.
Gde Buharest e o carte scrisă cu foarte mult talent şi cu o mare atenţie pentru detalii. Nu ne rămâne decât să aşteptăm continuarea să vedem totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla? Aşteptările sunt mari, pe măsura reuşitelor din acest roman.
(revista Orizont, nr. 2, 2011)