Cerneala simpatică

Lecturile vârstelor (I)

Relecturile, ca şi rememorările, sunt uneori rod al hazardului. Viaţa te pune în situaţii, pe care nu le-ai provocat, de a face ceva ce nu îţi era în programul nici imediat următor nici în cel mai îndepărtat. S-a întâmplat pur şi simplu să iau act de literatura pentru copii. De aici, am coborât în timpul copilăriei mele pentru a-mi aduce aminte ce citeam pe vremea aceea, cum citeam şi ce senzaţii îmi producea lectura. Cred că am luat act de literatură, de ficţiuni, înainte să ştiu să citesc, dar nu pentru că am avut vreun bunic sfătos şi cu darul povestirii. Ascultam, cu evlavie, « Noapte bună, copii », teatrul radiofonic şi urmăream alături de copiii din vecini piesele de teatru cu păpuşi pe care fratele meu le monta în curte. El, un băiat cuminte ca o fetiţă, liric până la a fi neîndemnatec, avea o mare pasiune pentru Caragiale ale cărui schiţe le punea în scenă cu păpuşi. « Vizita » şi « Dl Goe » erau piesele de rezistenţă, iar noi, mai mici decât el cu câţiva ani, ne tăvăleam de râs la fiecare nouă reprezentaţie. Chiar dacă ştiam ce avea să se întâmple şi ajunsesem chiar să ştim replicile pe dinafară. Cu experienţa acumulată în atâta amar de ani de lecturi spun că de aceea ne plăceau aşa de mult : tocmai pentru că le ştiam. Este o primă diferenţă între lecturile vârstelor : copiii nu se plictisesc de poveştile pe care le ştiu. Dimpotrivă. Ei vor să le audă, să le citească exact aşa cum le-au auzit, cum le-au citit prima dată. Orice schimbare în text este imediat sesizată şi amendată. Copiii sunt cei mai fervenţi apărători ai exactităţii textului, în consecinţă şi ai şabloanelor lingvistice şi comportamentale. Trebuie spus aşa cum se spune, trebuie să se producă faptele aşa cum s-au mai produs, personajele trebuie să se comporte exact aşa cum se ştie. Psihologii cred că sunt mai multe explicaţii la acest mod de a reacţiona faţă de abaterile de la text. Mai întâi, că la acea vârstă punem semnul egalităţii între ficţiune şi realitate, iar acest fapt duce la o sancţionare a abaterii ca o sancţionare a minciunii. Apoi, eforturile noastre în copilărie sunt de a memora cele auzite sau citite, fapt desigur îngreunat dacă textul se tot schimbă. În fine, lumea cunoscută (ficţională sau nu) este o lume securizantă, aşadar, o altă lume (generată de schimbări neaşteptate) produce nesiguranţă şi reacţii de a o aduce în tiparele cunoscute.
Diferenţele între lecturile prime ale copilăriei şi cele ulterioare de maturitate sunt enorme. Plăcerea de a citi/auzi pentru a re-cunoaşte şi a fi în siguranţă este înlocuită cu plăcerea de a cunoaşte şi de a fi mereu surprinşi de lucruri, fapte, idei pe care nu le-am mai întâlnit până atunci. De aceea, nici criteriile de evaluare şi analiză nu sunt similare pentru literatura pentru copii şi literatura pentru cei maturi. Când analizăm literatura scrisă pentru copii trebuie să ne raportăm mereu la publicul pentru care a fost scrisă, la obişnuinţele şi imperativele sale de lectură. Mutăm astfel analiza de tip estetic (cu un prim criteriu originalitatea) în tărâmul impactului psihologic al lecturii, o împingem aşadar spre cercetarea ştiinţifică, fiindu-ne dificil, în absenţa studiilor, să evaluăm dinafara impactul ca semn al valorizării actului de creaţie.
Să mă întorc însă la cărţile care mi-au stârnit consideraţiile de mai sus. Ele aparţin lui Vasile Groza, un autor interesant şi cu disponibilităţi multiple în literatura pentru copii. În postura de povestitor, ca şi în cea de autor de poezii şi ghicitori, autorul îmbracă veşmintele securizante pentru copii ale bunicului care trebuie să răspundă la toate curiozităţile nepotului, curiozităţi pe care le ştim şi noi din vremea copilăriei sau din vremea copiilor noştri: unde doarme soarele, de ce clipesc stelele, de ce se cheamă ciocârlia ciocârlie, cine a dat nume florilor? “Lumea prinţesei Blu” (editura Fundaţiei Pro) respectă întru totul tiparele literaturii pentru copii semn al bunei cunoaşteri a publicului pentru care autorul scrie. Povestirile beneficiază de un narator sfătos, calm, înţelegător, ghid pentru învăţăcelul nepot, lumea lor este una feerică şi în acelaşi timp cunoscută. Pentru că în lumea copilăriei florile, gâzele şi soarele vorbesc, puterile sunt nelimitate, crăiesele şi feţi-frumoşii răsar la tot pasul. Ceea ce noi credem că este miraculos în lumea copilăriei este real şi extrem de plauzibil: ‘Se spune din vremuri vechi că, între toate planetele pe care le are Soarele nostru în grija sa, Pământul i-ar fi casa. Aici se culcă după o zi de muncă prin fel şi fel de împărăţii. Aici se scaldă, îşi spală razele fierbinţi în apele mărilor şi oceanelor, şi le piaptănă în desişul verde şi crud al pădurilor de brazi. Şi tot aici trăiesc şi cele patru fiice ale sale, botezate Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Ca orice părinte, pe cine putea Soarele să iubească mai mult decât pe fiica mai mică? Pe bebeluşa Primăvara. Era cea mai zburdalnică şi cea mai frumoasă, dar şi cea mai gingaşă făptură”.
Universul imaginat de Vasile Groza este în ton cu aşteptările publicului său - fragil, delicat, miniaturizat (prin diminutive) – şi funcţionează tot după aşteptări – binele învinge (trebuie să învingă întotdeauna), nedreptăţile sunt mereu îndreptate, împăraţii primesc lecţii de viaţă şi iubire de la odraslele lor, lumea poveştilor continuă, după finalurile fericite, până în zilele noastre. Odată statornicit, binele ar trebui să fie etern este morala fiecărui basm al copilăriei: “Iar Tiberian şi Amerinda, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, şi-au unit destinele în razele Lunii. Primiră în dar de nuntă împărăţia care până nu demult fusese a oglinzilor sparte, Astăzi, când vă spun povestea, Tiberian şi Amerinda continuă să cânte în prag de seară pe malul lacului fermecat”.
Însoţită de frumoase, tonice şi vesele în colorit ilustraţii (semnate de Ruxandra Musinchievici) şi “prefaţată” de o inspirată copertă a lui Daniel Nicolescu, cartea lui Vasile Groza cred că este o încântare pentru cei mici şi o destindere ca o întoarcere în timp pentru cei mai mari.