Un om din Est

de Cosmin Ciotloş

Ivan Mihailovici Saproşkinov, protagonistul romanului Gde Buharest, n-are idee cum se foloseşte o hartă: „Căută cu febrilitate prin casă în sacul de hârţoage: parcă îşi aduse aminte că odată, demult, văzuse un cărţoi lunguieţ cu multe poze, pe care scria Atlas.
Uite ce bine e să fie omul gospodar şi strângător, să nu arunce nimic, pentru că nu ştii când îţi trebuie câte-un flecuşteţ d’ăsta: sigur că-l găsise, era acolo, drăguţul de el.
Îşi puse harta în faţă şi vru să calculeze ceva, dar acum îi fu necaz că nu s-a străduit mai mult la şcoală; era al naibii de greu. O luă însă băbeşte şi măsură cu mâna făcută compas. Îşi aşeză degetul butucănos pe ceea ce găsise. Habar n-avea că degetul lui mare şi aspru acoperea mii de kilometri pătraţi de oameni, de locuri concrete, case, blocuri, cvartale, magazine, străzi, alei, parcuri.” (p. 150)
Sancta simplicitas! Omul e funcţionar. Mărunt, într-adevăr, dar funcţionar. Şi nu oriunde, ci într-o instituţie importantă a Uniunii Sovietice. Zilnic îi trec prin faţa ochilor zeci de dosare. Le înregistrează şi le dă mai departe. Îşi face treaba. De el depinde, poate, soarta unor oameni. Sărmanii oameni!
Ca prozator, când dai naştere unui asemenea personaj, te poţi considera norocos. Cu o condiţie: să nu-ţi baţi joc de el. Să nu îngroşi caricatura. Mai mult. Eşti obligat, într-un fel, să-l iei în echipa ta.
Faptul că a înţeles acest imperativ constituie deja, pentru Constantin Stan, un merit. E de urmărit tandemul pe care îl fac, aici, naratorul şi personajul. Relaţia e aproape paternă. (Intensificată, desigur, şi de amănuntul că Saproşkinov e un fiu natural, un copil al războiului al doilea.) Toate păcatele îi sunt, dacă nu iertate, măcar ascunse sub covor. Abulia, alcoolismul, pornirile incestuoase. La unele din indulgenţe mai pune umărul şi Partidul. Văzându-l cam moale, un tovarăş grijuliu îl fericeşte cu o nevastă. Nu-i mare lucru de capul ei. Ba aceasta mai vine şi la pachet cu o fiică, păcat al tinereţilor. Dar decât nimic?
Marfa Stanilova. Aşa o cheamă pe consoartă. Să fi fost cândva graţioasă, nu-i exclus. Dar, la data când Saproşkinov are a-i îndura prezenţa, nici măcar amintirea n-a mai rămas din tot farmecul ei. Nici la serviciu nu scapă obiditul funcţionar. Sunt colegi. În fiecare zi la ora 11 ea apare tăcută în pragul biroului aşteptând să-i fie livrat un nou teanc de dosare. Altceva n-are de zis. Şi, pe undeva, e mai bine că n-are. În funcţie de sosirile ei, îşi gestionează şi Saproşkinov paharele de vodcă băute pe furiş. Orice abatere de la orar s-ar dovedi, prin urmare, nefastă.
În jurul acestei femei însă se sudează complicitatea de care pomeneam. Naratorul îi picură lui Ivan Mihailovici vorbe otrăvite în urechi. Regia e interesantă şi implică stilul indirect liber. De fiecare dată când funcţionarul îşi aminteşte de Marfa se-aude în surdină câte un blestem. Diversitatea acestora e copleşitoare: „fir-ar numele ei blestemat şi gura ei închisă pe veci” (p. 6), „crăpa-i-ar ochii în 16 000 de bucăţele” (p. 7), „firar nările ei înfundate cu vată” (p. 20), „fie-i numele pomenit numai la trecut” (p. 21), „ajungei- ar curul slăbănog şi nevolnic ca al unei măicuţe” (p. 40), „fi-i-ar funda roz ultimul lucru cu care s-o găti pe lumea asta” (p. 51), „nu l-ar mai apuca bătaia pendulei de jumătate p-ăl de-a îmbrăcato azi dimineaţă” (p. 69) şi altele, multe altele. Nu toate inspirate, fără-ndoială. Dar e clar, în faţa unei aşa primejdii, Saproşkinov nu e singur. Cineva are grijă şi de el. Cine?
Una din imprecaţiile acestea îl dă de gol pe Constantin Stan. Într-un rând, i se urează Marfei să fie lovită de „gripa aviară” (p. 109)! Romanul se petrece, totuşi, cu puţin înaintea prăbuşirii blocului comunist. Cel mai probabil la finele deceniului al nouălea. Or, ura lui Saproşkinov n-are darul profeţiei. Nu vede-n viitor. Mai degrabă vocea naratorului, actuală, face pasul înapoi. Reverberează până acum mai bine de douăzeci de ani.
Schimbul e echitabil. Nu numai naratorul preia în discursul său aşchii din discursul protagonistului. Dar iată, şi Ivan Mihailovici, îşi pune la rană vorbe ale celui care-i povesteşte viaţa. De la un moment încolo, registrele sunt greu de tranşat. Nu se mai poate spune ce-i al unuia şi ce-i al altuia. Fraza curge convenabil şi convingător.
Cred că e, aceasta, o bună explicaţie a faptului că romanul lui Constantin Stan sună atât de ruseşte. (După cum au constatat toţi comentatorii.) Gde Buharest nu-i doar un roman a cărui acţiune e plasată în U.R.S.S. E un roman rusesc. Sau, mai precis, un izbutit exerciţiu de stil în linia romanelor ruseşti.
Dar, în afară de această dramă cotidiană, conştiinţa lui Saproşkinov mai adăposteşte una. Nenumită ca atare. Sugerată doar, la răstimpuri. Aceea de a fi, cum spuneam, un fiu al războiului al doilea. Adevăratul său tată e un soldat român necunoscut. Altceva, Ivan Mihailovici nu mai ştie. Întors de pe front când nimeni nu se mai aştepta şi găsind în bătătură un copil de care nu se ştia răspunzător, soţul legitim al mamei nu uită, nici el, să-i amintească băiatului că nu-i decât un bastard. Cât despre mamă, aceasta „înfăşurase totul în basmaua tăcerii, aşa cum ţărăncile îşi pun bunurile de preţ într-o basma adevărată: întâi o întind pe pat, apoi pun cu grijă fiecare lucruşor acolo, le mai învăluie o dată cu privirea şi strâng colţurile basmalei, înnodându-le zdravăn: ani de zile, poate niciodată în viaţa asta, nu vor desface nodul făcut.” (p. 147)
Iarăşi Constantin Stan îşi arată subtilitatea. Nu face, din asta, chiar o tragedie. Lasă lucrurile în firescul lor. (În plus, regimul intelectual mediocru al lui Saproşkinov îl fereşte, pe cât se poate, de convulsii interioare.) Însăşi hotărârea acestuia de a porni spre Bucureşti, pe urmele tatălui, n-are nimic eroic. Se iveşte din senin şi evoluează sub zodia unei, nu-i aşa, imperturbabile seninătăţi.
În condiţiile acestea, e normal ca romanul să fie, în materia lui epică, destul de precar. Chiar prea precar. În cele o sută cincizeci de pagini, cât are Gde Buharest, nu sunt mai mult de cinci scene semnificative. (Aglomerate, şi acestea, în ultima parte a cărţii.) Dintre ele, se detaşează cea în care, practic fără să realizeze ce sentâmplă, Saproşkinov îşi înfundă binefăcătorul. Semnează dezinvolt o mărturie inexactă şi compare în proces spre a-i da greutate.
„Şi totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?” (p. 153) Cu un asemenea final, romanul e notabil. Ca roman. Nu lipsit de cusururi, dar oricum undeva destul de sus peste media celor apărute anul trecut. Ca exerciţiu de stil, mi-a plăcut încă şi mai mult. Recent, la „Cafeneaua critică” organizată de Ion Bogdan Lefter, Constantin Stan mărturisea că Gde Buharest e doar primul volum dintr-o trilogie. Romanul rusesc de azi va deveni, în volumul al doilea, un autentic roman românesc, mai spunea el. (Sunt tare curios ce metodă va adopta. Pe a primilor romancieri? Bujoreanu, Baronzi? Pe a lui Rebreanu? Va fi un Pat al lui Procust? Un Cel mai iubit dintre pământeni?) Iar în al treilea, unul riguros nemţesc.
Locul consfinţeşte scriitura.
Cu Gde Buharest, proiectul acesta extrem de interesant a început bine.