Gheorghe Ene, mereu dincolo de pod

Abia recuperasem un text mai amplu numit “Junimea – Anii de ucenicie” în care rememoram atmosfera în care ne-am format, dar şi literatura pe care am format-o noi, optzeciştii, şi imaginile aduse din străfundul memoriei (sunt peste 40 de ani de atunci!) mi-i aşezau vii, tineri, inteligenţi şi combativi pe Mircea (Nedelciu), Ioan (Flora), Gelu (Iova), George (Crăciun), Gicu (Ene), Meşterul (Ioan Lăcustă), Emil (Paraschivoiu) cu o strângere de inimă. Un destin tragic face ca acest grup să fi fost crunt lovit şi viaţa (sau moartea) să fi lăsat puţini dintre ei să atingă vârsta de 60 de ani. Nu ştiu de ce am meritat această soartă. Şi, iarăşi nu ştiu, de ce mai toţi dintre cei repede plecaţi să fi abordat o atitudine de oameni care au timp. Se spune că există un ceas biologic pe care fiecare şi-l simte programat şi că frenezia trăirilor, nerăbdarea de a trăi totul, aproape cu lăcomie, este un semn al stingerii prea devreme. Poate doar Ionică Flora să se fi pus în acord cu acest principiu al vieţii şi al morţii, debordând de vitalitate inclusiv literară. Ceilalţi mai degrabă au trăit în acordul principiilor culturale şi literare pe care tot ei le statuaseră: trebuie să primeze acţiunea textului asupra lumii nu cea a autorului. Iar textul trebuie să fie liber faţă de orice canon (şi mai ales de canonul literaturizării sale) şi să nu se transforme într-o marfă. Prin supunerea la canon, textul este lesne controlabil în semnificaţiile sale şi îşi pierde autenticitatea, iar când devine marfă valoarea sa de întrebuinţare îl face un text manipulatoriu în favoarea cumpărătorului. Iova şi Ene au fost cei mai intransigenţi cu aceste principii la care aderasem cu entuziasm juvenil în anii ’70 în cenaclul “Junimea”, dar pe care le pierdusem pe drum, le înmuiasem duritatea, le mai modelasem noi toţi cei care aveam să publicăm cărţi în acei ani. Excepţie au făcut amândoi pentru volumul colectiv “Desant ‘83”. În rest, în toţi acei ani – şi care nu au fost chiar atât de puţini şi, atenţie, nimeni nu ştia pe atunci cât se va întinde deşertul comunist! -, nici Gheorghe Ene, nici Gheorghe Iova nu şi-au pus semnătura pe vreo carte! Au publicat după 1990, dar nu la edituri mari – Paralela 45 este azi o editură importantă, pe atunci era editura unui apropiat al generaţiei, Călin Vlasie -, aş spune chiar la edituri din ce în ce mai mici. Gestul lor este cel mai bun argument că, în orice regim, textul se opune Puterii, că este incomod Puterii iar Puterea face orice spre a-l marginaliza ori chiar anihila. Iar Puterea nu este numai politică, este tot acel sistem –instituţional, cultural, mediatic, educaţional – acaparat de o ideologie dominantă şi devoratoare de adversari, de orice i-ar putea pune în pericol avantajele şi bunăstarea Bibliografia lui Gheorghe Ene este bogată după 1990,dar editurile sunt mici, mici de tot, iar unele sunt chiar ale autorului. Consecvent sieşi, Ene nu şi-a pervertit textul în marfă pentru că el şi-ar fi pierdut puterea de acţiune asupra lumii. Retras ca un anahoret în satul natal, Ene îşi învăţa elevii să descifreze mecanismul textual al lumii, acest continuum care ne guvernează şi ne va guverna existenţa. Scotea o revistă numită “Dincoace de pod”. Podul nu uneşte ci desparte şi însingurează două lumi. Pe orice parte a sa te-ai afla, cineva te va vedea numai de dincolo. Titlul metaforic al revistei lui Ene exprimă dureros de concret existenţa sa umană şi literară.