Junimea – anii de ucenicie (I)

Psihologii recomandă ca, după o anumită vârstă, să îţi scrii amintirile. Face bine în primul rând memoriei, spun ei, ajutând-o să rămână în funcţiune, şi în al doilea rând tonusului tău. Poate că am ajuns, poate că nu am ajuns la acea vârstă la care trebuie să mă apuc să îmi ţin mintea în funcţiune, cotrobăind în străfundurile ei după întâmplările vieţii, dar ceva, ceva mă obligă din când în când să mă întorc în vremuri mai de demult – dispariţia, în ultima vreme, a mai multor prieteni. Abia când realizezi că niciodată nu-i vei mai putea vedea, că nu vei mai putea niciodată schimba o vorbă cu el, te agăţi cu disperare de amintirea omului care a fost. Şi încerci, din răsputeri, să îţi rememorezi fapte, de obicei mărunte şi fulgurante, care să-l ţină în viaţă pentru tine. Memoria e şi ea un refuz al morţii.
Aceste rânduri provin de undeva din foarte departele nostru existenţial. Adică din anii studenţiei, de care, iată, mă despart aproape patru decenii. Nu am la îndemână nimic prin care să-mi verific buna ţinere de minte: nici jurnal, nici însemnări din vremea aceea, nici vreo corespondenţă. Nu am fost un păstrător nici măcar cu actele sau textele mele, darămite să arhivez orice rând, orice hârtiuţă, gândindu-mă la posteritate. De aceea, ceea ce urmează sunt repere exlusiv personale şi nicidecum documente reci de istorie literară. Cred totuşi că amintirile mele despre perioada studenţiei, suprapusă momentelor de coagulare a unei generaţii care vrea să însemne ceva pe lumea asta a noastră literară de îndată ce ea este înjurată, minimalizată, pusă la zid, ceva care produce iritare nu poate fi ceva de care să nu ţii seamă sau să te faci că nu există, o pot desluşi mai bine.
În toamna anului 1970 începeam aventura studenţiei mele destul de speriat. Intrasem la “filo” şi nu îmi era foarte clar ce aveam să fac cu acest fapt. Pe vremea aceea, dădeau la filologie trei feluri de adolescenţi: cei ce se visau scriitori, cei (cele, mai bine zis) care ştiau că vor deveni profesori fără ca neapărat să-şi dorească asta din tot sufletul, şi cei care rataseră pe la alte facultăţi vocaţionale (teatru, mai ales) asumându-şi studenţia ca o boemă artistică. Scriitor mi-era teamă să mă visez, de profesorat aveam oroare (un bărbat profesor – mai ales de umanioare - era sinonim ratatului), iar cu teatrul nu cochetasem nici la serbările şcolare. Lăsam poate vremea să decidă şi mă prezentam conştiincios la toate cursurile şi seminariile, ocupându-mi restul zilei cu biblioteca facultăţii sau cu cea universitară. Faptul că eram bucureştean apăsa şi mai mult asupra mea. Căminiştii formaseră deja grupuri, veneau, plecau şi chiuleau împreună, se tatonaseră şi se clarificaseră în nopţile albe petrecute în vreo cameră, în timp ce eu abia dacă schimbam două vorbe, în pauză, cu vreunul din colegi, la o ţigară Snagov sau Carpaţi. Faţa ascunsă a studenţiei la filo mi-era interzisă deşi, din când în când, auzeam de grupaje ale unuia sau altuia publicate în nu ştiu ce revistă, şi chiar de plachete sau prezenţe în antologii colective de debut, ceea ce mă făcea să bănuiesc că dincolo de amfiteatre, săli de seminar, se croiau lumi viitoare din cuvinte şi visuri. Primul care a coagulat această lume a fost Artur Ion Bădiţa, un oltean din Polovragi, ce arăta şi se purta ca un poet. Scria versuri şi spera să facă regie, astfel încât gesturile lui erau cele actorului mânuit de regizorul ce se visa; largi şi studiate, iar vocea lui nu spunea, ci declama. Altfel, de-o candoare şi de-un romantism înduioşătoare! Ei bine, Artur mi-a vorbit despre nopţile poetice din cămin, despre cenaclurile lor de cameră şi cred că tot atunci am auzit de grupul deştept şi intransigent al unora mai mari. Reţin că primul nume ce s-a insinuat în discuţiile noastre purtate fie în pauzele de bibliotecă, fie în holul mare al facultăţii lângă statuia lui Densuşianu, şi, probabil pe aleile Cişmigiului, a fost cel al lui Iova. Iova părea sperietoarea tuturor celor ce citeau sau îndrăzneau să deschidă gura prin astfel de întruniri. Apoi, de numele lui s-au legat celelalte: Gicu (Ene), George sau Ţapu (Crăciun), Mircea (Nedelciu). Cu toţii căminişti, ultimii trei şi în acelaşi an. Suficiente date pentru a avea şi a face un front comun. Filologia avea pe vremea aceea şi un grup să zic aşa oficial de scriitori: adică debutaseră şi unii publicau constant mai ales în Amfiteatru, revista studenţească a acelor ani, în jurul căreia gravitaseră sau mai erau redactori un M.N. Rusu, Coman Şova, Ana Blandiana, Constanţa Buzea (până la a trece la România literară), din câte îmi mai aduc aminte. Publicau ca fiind de-ai casei Dan Verona, Dumitru Radu Popa, Paul Drogeanu, Doina Uricariu, Aura Matei Săvulescu, toţi studenţi la filo în diverşi ani de studiu. Cu toţii erau instalaţi într-o literatură gata făcută, fie că era vorba de poezia imnică a lui Verona, fie de proza cu tentă onirică şi parabolică. Se cultiva până la saţietate metafora, rostirea, iar atitudinea era cea a poetului inspirat. Aveam să le aud în dese rânduri la cenaclul Junimea din momentul în care un coleg mai mare, Lucian Strochi, care, nu ştiu prin ce împrejurări, probabil în căutare de ucenici de-ai domniei sale, începuse să mă inţieze în tainele lumii literare filologice în care, după câte aveam să aflu, se duceau lupte crâncene în Junimea şi în cenaclurile din cămin. Nu erau numai onirici şi imnici, erau şi blagieni, şi barbişti (ca Andrei Roman), şi nichitastănescieni, şi esenieni (pe linia lui Dinescu care făcea vogă şi ravagii în rândul adolescenţilor liceelor din Câmpia Bărăganului), şi romantici mult întârziaţi. Procesul de coagulare a unei noi direcţii a început prin a-i descuraja pe toţi aceştia în cenaclul Junimea. Deseori, nu erau discuţii, erau execuţii literare, în numele clar al principiului că a scrie aşa este o fundătură şi că o astfel de literatură este una oficială, care slujeşte la fel de bine indicaţiilor de partid ca şi proletcultismul pe vremuri. Iova, Crăciun, Nedelciu, Ene (chiar dacă el era mai rezervat în atitudine, nu era cu nimic mai prejos la judecăţi inflexibile faţă de ceea ce se citea) erau necruţători cu această literatură oficială: adică încurajată, publicată şi nu de puţine ori lăudată prin revistele literare. În poezie, un reper îmbrăţişat cu multă fervoare de Crăciun şi Ene era Bacovia, dar Bacovia din Stanţele burgheze, nu cel din Plumb. De-literaturizarea literaturii până la a o aduce la act lingvistic, abolirea genurilor şi speciilor literare spre a scăpa de controlul asupra semnificaţiilor (de aici, propunerea unui singur “gen” - textul!) şi nesupunerea la controlul social al scrisului au fost principalele principii de pe care s-au purtat bătăliile. Este dificil să stabileşti “proprietarul” ideilor pentru că ele s-au cristalizat, în opinia mea, pas cu pas în lungile şedinţe ale Junimii, în tatonări, aproximări, înaintări şi dări înapoi spre a o lua de la capăt în rama istorico-literară pe care o aşeza profesorul Crohmălniceanu, sau sub tirul întrebărilor sale aparent simple, dar care obligau la un răspuns mai clar, mai nuanţat.