Cică nişte cronicari... (II)

Orice putere, şi critica de întâmpinare (prefer să-i spun cronica literară) a fost Puterea în lumea literaturii vreme îndelungată, se confruntă cu trei feluri de criză: criza de legitimitate, criza de autoritate şi criza de notorietate/popularitate. Mai mult chiar decât istoriile literare, mult mai mult decât premiile literare, cronica literară impunea rapid nume, stabilea ierarhii şi crea vedete literare. În fapt, aşa cum se vede şi din multele istorii literare apărute la noi în ultimii ani, cronica literară a stabilit şi istoriile. Ceea ce statuase ca valoare, ca ierarhie se află aproape fără greşeală în ele. Nu există surprize: nici în ceea ce priveşte configuraţia şi nici măcar în ceea ce priveşte analiza, comentariul critic sau privirea de ansamblu. Unii autori de istorii nu au ezitat de a-şi prelua ceea ce scriseseră la cald, în revistele literare, în capitolele de istorii. Dacă din varii motive, autorul nu a scris la vremea cronicărelii sale despre un autor sau o carte, acel autor ori acea carte nu există nici în paginile istoriei sale. Sunt romane importante ale unor autori importanţi care nu apar în istoriile unor foşti cronicari nici măcar menţionate la bibliografii!
În opinia mea, acest capitol s-a încheiat, iar istoriile literare apărute ca ciupercile după ploaie dau măsura măririi şi decăderii cronicii literare. La a deţine controlul aproape absolut în lumea literaturii nu se va mai ajunge niciodată. De altfel, puţine reviste mai au propriul cronicar, cel care să se pronunţe săptămână de săptămână despre cărţi şi autori, acea voce autoritară şi respectată la care cititorul să apeleze cu o încredere oarbă. Rotaţia numelor, mai multele voci critice care se exprimă în aceeaşi revistă, apariţiile meteorice ale celor ce semnează au subminat puterea cronicii literare. Aş zice că, de fapt, acestea sunt doar semnele vizibile ale dizolvării cronicii literare. Cauzele profunde ale disoluţiei ei trebuie căutate în schimbarea radicală a înţelegerii rostului cărţii în lumea noastră. Cartea a devenit o marfă, ca oricare alta, iar strategiile de vânzare sunt aceleaşi ca şi în cazul oricărui produs: analiza cerinţelor de piaţă, publicitate agresivă, desfacere pe o piaţă cât mai largă. În strategiile de marketing, o impunere este de a crea întâi necesitatea, cerinţa unui produs şi abia mai apoi produsul. Piaţa trebuie sensibilizată, pregătită, făcută să dorească să aibă un produs. Cine poate pregăti o piaţă literară mai bine decât criticii?! Astfel, firmele (editurile, adică) şi-au anexat rapid cronicari literari atât pentru a-şi promova produsele – cărţi, autori – cât şi ca promotori literari, mai exact ca agenţi publicitari. Astfel, ceea ce se cerea, ce se impunea obligatoriu în fişa de post a unui cronicar literar “onestitatea” se diluează, iar apoi dispare. În acest caz, lipsa de onestitate nu este numai faptul de a poza în obiectiv şi imparţial, ci şi în acela de a nedreptăţi, fie chiar şi doar tăcând, autori care nu apăreau la editura pe care ei o serveau. Mi se va spune că este dreptul fiecărui critic de a decide despre cine scrie şi cum scrie. Că, întâmplător sau nu, autorii pe care i-au susţinut erau buni, unii chiar foarte buni, aşa că nu s-au descalificat lăudând cărţi proaste ori autori mediocri. Dacă ei s-ar fi declarat de la bun început angajaţi ai unui proiect editorial, susţinători ai unei noi mişcări literare, totul era în regulă. Autorii ştiau, înţelegeau de ce criticul X. nu va scrie niciodată despre el şi despre cărţile sale. Ori de ce, în jurii fiind, aceiaşi critici premiază acele cărţi, acei autori, veniţi, desigur, de la acele edituri! Critici de direcţie am avut, critici ai marilor edituri există. Da, dar nu la noi, în Occident. Da, dar ei sunt ştiuţi, cunoscuţi ca susţinând interesele editurii pentru care lucrează. Tot în Occident, nu la noi.
Cronica literară, etalon de obiectivitate altădată, a devenit un mijloc de influenţă, un mod subiectiv, partizan de a crea ierarhii, de a impune valori şi de a înlătura, de a neantiza concurenţa. Mulţimea de voci critice dintr-o revistă, schimbarea ameţitoare a semnăturilor nu înseamnă numai relativizarea actului critic, ci şi moartea sa. Oneste, multe reviste occidentale sau americane panoramează producţia editorială, fără ambiţia de a o ierarhiza. Prezentarea onestă a cărţilor reprezintă cel mai bun îndrumar pentru un cititor.
Sigur, este foarte greu de făcut aşa ceva: este greu de scris (a fi exact nu este chiar lesne). Iar apoi, este şi mai greu pentru că acele cărţi ar trebui citite. Din scoarţă-n scoarţă, cu atenţie. Obişnuinţă pe care mulţi critici de pe la noi nu prea o mai au!