Junimea – anii de ucenicie (II)

Cine venea pentru întâia oară la Junimea, înainte chiar de a fi auzit ceva, îşi fixa atenţia pe grupul celor patru care păreau să domine fie şi prin felul în care se aşezau: de-a dreapta lui Crohmălniceanu – Iova, fumând întruna, fără să scape din ochi foile de pe care “victima” citise, mai totdeauna foarte aproape de el Crăciun – abstras, serios, adus de spate şi cu o voce parcă sugrumată la început, apoi din ce în ce mai fluentă şi mai fermă, Gicu Ene rispit prin spatele lor, Orlando (Nedelciu) într-o poziţie din care să cuprindă întreaga sală a clubului Universitas de pe Schitu Măgureanu, afişând bunătate, bonomie şi o stare perpetuă de optimism. Mai apoi, grupul avea să fie completat de statura impozantă a lui Ionică Flora (mereu încovoiat parcă spre a nu-i privi pe toţi de la înălţime), Emil Paraschivoiu cu pletele lungi şi nasul acvilin, Meşterul (Ioan Lăcustă) ce era imposibil să nu te frapeze prin asemănarea uimitoare cu Labiş.
Pas cu pas, “liricii” şi “romanticii”, “imnicii” şi “oniricii” nu au mai călcat pe la cenaclu. Vorbesc, desigur, de cei oficiali pentru că, altfel, la Junimea, de-a lungul anilor în care a funcţionat nucleul de mai sus, s-au perindat sumedenie de opţiuni literare, de atitudini şi formule, iar grupul, ca să zic aşa, a fost extrem de receptiv la nou veniţi – Cornelia Maria Savu, Traian T. Coşovei, George Cuşnarencu, Nic. Iliescu, Sorin Preda, Nino Stratan, Mircea Cărtărescu, Madi Marin, Florin Iaru şi mulţi, mulţi alţii care mai întâi au trecut pe aici spre a primi binecuvântarea, chiar dacă mai târziu, simţind direcţia accentuat prozastică a Junimii, au fondat Cenaclul de luni, de poezie.
Dacă disputele de idei au mai fost semnalate, vreau să rememorez aici dezbaterile noastre – de data aceasta – asupra actului publicării. În primii doi ani mai ales, a dominat ideea că a publica echivala cu a transforma textul tău într-o marfă, ceea ce era de neacceptat pentru grupul dur al cenaclului: Crăciun, Iova, Ene, şi era de discutat, de pe principii economice, în viziunea lui Nedelciu. A mai publica în reviste sau în volum era perceput, de asemenea, ca un act de compromis. Textul se transforma într-un text oficial prin simplul fapt că fusese acceptat, tipărit de-un mecanism supus controlului oficial. Aşadar, mai mulţi ani, s-a produs o presiune constantă asupra celor din Junimea de a nu tipări. Excepţie făcea Ioan Flora pentru că venea din Banatul sârbesc, pentru că i se înţelegea nevoia de a se confrunta cu publicul limbii materne şi pentru că se cam ştia că se va întoarce în Iugoslavia după ce va fi absolvit studiile. Oricum, atunci când venea vorba de publicare se cerea atitudine radicală, ceea ce voia să însemne garanţia că textul nu va fi folosit ca marfă, ajustat adică spre a putea fi comercializat. Debutul târziu al lui George Crăciun se poate explica şi prin acest principiu, nu numai prin felul său mai domol, mai aşezat şi mai prudent cu care aborda orice. După o perioadă lungă în care a scris poezie, George a abandonat cel puţin declarativ demersul poetic. Îşi va cuprinde o bună parte a producţiei poetice în Acte originale/copii legalizate, ca pe-un element al gramaticii generative a textului. Pun abandonarea poeziei şi pe seama caracterului lui George: de-o tenacitate şi luciditate ieşite din comun, proiect şi construcţie proprie, probabil că şi-a evaluat puterile, şansele, să zicem, în poezie, având la îndemână ca reper pe bunul său prieten Ionică Flora. Iar Ioan era încă de pe atunci prin întreaga sa fibră Poetul, primirea excepţională care i se făcuse prin vorbele lui Geo Bogza la debutul în România literară conferindu-i parcă de la bun început statutul de privilegiat în ale poeziei în grup. După cum cred că prietenia îndelungată şi profundă cu Mircea Nedelciu s-ar fi putut să-l îndemne spre proză. Între cei doi a fost o prietenie specială, altfel poate decât a celorlalţi din grup încă din timpul facultăţii. După facultate, au purtat o corespondenţă asiduă, şi-au petrecut multe vacanţe împreună, frecventau acelaşi cerc de prieteni (mai ales în lumea artiştilor plastici), împărtăşeau aceeaşi pasiune a fotografiatului, ambii erau fermecaţi (şi ţineau legături profunde) de scriitorii „Şcolii de la Târgovişte”. La începuturi, amândoi erau fanatici ai prozei scurte (dar înţeleasă ca text prozastic şi nu ca nuvelă, povestire etc.) iar pe cărţile lor de debut nu-i nici o precizare (nuvele etc.) Debutul meu cu roman – Carapacea – a fost incendiar taxat o noapte întreagă în podul de pe Uranus (în care locuia Iova) ca fiind o imensă trădare a spiritului de grup, de compromis făcut spre a publica.
Am fost foarte amărât o vreme. Mi-a trecut când şi Mircea, şi Iova, şi Crăciun, şi Meşterul Lăcustă au trecut la roman. Iar acum, de numele lui George se leagă mai ales romanul său Pupa russa.