Interviu

“O parte din drumul meu în literatură a fost marcat de intâlniri cu Marin Preda”


1.Când aţi făcut cunoştinţă cu lumea Moromeţilor şi ce aţi descoperit nou, cu fiecare nivel al lecturii, prin timp?

Sunt întâmplări probabil însrise în destin pentru că altfel nu le găseşti o explicaţie raţională. Eram în clasa a IV-a când am întins mâna, în biblioteca şcolii, după o carte, cam groasă şi cam urâţică, în culorile ei galben cu negru. Pe care am văzut că scria “Moromeţii”. Am citit-o în două nopţi, cu lanterna, sub plapumă, neurmărind cuvinte: cele citite le vedeam, glasurile le auzeam distinct. Mai rârziu, doar pe Dostoieveski l-am mai citit în acelaşi fel, scufundat în lumea lui, dincolo de cuvinte. La vârsta aceea, nu îmi trecea prin cap că voi urma filologia, nu visam să ajung scriitor şi nici măcar nu îmi imaginam că aveam să-l cunosc vreodată pe Marin Preda. Cred că nici nu credeam că există scriitori vii, adică oameni în carne şi oase, cu care să te poţi întâlni pe stradă, să-i vezi şi să-i auzi şi să încerci să ghiceşti pe feţele lor semne scriitoriceşti. Apoi, o bună parte din drumul meu spre şi în literatură a fost marcat de întâlniri cu Marin Preda: mi-am dat licenţa de absolvire a Filologiei cu o lucrare intitulată “Nivele de lectură în opera lui Marin Preda”, am fost şi sunt prieten cu nepoţii lui – Sorin şi Marin -, dar şi cu fratele său Saie, l-am cunoscut şi am făcut un revelion la Mogoşoaia cu Marin Preda, am debutat cu romanul “Carapacea” la Cartea Românească, la care era director Marin Preda. Pe 16 mai 1980, fiul meu împlinea un an şi, înainte de a-i spune lui “la mulţi ani”, a sunat telefonul care m-a anunţat că Marin Preda s-a sfârşit, în condiţiile ştiute, la Mogoşoaia.
“Moromeţii” este cartea la care am revenit periodic, în diverse etape de formare, semn că am simţit nevoia de a mă întoarce la ea spre a regăsi acea plăcere a primei lecturi (şi am găsit-o şi o găsesc şi-acum), dar şi pentru că ştiam că voi afla şi alte înţelesuri cu fiecare nouă lectură.

2.Ce motivaţie ar avea un tânăr născut după 1990 să citească “Moromeţii”? Prin ce mai atrage subiectul romanului pe un adolescent obişnuit cu un cu totul altfel gen de lecturi?

Teoria mai nouă a “databilităţii literaturii” –şi, în general a operelor culturale – reprezintă, în opinia mea, o scuză a lipsei lecturii. Cititul nu-i obligatoriu, iar motivaţia lecturii nu poate fi una legată de subiect pentru că, în sine, literatura nu-i subiect. Cu subiecte dintre cele mai banale, cum ar fi “ea îl iubeşte pe el, el o iubeşte pe ea, dar se opun părinţii”, s-au creat opere rezistente în timp. Marile opere au dimeniuni umane perene în care se regăsesc lectorii oricăror vremuri sau spaţii. În cazul “Moromeţilor”, ca de altfel şi în cazul multor altor opere ale literaturii române, se produce reacţia adversă faţă de tot ceea ce este obligativitate. Manualele noastre de literatură, orele de literatură ar trebui să dezvolte gustul pentru lectură. Dacă Rebreanu va tot fi prezentat ca mare romancier pentru că a scris despre răscoala de la 1907 şi despre drama ţăranului din Ardeal fără pământ, apoi sigur că nu-l va mai citi nimeni. Marin Preda zicea mereu “dacă vrei să omori un scriitor, bagă-l în manuale”.

3.În ce constă forţa narativă a lui Marin Preda? Multe dintre romanele sale – inclusiv “Moromeţii” – au avut parte de ecranizări reuşite şi datorită impactului vizual si descriptiv al scriiturii sale.

Filmele făcute după Marin Preda nu sunt filme de acţiune ci de atmosferă. Forţa narativă a lui Preda este în fapt excepţionala putere de evocare. “Moromeţii” este o evocare. Începe cu o marcă a subiectivităţii - imperfectul este timpul rememorării, al evocării (spune Tudor Vianu în “Arta prozatorilor români”) - şi cu o inducere a unui narator: “timpul părea că are nesfârşită răbdare cu oamenii”. Nu e vorba de timp în sine ci de durată, durata fiind încărcătura subiectivă a timpului. Din acest punct de vedere, “Moromeţii” se apropie de un alt mare prozator român Ion Creangă. Imperfecţiunile de construcţie romaneşti –găsite de unii critici – pleacă de la premiza greşită a unui roman tradiţional. Prima parte a “Moromeţilor” se petrece între sâmbătă după-amiază şi duminică spre noapte, iar scenele au nu numai autonomie epică, dar ele pot fi şi uşor interşanjabile fără ca asta să dăuneze întregului. Preda rezolvă problema credibilităţii înlănţuirii episoadelor prin alegerea unei duminici speciale: duminica Rusaliilor. Satul, pe de o parte îşi duce viaţa lui obişnuită de duminică, iar pe de altă parte întâmpină Căluşul, se pregăteşte de seceriş, are loc serbarea şcolară. Aici, timpul pare că are nesfârşită răbdare, se dilată. Pentru ca în doua parte să se precipite nemaivând decât un singur moment al unei frumuseţi fără timp: plecarea căruţelor, satului către câmp, la seceriş.

4.Care sunt personajele cel mai bine conturate din roman?

Marin Preda are o excepţională putere de a crea din orice personaj unul memorabil: nedumerirea tâmpă a lui Nilă la exerciţiile de la premilitară, familia Pisică şi înşiratul tutunului, cotorul de măr viermănos cu care Guica momeşte copiii şi-i trage de limbă, Ion al lui Miai - protejatul umil al lui Ţugurlan sunt trasate în câteva tuşe, dar care fac personajele pregnante, imediat vizibile, ţi se impregnează pe retină, în toate simţurile. Ilie Moromete este atât de puternic pentru că are o lume la fel de puternic conturată în jurul său.

5.Ce aduce nou Preda faţă de Rebreanu (pentru a lua un singur exemplu) in descrierea tipologiei rurale şi a psihologiei realiste?

Orice mare creator impune o realitate care nu s-a aflat până la el. Asta e condiţia creativităţii – de a realiza o realitate nouă, fie că este vorba de o idee, de un obiect, de un personaj, de o lume. Preda şi Rebreanu nu au prea multe lucruri în comun. Sau au doar la o citire superficială. Faptele şi personajele nu sunt altceva decât instrumentarul de a expune o viziune asupra lumii. La Rebreanu, eu văd mai degrabă un moralist creştin: teza lui fiind că, atunci când omul se lasă dominat de instinctele primare, uitându-l pe Dummnezeu, este înfrânt. Lumea lui Rebreanu este o lume a celor ce s-au depărtat de morala creştină. Nu numai Ion ci şi aproape toate personajele lui eşuează cu excepţia preotului Belciug care îşi reprimă instinctul sexual “ de când îi murise preoteasa nimeni nu-l simţise umblând după muieri” şi care construieşte o biserică. La Preda în schimb, Ilie, singurul purtător/trăitor de timp mitic (numai în mitic timpul îngheaţă şi nimic nu mai devine), este scos brutal din această frumuseţe, şi toţi ceilalalţi vor eşua.Avem a face cu o viziune creştina asupra lumii şi cu una de esenţă mitică. Ambele sunt de găsit în lumea neatinsă de o civilizaţie coruptă şi corupătoare.

6. Între “… se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare” şi “timpul nu mai avea răbdare” se derulează “saga” unei familii de ţărani din Câmpia Dunării. Deşi cu valoare documentară, romanul aparţine, totuşi, beletristicii şi abundă în simboluri: salcâmul şi tăierea lui, copiii din prima şi cea de-a doua căsătorie a lui Ilie Moromete… Vechi si nou, atitudinea faţă de valul de schimbări istorice şi sociale. E doar o imagine a simetriei în literatura lui Preda sau un demers epic abil condus?

Găsesc în formularea întrebării dumneavoastră un son, hai să-i zic, peiorativ: ce e aia valoare documentară şi, mai ales, acest “şi totuşi aparţine literaturii”?! Literatura adevărată nu documentează, pentru aşa ceva sunt făcute actele, documentele, jurnalele. Literatura nu are valoare de document ci de simbol. Cine vrea să ştie despre ţăranii din Câmpia Dunării dinaintea celui de-al doilea război mondial să se adreseze documentelor, studiilor agrare, sociologice, politice, presei vremii ş.a.m.d. Zice, scrie un critic că Preda e subminat de ideologia comunistă pentru că nu aşa vorbeau ţăranii despre Maiestatea sa în poiana fierăriei lui Iocan! Pe mine nu mă interesează în literatură cât de corect politic este un autor ci câtă credibilitate există în constructul realităţii sale. Ţăranii din Siliştea Gumeşti, ţăranii lui Preda din Siliştea Gumeşti sunt absolut credibili când vorbesc despre politică, despre Maiestatea sa în poiana fierăriei din romanul “Moromeţii”. Văd mai degrabă în viziunea distinsului critic un reflex întârziat de proletcultism în judecarea literaturii! Mă văd nevoit să repet : literatura nu-i subiect, literatura nu-i politologie, literatura nu e document sociologic. Ea fundamentează dimensiuni umane în care ne regăsim, ne regăsim într-o altă, nouă realitate, o realitate ficţională care doar are aparenţele realităţii, care este unică, de neaflat înaintea scrierii sale şi de nerepetat!

7.Dacă aţi alege o singură scenă reprezentativă pentru intreg romanul, care ar fi aceea şi de ce?

Fără îndoială aş alege scena tăierii salcâmului, comparabilă cu o altă secvenţă la care ţin enorm, din Rebreanu - scena naşterii. Dar nu pentru că este axa romanului, lumii lui Moromete ci pentru că induce o poveste de dragoste excepţională, de o discreţie pe care tot încerc să o relev. Singura fiinţă care-l înţelege pe Ilie este Catrina. Ea are dimensiunea tragică a prăbuşirii esenţei bărbatului pe care l-a iubit, pe care, poate, îl mai iubeşte. “Aşa de rău am ajuns, Ilie?!” zice Catrina atunci când casele, satul, Ilie însuşi păreau că s-au făcut mai mici. A-l înţelege profund în drama şi metafizica existenţei sale pe cel de lângă tine este singurul semn de iubire. Restul – convenţie şi convenţionalitate socială.


(Interviu realizat de Claudia Daboveanu pentru “Jurnalul Naţional”)