Mon general, mon general....

Sunt femei frumoase numai la tinereţe şi sunt femei care abia la vârsta deplinei împliniri încep să strălucească, sunt poeţi care sclipesc până la a lua ochii cât sunt tineri şi sunt poeţi ce se deschid cu o prospeţime uluitoare la maturitate. Nici frumuseţea şi nici talentul nu sunt pe viaţă. ”Sunt ani când nu vom şti de-am construit cuvântul/ din trebuinţa vârstei ori plasma unui vis”, scria în tinereţe prietenul meu, acum în Canada, Andrei Roman.
E greu să spui ce se datorează vârstei, exuberanţei, climatului, afectelor şi ce se datorează constructului său cultural, moral în cazul frumuseţii ori talentului unui tânăr. Abia după ce anii trec, pulsiunile se estompează, mediul nu mai e atât de darnic cu tine prin efervescenţă, prin competivitatea la care te supunea, poţi decanta ce a fost conjunctural de ceea ce este fibra puternică a individualităţii. Tinereţea se confundă adesea cu o calitate în sine a individului şi nu ne dăm seama cât adevăr e în spusa: la tinereţe toţi suntem frumoşi, deştepţi şi talentaţi! Ioana Crăciunescu, pentru că de la ea şi de la spectacolul său “Mon general”, au pornit consideraţiile de mai sus, a cunoscut şi frumuseţea vârstei şi talentul tinereţii. Şi ca poetă, şi că actriţă. Şi chiar ca răzvrătită cu gesturi de frondă pentru care o vreme i s-a interzis publicarea. O ştiam de la distanţă, o vedeam în filme sau în piesele de teatru, i-am citit primele volume. Am păstrat acest ecart faţă de ea pentru că se rotea într-o lume pe care voiam să o ştiu doar de la nişte paşi necesari judecăţii limpede. Mult mai târziu lumile noastre s-au intersectat, am zăbovit la multe discuţii, am flecărit, dar ne-am şi expus dialogurilor comic de serioase adesea. Nu depăşim o amicalitate cordială şi nu cred că vreunul dintre noi ne-am pune –unul pe altul- în capul listei cu prieteni necondiţionaţi. Spun toate acestea pentru a da un plus de obiectivitate afirmaţiilor ce vor urma. Ioana trăieşte de câţiva ani într-o efervescenţă uluitoare, în tot ceea ce face având, mai mult ca in primii ani ai tinereţii, o pecete de prospeţime, naturaleţe, dublate de o puternică, profundă creativitate. Starea ei fundamentală este joaca, în fapt jocul ca atribut fundamental al înţelegerii lumii, artei şi al singurului mod în care te poţi cunoaşte profund pe tine. Este o filosofie a existenţei sale, uneori greu încercate, prin care vrea să nu se lase copleşită de ceea ce este chiar existenţa sa. Este veşnic pe drumuri – Japonia, Canada, Franţa fiind pentru ea nu mai departe decât Bulbucata -, vine la Bucureşti cu primul avion de după un spectacol la Paris şi pleacă înapoi spre a se prezenta la un alt spectacol. A reuşit acolo unde multă lume (nu numai români) a eşuat – la Paris. Se zbate pentru proiecte culturale în România la Bulbucata, la Aţel sau la Pelişor, aduce trupe de teatre în România tocmai din îndepărtata Japonie, dar, mai ales, scrie. Scrie acum o poezie nu mult diferită faţă de cea din primele volume, dar o poezie care, în ciuda ludicului, umorului, invitaţiei adesea la descreţirea frunţii se încarcă pas cu pas, vers cu vers de dramatic, de tristeţi atât de profunde încât spre a nu cădea pradă disperării trebuie să le iei un pic peste picior. “Mon general” este în primul rând o viitoare carte de versuri. “Mon general” ca spectacol ne-a dat cheia în care trebuie să o citim: în rama trecutului nostru cu cântece şi marşuri patriotarde, cu atitudini uniformizate, la propriu şi la figurat. “Nu ştiu dacă Ioana Crăciunescu este invitata noastră ori noi suntem invitaţii ei ca figuranţi ai acestui spectacol”, zicea Traian T. Coşovei. Nu, nu cred că am fost figuranţii ci participanţii lumii poetice a Ioanei. Poezia ei, aşa cum se arată azi, se adresează exact lumii de care are nevoie, fără de care nu poate exista. Ceea ce era o doză de artificialitate, prin teatralizare, a dispărut cu totul în ciuda faptului că ea, ca poetă şi actriţă, produce spectacol. În fapt, nu-l produce, îl trăieşte. Cu atâta frenezie, atât de natural, de autentic încât pare a trăi un timp, o vârstă pe care nu a apucat să le trăiască la vremea lor!