Nino

Serile de poezie şi poezie de la Cafeneaua Muzeului Naţional al Literaturii Române au deseori aerul unui club de prieteni veniţi să celebreze un prieten. În viaţă sau dispărut. Viu însă în versurile şi amintirea adevăraţilor iubitori de artaÎntr-o formulă stabilizată de ceva timp, serile de poezie şi muzică de la Muzeu îţi oferă pentru un ceas şi jumătate-două o gamă de sentimente, unele contradictorii, de la tristeţe la bucurie, de la depresie la exaltare. Tristeţea profundă că mulţi, prea mulţi prieteni s-au grăbit să plece într-o altă lume, nu ştiu dacă neapărat mai bună, dar poate mai puţin violentă, dezumanizată, murdară decât cea lăsată nouă, tristeţea că îi uităm prea repede şi că luaţi cu grijile noastre de fiecare zi nu ne putem rupe de ele spre a le da din timpul nostru un ceas lor –care nu au mai avut timp, bucurie că, totuşi, mai există oameni care cred în prietenie şi nu în cunoştinţele pasagere. Nu vin mulţi la aceste seri. Dar Cafeneaua nu este nici dezolant de goală. Aş spune că vin exact câţi trebuie spre a crea o atmosferă caldă, în care graniţele dintre viaţă şi literatură se permeabilizează. Exişti în interiorul lumii poetice, iar această trăire te purifică, aproape te dematerializează. La 1 octombrie, Ion (Nino) Stratan ar fi împlinit 54 de ani. La 19 octombrie se împlinesc patru ani de la dispariţia sa. A trăit fix o jumătate de secol. Puţin pentru o viaţă de om, suficient pentru a-şi face o viaţă plină de poet. În grupul lunediştilor, a fost o figură aparte, îmbinând ludicul cu amarul, pe Caragiale cu Nichita, revolta cu resemnarea, viaţa cu poezia şi moartea. Iconoclast, incomod pentru autorităţile comuniste, a publicat puţin înainte de ’90. Prezent în volumul colectiv “Aer cu diamante” alături de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi Traian T. Coşovei, mai reuşeşte doar cu un volum să spargă barierele ce i se puneau mereu şi mereu în cale - “Cinci cântece pentru eroii civilizatori” (1983). După 1990, într-o frenezie vecină cu disperarea că timpul nu va avea răbdare cu el, publică 13 volume, consolidând ceea ce de fapt se arătase a fi încă de la primele volume: un poet tragic, profund, bine individualizat printre colegii săi de generaţie. Traian T. Coşovei l-a prezentat şi l-a evocat în felul său inconfundabil: bonom, prietenos, admirativ. Se vede la Traian că are cultul prieteniei literare, că îi face plăcere să pună în lumină talentul confraţilor, că un poem reuşit al unui autor îi produce o reală încântare. Se bucură de parcă l-ar fi scris el însuşi. Ioana Crăciunescu a mers în spiritul ludicului lui Nino, propunând jocul de-a “Ne iubim” într-un colaj dulce şi amar, comic şi tragic. Îmi place Vlad Ciobanu în această postură de comentator al literaturii care combină talentul de povestitor cu spiritul pătrunzător al observaţiei. Mircea Tiberian umple tot spaţiul, fluidizează cuvintele în sunete, interpretează fiecare text (respectul meu, Mircea, pentru faptul că îi citeşti, profund, pe autorii ce vor fi prezentaţi), discret şi plin oferind chei noi de lectură. Maria Răducan este o voce şi o prezenţă de acolo, din acel lirism puternic şi în şoaptă şi în tânguire, şi în mândrie şi in orgoliu, şi în modestie şi in supunere. Iar pentru ca toate acestea să se întâmple a fost nevoie de Nino!