Viata ca literatura

Domnul Bovary (2)

Înşelatul domn Bovary nu stârneşte nimănui un sentiment de compasiune. De altfel, puţini bărbaţi ar avea parte de un atare sentiment în situaţia lui. O femeie înşelată iscă un potop de simpatii, de revolte, de solidarităţi în jurul suferinţei ei. O femeie părăsită este un dezastru al lumii. O femeie care întâmpină un refuz pune în cumpănă soarta lumii, nedreptatea destinului, lipsa de sensibilitate a tuturor bărbaţilor de pe lumea asta. Ea este spiritul superior, aşadar neînţeles de cei din jur, dar mai ales de cel pe care ea l-a ales să-l ridice la înălţimea idealurilor, în eterul iubirii pe care numai ea ştie să o poarte. O femeie nu poate înţelege cum nu este iubită când ea iubeşte, nu înţelege cum el, pe care ea îl iubeşte, este atât de insensibil încât să nu se topească de emoţie şi de fericire. În schimb, aceeaşi femeie priveşte cu dispreţ, sau cu un plin de umanism gest de ridicare din umeri, atunci când este iubită. Ba, mai mult, are momente în care iubirea altcuiva o agasează, părând că-i maculeze sentimentele pentru celălalt. Pe Emma o stânjeneşte chiar şi faptul că Charles nu îşi dă seama că e înşelat. Pretextele ei de a pleca o zi pe săptămână spre a se întâlni cu Leon sunt atât de futile, atât de cusute cu aţă albă încât crede că e o indecenţă din partea soţului să nu îşi dea seama că ea iubeşte ape altcineva. Este încă o dovadă că ea are dreptate: dacă ar iubi-o cu adevărat şi-ar da seama ce se petrece cu ea. Bietul Charles! Onestul domn Bovary face parte din acea categorie a naivilor care nu gândesc răul. Este incriminat adesea pentru viaţa sa burgheză. E tot ce poate fi mai odios pentru Emma Bovary şi pe urmele ei, în siajul acestei filosofii ce justifică atât adulterul cât şi alte tare morale, dar care şi confundă idealul (revolta împotriva propriei condiţii) cu egoismul (pentru că în orice act de nemulţumire perpetuă, de căutare se află un seniment al profundului şi neţărmuritului respect faţă de sine: eu trebuie să îmi aflu fericirea!) a numeroase femei care aruncă în cârca soţului, partenerului vina de a fi adulteră sau de a înşela. Ce înseamnă această incriminată viaţă burgheză a lui Charles Bovary? Aflat într-o căsnicie arajată de mama-sa, croită din planuri financiare, Charles este supus terorii unei neveste care nu concepe ca bărbatul să nu fie slugă prea supusă şi umilă umorilor şi capriciilor sale. Când o întâlneşte pe Emma el se îndrăgosteşte şi i se promite din răspunsul fetei că va fi iubit. Gesturi, flux fierbinte în momentul în care amândoi se apleacă în căutarea cravaşei, roşeaţa din obrăjorii fetei, acceptul de căsătorie, nunta chiar nu sunt suficiente dovezi pentru un normal că nu a fost nimic silnic pentru femeie?! E domnul Bovary un paranoic interpretând altfel decât normal gesturile Emmei? este el vinovat că lumea în care trăieşte nu numai el, ci şi Emma se îmbată la nuntă, că spune bancuri porcoase sau că drumurile sunt proaste şi-i hurducăie caleaşca în care se află? Crescută la ţară, Emma nu are poezia naturii ci a agitaţiei, a oraşului. Îi plăcea marea numai pe furtună, scrie Flaubert. Nu-i nimic de incriminat că un temperament se plictiseşte în liniştita viaţă la ţară. De incriminat e că Emma, conştient sau nu, se foloseşte de Charles ca de un mijloc. Saturată de lecturi romanţioase –asemănarea cu Don Quijote s-a făcut în numeroase rânduri ! -, Emma aspiră la iubiri, aventuri, viaţă ca în cărţile citite, dar mai ales la ceea ce ea nu este. Charles îi oferă viaţa de familie şi nerozia lui de a se crede iubit. Emma este jalnică, ridicolă în aventurile ei amoroase cu spirite şi caractere mult sub cele ale soţului ei : Rodolphe, cuceritorul de provincie, care amuşinează slăbiciunea ei, e un grobian, Leon e puberul care mai degrabă vrea să îşi rezolve multele frustrări sexuale şi găseşte în femeia mai coaptă decât el un minunat obiect de a-şi dezvolta încrederea în sine. În fond, relaţia cu o femeie măritată îmbină perfect pentru el lipsa de angajament şi orgoliul de bărbat ce se ştie iubit. Pentru el, Emma minte, se perfecţionează în arta disimulării, spre a nu stârni bănuielile lui Charles, are plăcerea adulterului. Principiul după care pare a se ghida Emma Bovary este că orice alt bărbat în afara lui Charles este mai apt de a-i satisface idealul de iubire. Este în fond principiul multor femei ce îşi află astfel justificare pentru însăşi inapetenţa lor de a iubi. Pentru că oricât ar părea de ciudat, Emma nu iubeşte pe nimeni. Iubeşte ideea de iubire –şi ideea de iubire este una de împrumut, romanţios – şi mai ales cred că se iubeşte doar pe ea : lumea ar trebui să fi fost făcută după gusturile sale. Faptul că e altfel e un afront la adresa ei.