Traieste si mergi mai departe

Te chinui să păstrezi cât mai mult timp vie imaginea, să îi simţi mirosul, căldura trupului care îţi incendiază mintea, corpul, de parcă prin tine ar trece lava fierbinte a unui vulcan ce nu va erupe niciodată spre a te linişti, chiar dacă în urmă lasă cenuşă, zgură ce puţin câte puţin se preface în roci zgrunţuroase, înţepătoare. Nu le simţi în tălpi, arzându-ţi pielea, ci scindându-ţi creierii, mintea, memoria, clipele vieţii tale.
Ţi-ai adunat trupul ca pe o greutate pe care eşti obligat să o duci în spate, să o porţi mereu cu tine. Ai făcut un efort imens spre a nu-l lăsa să se scurgă pe trotuar în mii, zeci de mii de fire de nisip care, prelinse pe asfalt, ar fi păstrat forma trupului tău. A trupului tău de nisip. Asemenea unui şotron pe care-l jucaţi în copilărie, aruncând cu piatra în fiecare pătrăţică, desemnând picioarele, trupul, mâinile, capul, sărind într-un picior, apoi în două picioare, pe trupul desenat cu creta pe asfalt, pe trupul de nisip ce s-ar fi întins în drumul ei spre dincolo de tine.
Ai făcut un pas cu aceeaşi greutate, cu aceeaşi stângăcie cu care Armstrong făcea primul pas pe Lună. Nu numai că ai auzit talpa pusă pe asfalt, dar ai auzit aerul vibrând în spatele tău la mişcarea ce îţi dubla, ce îţi însoţea pasul. Cu aceeaşi lentoare şi grijă, ai mai făcut unul. Şi apoi încă unul. Iar mişcarea din urma ta era din ce în ce mai aproape, iar corpul tău din ce în ce mai uşor. Eraţi cuprinşi acum în acelaşi cerc de lumină, imponderabili, iar tu – fericit. În cercul luminos, aţi urcat spre cer. Casele, palmierii, oraşul se depărtau, se făceau din ce în ce mai mici. Au dispărut mai apoi cu totul. Cercul luminos adăuga încă o stea stelelor ce vă înconjurau. O căldură plăcută te-a invadat şi ai ştiut că te apropii. Că ea se apropie, că este atât de aproape încât îi simţi răsuflarea fierbinte în ceafă, în lobul urechilor tale, că îţi arde spatele cu un laser. Acum ai fi vrut să întorci capul, să o vezi, chiar ştiind că o vei pierde pentru totdeauna, că asta va fi pieirea ei şi pieirea ta, dar nici nu ai fi avut timp să îi întrevezi chipul: carnea s-ar fi topit asemenea uuei bucăţi de gheaţă pusă pe o plită fierbinte, devenind lichid, apoi abur şi o iluzie. Ce e de trăit se trăieşte până la capăt: ai văzut cum bucăţi din trup se desprind de os rapid, sfârâind şi dispărând pe asfalt, antrenând o altă bucată de carne şi apoi o alta, de parcă tot corpul ei de carne şi sânge s-ar fi scufundat în cel mai aprig acid, desnudând oasele, lăsând doar un schelet înfricoşător şi singur ce se întinsese pe trotuar alături de trupul tău de nisip.
O purtaseşi atâta vreme alături de tine, fusese atâta vreme liniştea ta doar ştiind-o acolo, fusese veghe a existenţei tale, dublu al paşilor tăi de nisip, ea umbră a existenţei tale, iar tu – umbră a existenţei sale, şi-acum nu mai aveai puterea de a fi fericit doar ştiind-o. Un dor sfâşâietor îţi ardea trupul, creierii se încinseseră sub soarele dogoritor din deşertul existenţei tale, dacă te-ai fi topit, dacă, lovit ca de-un aruncător de flăcări, ai fi dispărut de pe faţa pământului ar fi fost cea mai mare binecuvântare. Ştiai că nu se va întâmpla, că eşti condamnat să te duci mai departe fără umbra proprie, fără identitate, doar cu sfâşierea asta a cărnii pe dinăuntru, carnea ta se topea în acidul sulfuric al propriei tale existenţe, torturat cu cele mai crunte şi rafinate instrumente de Inchiziţia care îşi făcea lucrarea ei cu zel, temeinic, condamnat să te duci mai departe ca într-o pedeapsă, aceeaşi pedeapsă pentru crima monstruoasă pe care o comiseseşi: destrămaseşi cercul de lumină, vruseseşi să vezi. Îţi pârjoliseşi ochii şi întreaga viaţă, văzând.
Ai simţit golul din stomac de dinaintea căderii şi te-ai prăbuşit. Nici căderea şi nici impactul nu ţi le mai aduci aminte.

(Fragment din romanul "Traieste si mergi mai departe", castigator al concursului "Literatura moderna", Pitesti, 2009, in curs de aparitie)