Confesiuni fara glorie

Jurnalele mele (I)

Să fi fost în vacanţa dintre clasa a V-a şi a VI-a, un an mai târziu? Jur că prea bine nu îmi aduc aminte. Reţin însă caietul de matematică, foile sale îngălbenite şi aspectul lui deloc glorios. Mi s-a părut ideal pentru a-l face întâiul meu jurnal, mai ales că primele sale foi erau umplute cu neinteresante exerciţii scrise cu albastru şi corectate cu roşu (semn că aparţinuse surorii mele care nu s-a împăcat niciodată cu ştiinţele exacte). Mi-am zis probabil că nimeni nu va avea curiozitatea să răsfoiască un asemenea jaf de caiet cu gânduri necurate. Condiţia primă a jurnalului –ferirea de ochii indiscreţi şi de ironiile celor din jur – fiind asigurată, m-am apucat hărnicuţ să îmi notez aventurile existenţei mele. Ei bine, după câteva zile, am constatat eu cu mare mâhnire că nu am ce scrie în jurnal. Viaţa mea era clară şi bine tocmită, la vedere şi nu aveam ce fapte nemaipomenite să trec în jurnal: ziua băteam mingea, stăteam la coadă la pâine, alimentara şi la sifoane (Doamne, ce cozi erau la sifoane!), o tuleam la baltă unde multă vreme noi, copiii din Andronache, nu am ştiut ce-i aia a face plajă stând numai în apă, mă întorceam acasă la timp cât să ud grădina de flori a mamei, iar noaptea, cu lanterna, sub plapumă citeam. Ce să scriu? Am renunţat fără niciun regret la o asemenea viaţă dublă, deşi acum regret că nu mi-am notat titlurile cărţilor citite pe atunci. Nu era nevoie însă: aproape că le memoram pentru că în multe seri, când istoviţi de agitaţia de peste zi ne tolăneam pe iarba de la liziera pădurii, eu le povesteam cărţi prietenilor cărora le plăceau poveştile spuse şi nicidecum citite!
A doua încercare de a ţine un jurnal s-a petrecut tot într-o vară, prima mea vară de licean. Descoperisem că pe lumea asta nu suntem numai noi, băieţii, şi, că dacă te uiţi bine, observi cu multă mirare că fetele nu sunt ca noi, cel puţin pentru că ele aveau nevoie şi de sutien la costumul de baie! Pulsiunile erotice trebuie să mă fi împins către a nota tot felul de observaţii privindu-le pe Tina (erau două), Vali, Nina (astea erau vreo trei), Gena şi Atena (chiar aşa, Atena!) Ah, nu, nu descoperisem literatura erotică, aşa că însemnările mele erau pur şi simplu scrisorele adresate ba uneia, ba alteia pentru că mi-era greu să mă decid care ar merita să fie zâna inspiraţiunilor mele! Trebuie că apariţia bicicletei în viaţa mea să fi aruncat în derizoriu jurnalul cu muzele lui cu tot. Nu numai că aveam să descoper –împreună cu ceilalţi din grup evident – tărâmurile de dincolo de pădurea noastră ci şi că poţi face o sumedenie de lucruri nedându-te jos de pe bicicletă. Ce să mai o dau cotită: de pe bicicletă se putea juca chiar şi fotbal. Cum avea însă prostul obicei de a se mai şi strica, timpul se împărţea egal între întrebuinţarea ei intensivă şi repararea ei prin renunţare. Într-o singură vară, reuşisem să o despodobesc de frâna de mâna, de stopuri, de ochiul de pisică, de far, de sonerie, de aripi,. păstrându-i elementele fără de care nu se mai putea numi bicicletă: cadrul, ghidonul şi, evident, roţile!
Ce jalnică soartă avu jurnalul meu din vara aia - să fie scos din sfera preocupărilor mele de nişte fierătanii care însă din când în când sunt mai prezente în memoria mea decât Tina, Vali sau Atena!
("Confesiuni fara glorie" este o rubrica saptamanala in "Natiunea" si apare in fiecare miercuri)