Faptura de fum si zapada

Sunt nopţi în care somnul nu vrea să vină. Trupul îl refuză suficient fiindu-şi sie într-o liniştire de lipsă de reacţii. Nimic nu ar putea să-i mişte inertul său. Este mai puţin decât moartea şi mult mai mult decât liniştea – resemnarea. Serafim stătuse, o vreme, cu ochii lipiţi de tavanul chiliei fără să-l vadă. O vreme - nu ştia şi nici nu l-ar fi preocupat să transfere vremea în minute sau ore. Se ridică, merse spre fereastră şi cercetă la fel de absent griul ce se decolora spre zorii dimineţii. Cu totul, silueta părea a se fi ivit aşa cum cortina ridicată la teatru ne dezvăluie ceea ce nu am văzut până atunci, dar care, în spatele ei, se aşezase de mult timp sigur şi stabil – o lume. alta. Mai întâi desluşi un ton mai întunecat în tonurile de gri care înţeseau peisajul. Părea un fum ce se vrea să se destrame, absorbit încetul cu încetul. Privirea sa intensă opri destrămarea, iar fumul prinse la loc formă, apoi consistenţă omenească, identificând. Nu ceva anume, chiar dacă ochii conştientizau aceea e o pălărie, acela e un mantou, aceea e pălăria ei, acela e mantoul ei. “Ea”, nicidecum un nume, se surprinse Serafim gândind, cutremurându-se.
Sesiză, fără uimire, albul potecii, conştientiză abia după ce îşi spuse “a nins”, în noaptea sfântă a Învierii a nins, cât de straniu e să ningă în acea noapte? la munte, se linişti el, ninge oricând,. Albul potecii era imaculat, dar ea era acolo. ca un fum împietrit. Cercetă lacom zăpada spre a descoperi măcar o dâră a mersului ei, nimic. Crescuse din pământ, din piatra muntelui pe care şi el o simţise sub tălpi când ajunseseră la schit, se coborâse din cer pe norul pe care îl văzuse acoperind turla sfântului lăcaş. 
Fu de ajuns pentru o clipă să îşi mute privirea spre a o pierde: nu mai era.
Auzi un ciocănit discret în geam. Degetul ei înmănuşat părea a fi lovit în fruntea sa lipită de fereastră. Îi simţi chiar durerea, molatecă, plăcută, dar persistentă. Se smulse cu greu, abulic, deschise uşa. Înţelese fără ca ea să-i spună ceva: o urmă în chilia sa, recăpătându-şi luciditatea. Cât de repede personalizează o femeie locul în care stă, de parcă ar imprima fiecărui obiect, aerului, luminii tot trupul şi sufletul său. Doar rotindu-ţi privirea ai putea imagina fiinţa în frăgezimea sau rigiditatea trupului şi sufletului, în nervozitatea sau calmul existenţei sale, în răvăşirile sau aşteptările ei, în limpezimea sau ascunzişurile făpturii sale. Era aceeaşi răvăşire în chilia Zinei, cu rochiile, desuurile, pălăriile dezbinate parcă de locul şi rostul lor, contrastând aproape jignitor pentru un musafir cu macatul de pe pat care nu făcea nici măcar o cută şi perna de un alb nefiresc, neatinsă. Lângă panerul în care se aflau ouăle înroşite, cozonacul împletit, pasca, o carafă din sticlă lăsa să se vadă o licoare de culoarea şi consistenţa mierii Cu cât dispreţ îi spusese Zina: “am urât întotdeauna vinul alb!” iar el nu gândi atunci decât la cât de ascunse sunt firile noastre, gata să se autoflageleze numai ca celălalt să înţeleagă, să fie atent la ceea ce ne dorim. “Şi-atunci, de ce nu mi-ai spus, nu ar fi fost...” Zina îl săgetase, efectiv privirea sa trecuse prin el, prin trupul, prin creierul său ca o săgeată înroşită de veninul sub care se călise -“Nemernicule!”
În timp ce Zina turna atentă să nu verse nici măcar o picătură din preţioasa licoare, Serafim simţi un val mângâietor de căldură aducând cu sine mirosul dulce acrişor de mere coapte, vanilie şi scorţişoară.
“Dragul meu drag, habar nu ai cât de minunat eşti!” O spusese stins de parcă l-ar fi bocit, de parcă altcineva ar fi trebuit să-i audă vorbele, tânguirea, disperarea, iubirea, prea tarziul, ireparabilul, moartea

(fragment din romanul "Ingerul de maine")