Confesiuni fara glorie

Jurnalele mele (II)

A ţine un jurnal, a cânta la un instrument şi a vorbi o limbă străină erau obligatorii în educaţia copiilor în prima jumătate a secolului al XX-lea şi în România. De cântat nu m-am apucat niciodată pentru că părinţii şi-au dat repede seama că sunt afon, am învăţat franceza la şcoală, după ce prinsesem în clasa a V-a un an de rusă obligatorie, iar de ţinut jurnale am ţinut şi eu ca tot adolescentul, iar mai târziu ca tot scriitorul care vrea să se răzbune pe omenire. Toate au sfârşit la coşul de gunoi, rupte în bucăţi fără nicio remuşcare la momentul respectiv, dar cu multă nostalgie acum.
Vara primei mele vacanţe de licean a făcut să descoper că sunt frământat de probleme existenţiale. Motoraşul care fusese în mişcare şi care ţinea în funcţie mecanismul era, bineînţeles, unul livresc; descoperisem poezia lui Nichita şi Biblia. Amândouă mi-au fost cărţi de căpătâi în acea vară, iar influenţa lor – covârşitoare, devastatoare, aş zice. Aşa că am început un nou jurnal. Liricesc, poeticesc si epistolar. pentru ca trimiteam producţiile mele unei fete, cu un an mai mică, evident cu gândul, mărturisit abia acum, să o impresionez, ce mai, să o cuceresc pentru ceea mi se părea că sunt; poetul neînţeles, angoasat şi preocupat de mari probleme ale vieţii. Cred că Titina a avut umorul de a da din umeri la aşa misive şi să nu păstreze singurele mele producţii lirice scrise vreodată. Cred că a făcut asta pentru că a devenit o foarte apreciată ingineră de automobile! Jurnalul, cel la care scriam în acea vară petrecută în satul bunicilor, conţinea, din câte îmi amintesc, şi chestiuni mai aşa, mai omeneşti, de care probabil, când m-am întors acasă, m-am cam jenat. Nu aş fi vrut ca un ochi străin şi cârcotaş să îmi frunzărească viaţa mea neştiută! Aşa că, la începutul toamnei, împărtăşi şi el cruda soartă a celor dinaintea sa: rupt şi dat spre nemuritoare uitare coşului de gunoi. Iar cu Titina, lucrurile aveau să evolueze mai puţin livresc, dar nu ştiu dacă şi mai puţin poetic, pentru că inocenţa pare a fi cea mai poetică stare: întâlnindu-ne noi doi întâmplător, dar nu chiar nevinovat nici dinspre partea ei, mi-a spus că în vara aia reuşise şi ea la liceu şi că drept răsplată mama-sa îi dădea voie să fie adusă seara acasă (ăia mici din liceu învăţau după-amiaza!) de un băiat. Doar atât mi-a spus, iar eu am înţeles că eu sunt alesul care să o aştepte seara la capătul tramvaiului 21 şi să-i ducă servieta până acasă, povestind amândoi lucruri atât de grozave şi de personale cum ar fi ce-a mai făcut fiecare la şcoală.
Apoi, nu am mai avut nicio tentativă de a ţine jurnal până spre anul 2000. Scriindu-l pe computer era ca şi cum ar fi fost destinat publicării, or eu nu văd de ce aş scrie ceva care să pară intim, profund personal, destinat doar unui singur cititor –asta cred eu că e jurnalul -, cu gândul meschin, de fapt, de a-l publica. Publicarea jurnalelor e un fapt de istorie literară, de biografism literar, cu condiţia să fie postume. A publica jurnalul în timpul vieţii este un nonsens. cred că în lipsa unei soluţii mai creatoare, autorii apelează la o asemenea construcţie, păcălind şi păcălindu-se: jurnalele publicate în timpul vieţii mai mult ascund decât devoalează ceva din viaţa reală a unui autor!