Confesiuni fără glorie

Graţia şi dis-graţia adevărului

Motto: Cand cauti adevarul esti departe de fericire, cand cauti fericirea esti foarte departe de adevar!

Am învăţat târziu, foarte târziu să mint. Copil fiind, mi s-au dat nenumărate prilejuri să mint, dar fie mă încăpăţânam să tac, fie că spuneam pe nerăsuflate ceea ce ştiam, ce se petrecuse şi cu asta viaţa mea devenea mai uşoară: scăpam. Cel mult urma o pedeapsă care, în copilărie, însemna interdicţia de a ieşi o vreme din curte. Şi nu ştiu cum se făcea că tocmai atunci viaţa palpita de aventură, iar eu eram nevoit să o trăiesc doar privind-o printre şipcile gardului: ce partide palpitante de ţurcă se încingeau tocmai fără mine, ce finale de fotbal inter-străzi aveau loc tocmai când eram eu pedepsit, ce zile toride îmi pârjoleau viaţa numai gândindu-mă la lacurile din apropierea cartierului în care se bălăceau toţi din gaşcă, ce ninsori se abăteau şi ce zăpezi se pierdeau de pomană! Sufeream ca un câine alungat de stăpâni, dar nu mă învăţam minte. Viaţa de după pedeapsă era şi mai frumoasă şi mai palpitantă! Prima dată am minţit pentru că un altul avea nevoie de minciuna mea. Nu vorbesc de acele minciuni la care nu am vrut să iau parte copil fiind: mama, asemenea altor părinţi, mă povăţuia mereu să nu mint, dar uita de poveţele ei şi mă mai îndemna uneori când o vecină era prea insistentă în a o chema din casa “spune-i că nu sunt acasă!” Într-o vară, ne-am trezit că în “colţul” nostru de cartier apăruse un intrus. Adică, unul pe care nu-l cunoşteam, nu ştiam ce hram poartă, dacă ştie să joace fotbal sau îl vom pune doar în poartă –acolo stăteau graşii, neîndemânaticii, ăia de-aveau două picioare stângi -, dacă va putea să meargă cu noi la furat cireşe, mere şi struguri de la ţăranii de dincolo de pădure ori îl punem “să ţină de şase”. Nu era nici mare, nici mic, nu era altfel îmbrăcat decât noi – pantaloni scurţi şi maieuri. Singurul lui element insolit era tenul închis, dar sigur nu era ţigan. Aveam cu toţii nas la aşa ceva, deşi nu făceam discriminări şi jucam fotbal de-a valma, îi miroseam repede. Cu ei eram degrabă prieteni, cu fetele lor, nu: legile lor aspre le interziceau să vină la plajă, adică să stea despuiate alături de noi, să se joace cu noi de-a prinselea sau alte jocuri care impuneau atingeri fizice. Plus că la 12-13 ani ne cam făceau să ne uitam în altă parte pentru că pe sub bluzele de şcoală sau cele înflorate tresăltau nişte ghemotoace ca mingile noastre de cauciuc. George –aşa îl chema pe măsliniul intrus – s-a apropiat pas cu pas de noi doar asistând. Nu a intrat la miuţe, nu s-a dezbrăcat pe baltă, nu a jucat nici volei şi nici tenis de masă la lumina becului cam chior de pe stradă. Ne-a prins pe picior greşit într-una din serile târzii când nu ne dădeam duşi spre casă deşi eram rupţi de oboseală, şi ne-a turnat o poveste a copilăriei lui cu părinţi conţi în Spania, cu păsări colibri şi mări nesfârşite, cu ţinuturi îndepărtate şi exotice în care va ajunge iarăşi cât de curând. Nu ştiu ce anume l-a făcut să creadă că în fantaziile lui, altfel demne de toată mila, va găsi în mine un aliat. Cum toţi ceilalţi începuseră să mormăie cam ameninţător, pentru că simţeau că sunt luaţi de proşti, a aflat argumentul suprem: “Doar el mai ştie –şi m-a indicat pe mine – pentru că numai lui i-am arătat pozele mele din copilărie!” Cele câteva secunde în care a trebuit să iau o hotărâre au fost cele mai lungi şi mai chinuitoare din viaţa mea de până atunci. Ce mi-a trecut atunci prin cap ar necesita sute de pagini. Important e că am zis foarte ferm: “Da, aşa e, e prinţ d-ăla adevărat din Spania!”

Atunci am minţit pentru prima oară. Apoi, am mai minţit. De multe ori. De foarte putine ori în folos propriu. De fiecare dată pentru că altcineva avea mai degrabă nevoie de o minciună decât de adevăr.