Viata ca literatura

Cârciuma şi literatura

Se bea! În România, cetăţeanul obişnuit nu are prea multe soluţii atunci când iese în oraş. Plimbările prin parc au aura resemnării, sindromului de pre-pensionare. La noi, parcul nu e un spaţiu ci un loc de trecere. Dacă nu vezi preadolescenţi gălăgioşi în grup şi dezorientaţi de pulsiunile erotice când sunt doi pe câte-o bancă, desigur cât mai ascunsă, atunci sigur e că vei observa mămici cu copii (mai nou, parcurile sunt pline de bone cu copiii mămincilor care probabil acasă îşi fac somnul de înfrumuseţare după câte-o ieşire la club cu “fetele”) sau oameni ce au pasul întins şi privirea întoarsă către ei înşişi. La teatru sau la cinema, omul iese programat: îşi ia bilet din timp, se proiectează pentru eveniment, e un ceremonial în a te duce la un spectacol, în niciun caz, plictisit de viaţa de-acasă, nu ieşi pur şi simplu la teatru! Aşadar, programat sau nu, când iese în oraş, când pleacă de la slujbă şi aţa nu-l trage către casă, românul intră într-o cârciumă. Indiferent cum ar arăta, indiferent ce specifici are, indiferent că e la un subsol, într-o casă veche, boierească sau la un parter de bloc, spaţiile astea au acelaşi specific duhnesc a mahoarcă şi a băutură din prea mult revărsată, astfel încât şi de ai consuma doar un suc sau o apă plată din ele ieşi tot mahmur. Fundamental, cârciumile sunt locuri unde oneştii cetăţeni vin cu cele mai curate gânduri –să petreacă un ceas – şi pleacă dacă nu covârşitor beat, oricum iritat, surescitat. Cei mai mulţi îşi jură că e ultima dată când vor mai călca într-un astfel de loc, uitându-se, ca milogul, în traista goală a unei după-amieze, seri şi uneori chiar nopţi. La ce bun am stat eu atâta vreme acolo, se întreabă omul. Băutura e proastă, discuţiile sunt aceleaşi, eu însumi nu am făcut decât să repet ceea ce fac ori de câte ori ajung acolo, am cheltuit o grămadă de bani, iar în locul unei binecuvântate relaxări am căpătat dureri de cap, cocleală în gură şi o persistentă stare proastă.
Cel mai adesea, în cârciumi se toacă politică şi literatură. Nu ştiu ce au a-şi spune clienţii fideli ai cluburilor de noapte şi de lux pentru că publicaţiile mondene ne spun numai cine şi cu cine a fost, cine s-a îmbătat mai crunt. Niciodată nu am citit ce vorbesc alde Iri, Moni, Andreele sau Senzualele la reuniunile lor. Sunt convins că în niciun caz nu vorbesc despre literatură pentru că mulţi dintre ei nu cred că au aflat că există un aşa “animal” pe lumea asta. Nici de politică nu vorbesc pentru că politica nu le afectează lor viaţă. Legănându-se ca plopul din faţa blocului meu când vine câte o vijelie, băieţii şi fetele vesele de prin barurule astea au o singură politică “distracţie, frate, distracţie la maxim”, urlă ei în microfonul întins. de o jună reporteriţă, indiferent că petrecerea aia e de 1 Mai, Paşte, Sf. Valentin, Dragobete sau...30 februarie! Aşadar, numai în cârciumile populare, se dezbat şi se croiesc planuri cu şi despre literatură şi politică. Observ o scădere, aş zice dramatică, a preocupărilor legate de fotbal. De unde până mai aucm câţiva ani tot omul aflat pe o terasă poftea la un televizor care să fie pus pe câte-o partidă, acum dacă se mai iscă o mică vorbă despre ce a mai făcut şi ce-a mai dres campionatul nostru! Literatura şi politică stârnesc aceleaşi reacţii: împart comesenii rapid în două tabere, antagonice şi ireconciliante. Eşti pro sau contra, altă cale nu există. Eşti pro sau contra Băsescu aşa cum eşti pro sau contra Cărtărescu. În general, orice nadă aruncată de unul agaţă imediat partizani şi contestatari, la fel de aprigi. Unii se trezesc într-o tabără sau alta numai pentru că nu vrea el să aibă ăla dreptate. Dezicerile de convingerile de până ieri sunt la ordinea zilei: “eu, mă, când am fost eu fanul lui X?” Se ajunge rapid la trecut iar de aici la atacuri la persoană. Nimeni nu e fără pată pe lumea asta: unul a scris poezii patriotice, altul nu a publicat pentru că a fost contra regimului şi cum ălalalt a trăit în regimul ăla se face vionovat că n-a publicat şi el, un al treilea îşi aduce aminte că pe el l-a dat afară din cine ştie ce slujbuliţă în timp ce al patrulea nu a fost dat afară, deci e clar, limpede că a fost securist pentru că numai pe securişti nu-i dădea nimeni afară. Nu ştiu dacă există pe lumea asta un loc al celor mai absurde raţionamente ca la cârciuma românească! Înjurătura, aia la propriu, nu la figurat, nu pe ocolite, ajunge să fie un argument de bun simţ: cel puţin e o revărsare a unei gândiri, a unei atitudini faţă de tine ţinută mult timp cu capul sub apă şi care sare, ţâşneşte acum direct proporţional cu puterea cu care a fost apăsată în lichid.
Lumea şi spectacolul cârciumii nu şi-au prea croit drum în literatură. Când ajung în faţa paginii albe, sau a computerului, românul client al cârciumilor devine hieratic, existenţialist, are misticime şi trece viaţa prin filtrul artei aşa cum ruşii trec spirtul medicinal prin pâine să ajungă la alcool. În România se bea mult în viaţa de zi cu zi şi foarte puţin în literatură Şi zău că nu înţeleg de ce!