luni, 1 noiembrie 2010

Cititul şi trăitul

Când începi să vezi că oamenii din jurul tău seamănă teribil de bine cu personaje de romane nu e indicat să dai vina pe literatură. Şi nici să crezi că ai luat-o razna nu e prea confortabil să crezi. Cel mai bine e să priveşti spectacolul lumii în care trăieşti cu oarece detaşare şi să te întrebi cu luciditate: eu ce personaj joc? Din ce roman am coborât şi din ce ţesătură de fapte, intrigi şi viziuni sunt alcătuit? Sunt eu sigur că viaţa asta e chiar viaţa mea, că mi-am ales-o singur-singurel? Că mi-o duc, bine sau rău, glorios sau penibil, orgolios ori umil, pe cont propriu, că tot ceea ce sunt şi fac înseamnă fruct al propriei voinţe şi consecinţă a actelor mele? M-a scris cineva iar eu acum nu fac decât să mă conformez tiparului croit, prizonier al cuvintelor imaginate de altul sau mi-am scris eu însumi textul în care să mă simt cât mai confortabil? Pentru că a trăi confortabil înseamnă a trăi în acord cu părerea pe care o ai tu despre tine, adică în acord cu textul existenţei tale. Viaţa în sine este un text ficţional, poate mai puţin logic şi mai puţin sever în demonstraţii decât literatura, dar la fel de coerent prin aşezarea faptelor în textura imaginarului. Ne imaginăm cum trebuie să arate, să se exprime şi să se comporte oamenii de lângă noi, ne imaginăm cum trebuie să fie o existenţă plenară, ne imaginăm cariere, iubiri, fericiri, tristeţi şi dezamăgiri. Suntem raţionali numai în măsura în care imaginarul nostru este coincide, vremelnic, iluzoriu sau nu, cu viaţa din jurul nostru. Probabil ca asta şi numi starea de fericire. în rest – fiecare e o corabie a propriilor nebunii. Când nebuniile seamănă unele cu altele avem senzaţia că ne aflăm în deplină armonie: noi cu noi, noi cu ceilalţi, noi cu universul. O altă formă a alienării, desigur.
În fapt, deformaţi de lecturi, trăim în acelaşi mecanism al lecturii: încercăm să anticipăm ce se petrece în continuare, arătându-ne satisfăcuţi dacă am ghicit corect, sau dimpotrivă încercându-ne un sentiment de frustrare (de vină este întotdeauna celălalt!) dacă aşteptările noastre sunt înşelate. În acelaşi mod, deformant, citim şi trăim adesea ceea ce ne imaginăm că este scris/trăit şi nu ceea ce este scris/trăit. Este modul nostru de a forţa realitatea –scripturală sau nu – de a se conforma proiecţiilor dorinţelor noastre. Lumile se amestecă, imaginarul şi realul au graniţe fluide, trec dintr-unul în altul. Ne surprindem adesea povestind diferit acelaşi lucru. luminând, accetuând unele detalii, omiţând altele. În aparenţă, faptele nu se schimbă, sensul – întotdeauna. Deformâm voit, suntem mincinoşi, ne plictisim noi înşine de a spune aceleaşi lucruri şi atunci le imaginăm, povestim în funcţie de ceea ce memoria (mai) aduce la suprafaţă, sau in functie de publicul avutm pe moment, la dispozitie? Suntem influenţaţi de ceea ce s-a mai întâmplat după cele petrecute? Toate acestea la un loc, la care se adaugă mereu dorinţa noastră de obliga realitatea să fie ceea ce ne dorim. Ceea ce ne-am fi dorit să fie. Adică, facem literatură, ne plasăm în ficţional, conferindu-I prin informaţii verificabile şi de netăgăduit o aură de autenticitate.

2 comentarii:

  1. trebuie sa fie neplacut sa traiesti asa, fara sa-ti dai o sansa de a fi pur si simplu, asudand sa-ti dublezi viata reala cu dorinte, asteptari, evaluari si minciuni constiente.

    RăspundețiȘtergere
  2. E cu adevarata neplacut mai ales sa confunzi idei cu marturisiri. Ati citit textul confundand scriitorul cu autorul. Curajos, semnati "anonim". Este ultima data cand mai raspund unui anonim: ma expun, imi asum, am identitate. Asumati-va afirmatiile pentru a fi credibile.

    RăspundețiȘtergere

 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.