Colocviu Pitesti, Generatia 80

Video la adresa:

http://www.youtube.com/watch?v=qNSTYDzRlhk

Premiul special al juriului

Juriul Colocviului naţional “Generaţia ’80, la maturitate”, ediţia I, Piteşti, 2010 (alcătuit din Nicolae Oprea, Vasile Spiridon, Ştefan Ion Ghilimescu, Dumitru Ungureanu, Ioan Lascu, Ion Bogdan Lefter) a decernat Premiul special al juriului romanului “Trăieşte şi mergi mai departe”.
Premiul de Excelenţă – Gabriel Chifu
Premiul de Poezie “Ion Stratan” – Mircea Bârsilă pentru “Monede cu portretul meu”
Premiul de Proză “Gheorghe Crăciun” – Varujan Vosganian - “Cartea şoaptelor”
Premiul de Critică, eseu, teorie, istorie literară “Alexandru Condeescu” – Cassian Maria Spiridon
Premiul special “Augustin Frăţilă” – Gheorghe Izbăşescu

Generaţia ‘80

Generaţia ’80 este un concept apărut relativ târziu, în raport cu noua realitatea literară deja exprimată, care acoperă două realităţi artistice diferite, cu mult mai puţine convergenţe decât se acreditează. Ea asimilează în acelaşi întreg proza şi poezia autorilor apăruţi în jurul anilor 80, deşi actul de botez al optzecismului este aproape unanim recunoscut ca fiind “Desant ‘83”, antologia de proză coordonată de Ov.S. Crohmălniceanu a autorilor trecuţi prin cenaclul “Junimea”. Prefaţa nu reprezintă nici pe departe un manifest literar, profesorul Crohmălnicenau mulţumindu-se cu reliefarea a ceea ce aduce nou fiecare autor antologat în literatura epocii. Textul prezentat ca manifest de către cei trei Gheorghe –Iova, Ene, Crăciun –lui Matei Călinescu nu a apărut nici atunci, nici acum. Despre el, cei trei doar au făcut referire ori au povestit episodul întâlnirii lor cu profesorul şi criticul Matei Călinescu. Prefaţa lui Mircea Nedelciu la romanul său “Tratament fabulatoriu”, deşi teoretizantă, face corp comun, în opinia mea, cu paginile romanului şi trebuie analizat strict în raport de întreaga construcţie romanescă nu ca manifest literar. Tot astfel trebuie percepute şi paginile teoretice ale lui Gheorghe Crăciun.
Revista “Vatra” îl numeşte pe Gheorghe Iova guru al generaţiei. Admirabil teoretician, Iova şi-a răspândit cu generozitate ideile iar mulţi şi le-au însuşit uitând a menţiona sursa. Un text însă al generaţiei, al numirii cu exactitate a ceea ce şi-a dorit însă generaţia sa, nu avem nici de la el. Ca şi în cazul lui Crăciun, demersul său teoretic se apleacă în primul rând asupra propriului text. Scrierea, de-scrierea, montarea, de- şi re-montarea, procesul şi actul, fragmentul şi întregul coexistă în “texte Iova” astfel încât este dificil să separi manifestul de aplicaţia sa practică.
În fine, receptarea critică a “Desantului” a fost cariată de politicile de grup (disputa roşilor de la “Luceafărul” contra albilor de la “România literară” face victime colaterale şi azi, după aproape trei decenii), de prudenţa necesară şi obligatorie în epocă şi de quasiimposibilitatea de a înţelege ce este cu adevărat cu această nouă generaţie din simpla parcurgere a unor texte, selectate –unele – pentru ca antologia “să treacă”. “Desant” a fost evaluat în interiorul canonului pe care îl nega: literar, astfel încât creionul critic a subliniat numai ceea ce se supunea lui, ceea ce era în tradiţie şi nicidecum în ceea ce diferenţia. Lectura “Desantului” şi mai apoi a cărţilor publicate de desantişti a fost una de re-cunoaştere şi nu de cunoaştere. Multe dintre judecăţile de valoare sau prognozele din epocă sunt azi jenante prin oportunismul lor. Mai jenant este că ele se perpetuează devenind şabloane critice atunci când se scrie despre cărţile autorilor optzecişti.
Înţelegerea fenomenului trebuie să pornească de la noţiunea de text. Dar nu in sens tel-quell-ist să zicem ci într-un sens mult mai larg. ca tot ceea ce omenirea imprimă, a imprimat sau va imprima : de la bani la actul de naştere, de la procesul verbal la sonetele lui Shakespeare, de la textul administrativ la textul politic. Literatura este şi ea un text al lumii cu o valoare de întrebuinţare şi cu un cod instituţionalizat de descifrare. Valoarea de întrebuinţare conferă textului o acţiune de tip pragmatic, imediată sau mai depărtată. Din această perspectivă, putem înţelege că niciun text nu este o gratuitate, niciun text nu este inocent. Dimpotrivă, orice text este normativ. Controlul exercitat de către Putere asupra producerii de texte este un control al valorii de întrebuinţare (utilizare, îl numeşte Gheorghe Iova) prin transformarea lor în marfă. Ca şi în cazul generaţiei Neptun din Italia anilor 50, s-a pornit de la refuzul de a tipări, deci de a transforma scrisul, textul într-o marfă. Au fost dispute aprige la fiecare cedare/publicare fie în reviste, fie editorial. “Curtea de aer”, din volumul “Aventuri într-o curte interioară”, este o astfel de cedare prin oferirea de text care să aibă o altă valoare de întrebuinţare decât cea dorită de autorul său, Mircea Nedelciu. Din această perspectivă, întreaga producţie editorială din acea vreme era considerată a fi un compromis, literatura fiind o valoare adăugată puterii care folosea în scop propriu orice text tipărit.
Textul se delimita de literatură şi se opunea ei. Era vorba de o de-literaturizare prin atacul la câteva stereotipii care funcţionau atât în atitudinea faţă de literatură cât şi în practica ei, dar şi în evaluarea critică: literatura e subiect, scrisul are un autor impersonalizat, creaţia este inspiraţie şi are un ce inefabil, evaluarea se face în funcţie de genuri. Textul propunea : limbajul (într-o nouă sintaxă şi exonerat de servituţile “literaturizării”), fragmentul (şi fragmentarismul ca reacţia împotriva pre-semnificaţiilor) destructurarea (dreptul realităţii de a fi privită, percepută multiplu), autorul (actant al textului şi nu personaj al proprie-i ficţionalizări), abolirea genurilor. Raţiunile editoriale au pus etichete “proză scurtă”, “roman” pe primele cărţi ale acestor autori, iar critica le-a analizat conform etichetei. De aici, pedalarea excesivă, în comentariile critice, pe aspectele formale, acuza de “eseism”, de “teoretizări”, iritări în faţa intervenţiei directe a autorului în textul său şi mai ales a demontării mecanismului care produce textul, acuza feroce de lipsă de epică Remarc că, în decurs de 35-40 de ani, toate acuzele s-au convertit în calităţi la alţi autori decât la cei optzecişti şi s-au comunizat până într-acolo încât raportările istorico-literare sunt abolite şi considerate a fi inoperabile pentru că, aşa cum spunea un tânăr critic, "pe cine mai interesează ce-a fost înainte de ’89?" 
Poezia asimilată optzecismului nu iese din canoanele de a face poezie, tocmai pentru că în teoria şi practica sa nu şi-a modificat atitudinea, nu a purces la o înnoire radicală ci s-a instalat, cu alte tehnici, alt limbaj, altă viziune în interiorul conceptului de poezie. Ea rămâne cantonată în principiul lui “ce spune” şi nu al unei transformări al lui “cum se spune” în semnificant.
Ideologic, “proza” –mă văd nevoit să pun ghilimele de rigoare - îşi află rădăcinile în mişcările studenţeşti ale lui ’68 (de la revolta împotriva lumii ca sistem, a satului global, a alienării fiinţei umane, a rupturii dramatice între generaţii, a dezrădăcinării la centrarea pe redescoperirea corpului ) în timp ce poezia în mişcările hippies (abstragerea din mediul sufocant al oraşului şi al lumii tehnologizate, provizoratul ca libertate, arta străzii şi arta de stradă, transmiterea mesajului direct –cel mai adesea pus în muzică - nu mediat de carte).

În ciuda încercărilor repetate de a acredita noi şi noi generaţii, după ‘90 ele s-au succedat cam din zece în zece ani, fiecare critic cu ambiţie de lider decretându-se mentor al unei noi generaţii, ele nu sunt decât variante, explorări, diversităţi ale singurei generaţii apărute în ultimii 50 de ani în literatura română = cea optzecistă. 

(Text prezentat la Colocviul national "Generatia '80, la maturitate", editia I, Pitesti, 27-29 mai 2010)

Confesiuni fără glorie

Graţia şi dis-graţia adevărului

Motto: Cand cauti adevarul esti departe de fericire, cand cauti fericirea esti foarte departe de adevar!

Am învăţat târziu, foarte târziu să mint. Copil fiind, mi s-au dat nenumărate prilejuri să mint, dar fie mă încăpăţânam să tac, fie că spuneam pe nerăsuflate ceea ce ştiam, ce se petrecuse şi cu asta viaţa mea devenea mai uşoară: scăpam. Cel mult urma o pedeapsă care, în copilărie, însemna interdicţia de a ieşi o vreme din curte. Şi nu ştiu cum se făcea că tocmai atunci viaţa palpita de aventură, iar eu eram nevoit să o trăiesc doar privind-o printre şipcile gardului: ce partide palpitante de ţurcă se încingeau tocmai fără mine, ce finale de fotbal inter-străzi aveau loc tocmai când eram eu pedepsit, ce zile toride îmi pârjoleau viaţa numai gândindu-mă la lacurile din apropierea cartierului în care se bălăceau toţi din gaşcă, ce ninsori se abăteau şi ce zăpezi se pierdeau de pomană! Sufeream ca un câine alungat de stăpâni, dar nu mă învăţam minte. Viaţa de după pedeapsă era şi mai frumoasă şi mai palpitantă! Prima dată am minţit pentru că un altul avea nevoie de minciuna mea. Nu vorbesc de acele minciuni la care nu am vrut să iau parte copil fiind: mama, asemenea altor părinţi, mă povăţuia mereu să nu mint, dar uita de poveţele ei şi mă mai îndemna uneori când o vecină era prea insistentă în a o chema din casa “spune-i că nu sunt acasă!” Într-o vară, ne-am trezit că în “colţul” nostru de cartier apăruse un intrus. Adică, unul pe care nu-l cunoşteam, nu ştiam ce hram poartă, dacă ştie să joace fotbal sau îl vom pune doar în poartă –acolo stăteau graşii, neîndemânaticii, ăia de-aveau două picioare stângi -, dacă va putea să meargă cu noi la furat cireşe, mere şi struguri de la ţăranii de dincolo de pădure ori îl punem “să ţină de şase”. Nu era nici mare, nici mic, nu era altfel îmbrăcat decât noi – pantaloni scurţi şi maieuri. Singurul lui element insolit era tenul închis, dar sigur nu era ţigan. Aveam cu toţii nas la aşa ceva, deşi nu făceam discriminări şi jucam fotbal de-a valma, îi miroseam repede. Cu ei eram degrabă prieteni, cu fetele lor, nu: legile lor aspre le interziceau să vină la plajă, adică să stea despuiate alături de noi, să se joace cu noi de-a prinselea sau alte jocuri care impuneau atingeri fizice. Plus că la 12-13 ani ne cam făceau să ne uitam în altă parte pentru că pe sub bluzele de şcoală sau cele înflorate tresăltau nişte ghemotoace ca mingile noastre de cauciuc. George –aşa îl chema pe măsliniul intrus – s-a apropiat pas cu pas de noi doar asistând. Nu a intrat la miuţe, nu s-a dezbrăcat pe baltă, nu a jucat nici volei şi nici tenis de masă la lumina becului cam chior de pe stradă. Ne-a prins pe picior greşit într-una din serile târzii când nu ne dădeam duşi spre casă deşi eram rupţi de oboseală, şi ne-a turnat o poveste a copilăriei lui cu părinţi conţi în Spania, cu păsări colibri şi mări nesfârşite, cu ţinuturi îndepărtate şi exotice în care va ajunge iarăşi cât de curând. Nu ştiu ce anume l-a făcut să creadă că în fantaziile lui, altfel demne de toată mila, va găsi în mine un aliat. Cum toţi ceilalţi începuseră să mormăie cam ameninţător, pentru că simţeau că sunt luaţi de proşti, a aflat argumentul suprem: “Doar el mai ştie –şi m-a indicat pe mine – pentru că numai lui i-am arătat pozele mele din copilărie!” Cele câteva secunde în care a trebuit să iau o hotărâre au fost cele mai lungi şi mai chinuitoare din viaţa mea de până atunci. Ce mi-a trecut atunci prin cap ar necesita sute de pagini. Important e că am zis foarte ferm: “Da, aşa e, e prinţ d-ăla adevărat din Spania!”

Atunci am minţit pentru prima oară. Apoi, am mai minţit. De multe ori. De foarte putine ori în folos propriu. De fiecare dată pentru că altcineva avea mai degrabă nevoie de o minciună decât de adevăr. 

Faptura de fum si zapada

Sunt nopţi în care somnul nu vrea să vină. Trupul îl refuză suficient fiindu-şi sie într-o liniştire de lipsă de reacţii. Nimic nu ar putea să-i mişte inertul său. Este mai puţin decât moartea şi mult mai mult decât liniştea – resemnarea. Serafim stătuse, o vreme, cu ochii lipiţi de tavanul chiliei fără să-l vadă. O vreme - nu ştia şi nici nu l-ar fi preocupat să transfere vremea în minute sau ore. Se ridică, merse spre fereastră şi cercetă la fel de absent griul ce se decolora spre zorii dimineţii. Cu totul, silueta părea a se fi ivit aşa cum cortina ridicată la teatru ne dezvăluie ceea ce nu am văzut până atunci, dar care, în spatele ei, se aşezase de mult timp sigur şi stabil – o lume. alta. Mai întâi desluşi un ton mai întunecat în tonurile de gri care înţeseau peisajul. Părea un fum ce se vrea să se destrame, absorbit încetul cu încetul. Privirea sa intensă opri destrămarea, iar fumul prinse la loc formă, apoi consistenţă omenească, identificând. Nu ceva anume, chiar dacă ochii conştientizau aceea e o pălărie, acela e un mantou, aceea e pălăria ei, acela e mantoul ei. “Ea”, nicidecum un nume, se surprinse Serafim gândind, cutremurându-se.
Sesiză, fără uimire, albul potecii, conştientiză abia după ce îşi spuse “a nins”, în noaptea sfântă a Învierii a nins, cât de straniu e să ningă în acea noapte? la munte, se linişti el, ninge oricând,. Albul potecii era imaculat, dar ea era acolo. ca un fum împietrit. Cercetă lacom zăpada spre a descoperi măcar o dâră a mersului ei, nimic. Crescuse din pământ, din piatra muntelui pe care şi el o simţise sub tălpi când ajunseseră la schit, se coborâse din cer pe norul pe care îl văzuse acoperind turla sfântului lăcaş. 
Fu de ajuns pentru o clipă să îşi mute privirea spre a o pierde: nu mai era.
Auzi un ciocănit discret în geam. Degetul ei înmănuşat părea a fi lovit în fruntea sa lipită de fereastră. Îi simţi chiar durerea, molatecă, plăcută, dar persistentă. Se smulse cu greu, abulic, deschise uşa. Înţelese fără ca ea să-i spună ceva: o urmă în chilia sa, recăpătându-şi luciditatea. Cât de repede personalizează o femeie locul în care stă, de parcă ar imprima fiecărui obiect, aerului, luminii tot trupul şi sufletul său. Doar rotindu-ţi privirea ai putea imagina fiinţa în frăgezimea sau rigiditatea trupului şi sufletului, în nervozitatea sau calmul existenţei sale, în răvăşirile sau aşteptările ei, în limpezimea sau ascunzişurile făpturii sale. Era aceeaşi răvăşire în chilia Zinei, cu rochiile, desuurile, pălăriile dezbinate parcă de locul şi rostul lor, contrastând aproape jignitor pentru un musafir cu macatul de pe pat care nu făcea nici măcar o cută şi perna de un alb nefiresc, neatinsă. Lângă panerul în care se aflau ouăle înroşite, cozonacul împletit, pasca, o carafă din sticlă lăsa să se vadă o licoare de culoarea şi consistenţa mierii Cu cât dispreţ îi spusese Zina: “am urât întotdeauna vinul alb!” iar el nu gândi atunci decât la cât de ascunse sunt firile noastre, gata să se autoflageleze numai ca celălalt să înţeleagă, să fie atent la ceea ce ne dorim. “Şi-atunci, de ce nu mi-ai spus, nu ar fi fost...” Zina îl săgetase, efectiv privirea sa trecuse prin el, prin trupul, prin creierul său ca o săgeată înroşită de veninul sub care se călise -“Nemernicule!”
În timp ce Zina turna atentă să nu verse nici măcar o picătură din preţioasa licoare, Serafim simţi un val mângâietor de căldură aducând cu sine mirosul dulce acrişor de mere coapte, vanilie şi scorţişoară.
“Dragul meu drag, habar nu ai cât de minunat eşti!” O spusese stins de parcă l-ar fi bocit, de parcă altcineva ar fi trebuit să-i audă vorbele, tânguirea, disperarea, iubirea, prea tarziul, ireparabilul, moartea

(fragment din romanul "Ingerul de maine")

Confesiuni fara glorie

Jurnalele mele (II)

A ţine un jurnal, a cânta la un instrument şi a vorbi o limbă străină erau obligatorii în educaţia copiilor în prima jumătate a secolului al XX-lea şi în România. De cântat nu m-am apucat niciodată pentru că părinţii şi-au dat repede seama că sunt afon, am învăţat franceza la şcoală, după ce prinsesem în clasa a V-a un an de rusă obligatorie, iar de ţinut jurnale am ţinut şi eu ca tot adolescentul, iar mai târziu ca tot scriitorul care vrea să se răzbune pe omenire. Toate au sfârşit la coşul de gunoi, rupte în bucăţi fără nicio remuşcare la momentul respectiv, dar cu multă nostalgie acum.
Vara primei mele vacanţe de licean a făcut să descoper că sunt frământat de probleme existenţiale. Motoraşul care fusese în mişcare şi care ţinea în funcţie mecanismul era, bineînţeles, unul livresc; descoperisem poezia lui Nichita şi Biblia. Amândouă mi-au fost cărţi de căpătâi în acea vară, iar influenţa lor – covârşitoare, devastatoare, aş zice. Aşa că am început un nou jurnal. Liricesc, poeticesc si epistolar. pentru ca trimiteam producţiile mele unei fete, cu un an mai mică, evident cu gândul, mărturisit abia acum, să o impresionez, ce mai, să o cuceresc pentru ceea mi se părea că sunt; poetul neînţeles, angoasat şi preocupat de mari probleme ale vieţii. Cred că Titina a avut umorul de a da din umeri la aşa misive şi să nu păstreze singurele mele producţii lirice scrise vreodată. Cred că a făcut asta pentru că a devenit o foarte apreciată ingineră de automobile! Jurnalul, cel la care scriam în acea vară petrecută în satul bunicilor, conţinea, din câte îmi amintesc, şi chestiuni mai aşa, mai omeneşti, de care probabil, când m-am întors acasă, m-am cam jenat. Nu aş fi vrut ca un ochi străin şi cârcotaş să îmi frunzărească viaţa mea neştiută! Aşa că, la începutul toamnei, împărtăşi şi el cruda soartă a celor dinaintea sa: rupt şi dat spre nemuritoare uitare coşului de gunoi. Iar cu Titina, lucrurile aveau să evolueze mai puţin livresc, dar nu ştiu dacă şi mai puţin poetic, pentru că inocenţa pare a fi cea mai poetică stare: întâlnindu-ne noi doi întâmplător, dar nu chiar nevinovat nici dinspre partea ei, mi-a spus că în vara aia reuşise şi ea la liceu şi că drept răsplată mama-sa îi dădea voie să fie adusă seara acasă (ăia mici din liceu învăţau după-amiaza!) de un băiat. Doar atât mi-a spus, iar eu am înţeles că eu sunt alesul care să o aştepte seara la capătul tramvaiului 21 şi să-i ducă servieta până acasă, povestind amândoi lucruri atât de grozave şi de personale cum ar fi ce-a mai făcut fiecare la şcoală.
Apoi, nu am mai avut nicio tentativă de a ţine jurnal până spre anul 2000. Scriindu-l pe computer era ca şi cum ar fi fost destinat publicării, or eu nu văd de ce aş scrie ceva care să pară intim, profund personal, destinat doar unui singur cititor –asta cred eu că e jurnalul -, cu gândul meschin, de fapt, de a-l publica. Publicarea jurnalelor e un fapt de istorie literară, de biografism literar, cu condiţia să fie postume. A publica jurnalul în timpul vieţii este un nonsens. cred că în lipsa unei soluţii mai creatoare, autorii apelează la o asemenea construcţie, păcălind şi păcălindu-se: jurnalele publicate în timpul vieţii mai mult ascund decât devoalează ceva din viaţa reală a unui autor!

Viata ca literatura

Cârciuma şi literatura

Se bea! În România, cetăţeanul obişnuit nu are prea multe soluţii atunci când iese în oraş. Plimbările prin parc au aura resemnării, sindromului de pre-pensionare. La noi, parcul nu e un spaţiu ci un loc de trecere. Dacă nu vezi preadolescenţi gălăgioşi în grup şi dezorientaţi de pulsiunile erotice când sunt doi pe câte-o bancă, desigur cât mai ascunsă, atunci sigur e că vei observa mămici cu copii (mai nou, parcurile sunt pline de bone cu copiii mămincilor care probabil acasă îşi fac somnul de înfrumuseţare după câte-o ieşire la club cu “fetele”) sau oameni ce au pasul întins şi privirea întoarsă către ei înşişi. La teatru sau la cinema, omul iese programat: îşi ia bilet din timp, se proiectează pentru eveniment, e un ceremonial în a te duce la un spectacol, în niciun caz, plictisit de viaţa de-acasă, nu ieşi pur şi simplu la teatru! Aşadar, programat sau nu, când iese în oraş, când pleacă de la slujbă şi aţa nu-l trage către casă, românul intră într-o cârciumă. Indiferent cum ar arăta, indiferent ce specifici are, indiferent că e la un subsol, într-o casă veche, boierească sau la un parter de bloc, spaţiile astea au acelaşi specific duhnesc a mahoarcă şi a băutură din prea mult revărsată, astfel încât şi de ai consuma doar un suc sau o apă plată din ele ieşi tot mahmur. Fundamental, cârciumile sunt locuri unde oneştii cetăţeni vin cu cele mai curate gânduri –să petreacă un ceas – şi pleacă dacă nu covârşitor beat, oricum iritat, surescitat. Cei mai mulţi îşi jură că e ultima dată când vor mai călca într-un astfel de loc, uitându-se, ca milogul, în traista goală a unei după-amieze, seri şi uneori chiar nopţi. La ce bun am stat eu atâta vreme acolo, se întreabă omul. Băutura e proastă, discuţiile sunt aceleaşi, eu însumi nu am făcut decât să repet ceea ce fac ori de câte ori ajung acolo, am cheltuit o grămadă de bani, iar în locul unei binecuvântate relaxări am căpătat dureri de cap, cocleală în gură şi o persistentă stare proastă.
Cel mai adesea, în cârciumi se toacă politică şi literatură. Nu ştiu ce au a-şi spune clienţii fideli ai cluburilor de noapte şi de lux pentru că publicaţiile mondene ne spun numai cine şi cu cine a fost, cine s-a îmbătat mai crunt. Niciodată nu am citit ce vorbesc alde Iri, Moni, Andreele sau Senzualele la reuniunile lor. Sunt convins că în niciun caz nu vorbesc despre literatură pentru că mulţi dintre ei nu cred că au aflat că există un aşa “animal” pe lumea asta. Nici de politică nu vorbesc pentru că politica nu le afectează lor viaţă. Legănându-se ca plopul din faţa blocului meu când vine câte o vijelie, băieţii şi fetele vesele de prin barurule astea au o singură politică “distracţie, frate, distracţie la maxim”, urlă ei în microfonul întins. de o jună reporteriţă, indiferent că petrecerea aia e de 1 Mai, Paşte, Sf. Valentin, Dragobete sau...30 februarie! Aşadar, numai în cârciumile populare, se dezbat şi se croiesc planuri cu şi despre literatură şi politică. Observ o scădere, aş zice dramatică, a preocupărilor legate de fotbal. De unde până mai aucm câţiva ani tot omul aflat pe o terasă poftea la un televizor care să fie pus pe câte-o partidă, acum dacă se mai iscă o mică vorbă despre ce a mai făcut şi ce-a mai dres campionatul nostru! Literatura şi politică stârnesc aceleaşi reacţii: împart comesenii rapid în două tabere, antagonice şi ireconciliante. Eşti pro sau contra, altă cale nu există. Eşti pro sau contra Băsescu aşa cum eşti pro sau contra Cărtărescu. În general, orice nadă aruncată de unul agaţă imediat partizani şi contestatari, la fel de aprigi. Unii se trezesc într-o tabără sau alta numai pentru că nu vrea el să aibă ăla dreptate. Dezicerile de convingerile de până ieri sunt la ordinea zilei: “eu, mă, când am fost eu fanul lui X?” Se ajunge rapid la trecut iar de aici la atacuri la persoană. Nimeni nu e fără pată pe lumea asta: unul a scris poezii patriotice, altul nu a publicat pentru că a fost contra regimului şi cum ălalalt a trăit în regimul ăla se face vionovat că n-a publicat şi el, un al treilea îşi aduce aminte că pe el l-a dat afară din cine ştie ce slujbuliţă în timp ce al patrulea nu a fost dat afară, deci e clar, limpede că a fost securist pentru că numai pe securişti nu-i dădea nimeni afară. Nu ştiu dacă există pe lumea asta un loc al celor mai absurde raţionamente ca la cârciuma românească! Înjurătura, aia la propriu, nu la figurat, nu pe ocolite, ajunge să fie un argument de bun simţ: cel puţin e o revărsare a unei gândiri, a unei atitudini faţă de tine ţinută mult timp cu capul sub apă şi care sare, ţâşneşte acum direct proporţional cu puterea cu care a fost apăsată în lichid.
Lumea şi spectacolul cârciumii nu şi-au prea croit drum în literatură. Când ajung în faţa paginii albe, sau a computerului, românul client al cârciumilor devine hieratic, existenţialist, are misticime şi trece viaţa prin filtrul artei aşa cum ruşii trec spirtul medicinal prin pâine să ajungă la alcool. În România se bea mult în viaţa de zi cu zi şi foarte puţin în literatură Şi zău că nu înţeleg de ce!

Nominalizări pentru Premiile USR - cărţi aparute în 2009  

  Proză

  1 Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, Ed. Cartea Românească
  2 Florin Manolescu, Mentaliştii, Ed. Cartea Românească
  3 Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri, Ed. Humanitas
  4 Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, Ed. Pământul
  5 Varujan Vosganian. Cartea şoaptelor, Ed. Polirom

Confesiuni fara glorie

Jurnalele mele (I)

Să fi fost în vacanţa dintre clasa a V-a şi a VI-a, un an mai târziu? Jur că prea bine nu îmi aduc aminte. Reţin însă caietul de matematică, foile sale îngălbenite şi aspectul lui deloc glorios. Mi s-a părut ideal pentru a-l face întâiul meu jurnal, mai ales că primele sale foi erau umplute cu neinteresante exerciţii scrise cu albastru şi corectate cu roşu (semn că aparţinuse surorii mele care nu s-a împăcat niciodată cu ştiinţele exacte). Mi-am zis probabil că nimeni nu va avea curiozitatea să răsfoiască un asemenea jaf de caiet cu gânduri necurate. Condiţia primă a jurnalului –ferirea de ochii indiscreţi şi de ironiile celor din jur – fiind asigurată, m-am apucat hărnicuţ să îmi notez aventurile existenţei mele. Ei bine, după câteva zile, am constatat eu cu mare mâhnire că nu am ce scrie în jurnal. Viaţa mea era clară şi bine tocmită, la vedere şi nu aveam ce fapte nemaipomenite să trec în jurnal: ziua băteam mingea, stăteam la coadă la pâine, alimentara şi la sifoane (Doamne, ce cozi erau la sifoane!), o tuleam la baltă unde multă vreme noi, copiii din Andronache, nu am ştiut ce-i aia a face plajă stând numai în apă, mă întorceam acasă la timp cât să ud grădina de flori a mamei, iar noaptea, cu lanterna, sub plapumă citeam. Ce să scriu? Am renunţat fără niciun regret la o asemenea viaţă dublă, deşi acum regret că nu mi-am notat titlurile cărţilor citite pe atunci. Nu era nevoie însă: aproape că le memoram pentru că în multe seri, când istoviţi de agitaţia de peste zi ne tolăneam pe iarba de la liziera pădurii, eu le povesteam cărţi prietenilor cărora le plăceau poveştile spuse şi nicidecum citite!
A doua încercare de a ţine un jurnal s-a petrecut tot într-o vară, prima mea vară de licean. Descoperisem că pe lumea asta nu suntem numai noi, băieţii, şi, că dacă te uiţi bine, observi cu multă mirare că fetele nu sunt ca noi, cel puţin pentru că ele aveau nevoie şi de sutien la costumul de baie! Pulsiunile erotice trebuie să mă fi împins către a nota tot felul de observaţii privindu-le pe Tina (erau două), Vali, Nina (astea erau vreo trei), Gena şi Atena (chiar aşa, Atena!) Ah, nu, nu descoperisem literatura erotică, aşa că însemnările mele erau pur şi simplu scrisorele adresate ba uneia, ba alteia pentru că mi-era greu să mă decid care ar merita să fie zâna inspiraţiunilor mele! Trebuie că apariţia bicicletei în viaţa mea să fi aruncat în derizoriu jurnalul cu muzele lui cu tot. Nu numai că aveam să descoper –împreună cu ceilalţi din grup evident – tărâmurile de dincolo de pădurea noastră ci şi că poţi face o sumedenie de lucruri nedându-te jos de pe bicicletă. Ce să mai o dau cotită: de pe bicicletă se putea juca chiar şi fotbal. Cum avea însă prostul obicei de a se mai şi strica, timpul se împărţea egal între întrebuinţarea ei intensivă şi repararea ei prin renunţare. Într-o singură vară, reuşisem să o despodobesc de frâna de mâna, de stopuri, de ochiul de pisică, de far, de sonerie, de aripi,. păstrându-i elementele fără de care nu se mai putea numi bicicletă: cadrul, ghidonul şi, evident, roţile!
Ce jalnică soartă avu jurnalul meu din vara aia - să fie scos din sfera preocupărilor mele de nişte fierătanii care însă din când în când sunt mai prezente în memoria mea decât Tina, Vali sau Atena!
("Confesiuni fara glorie" este o rubrica saptamanala in "Natiunea" si apare in fiecare miercuri)

 

TRĂIEŞTE ŞI MERGI MAI DEPARTE

o cronica literara de MIRCEA BARSILA

  Un ritm alert, cinamatografic al evenimentelor şi rafinamentul scriiturii, în dependenţa ei de un excepţional spirit analitic şi de observaţie, caracterizează, în primul rând, din punct de vedere ,,tehnic’’, discursul romanului Trăieşte şi mergi mai departe (Editura Pământul, Piteşti, 2009).  
  Două tipologii umane, cea a marinarilor, care nu au vocaţie în domeniu şi nici nu sunt vrăjiţi de himera depărtărilor, şi cea a prostituatelor dintr-un port brazilian fac obiectul romanului semnat de Constantin Stan. Cu excepţia prologului scris la persoana întâi – şi care este centrat pe asemănarea dintre ,,cadavrele iubirilor’’ şi cele umane, urâte şi respingătoare, văzute în copilărie – în întregul roman prevalează utilizarea persoanei a doua. Excluderea persoanei întâi se constituie într-o strategie ce asigură, deopotrivă, impresia de distanţare diegetică a naratorului, în numele unei maxime obiectivităţi, şi, totodată, şi de parţială implicare în ,,poveste’’, sub protecţia ascestui procedeu naratologic.
  Între marinarii îmbarcaţi, la Constanţa, pe vasul ,,Breaza’’, se află, cu acte în regulă, şi un jurnalist cultivat şi sensibil şi care abia în largul oceanului înţelege fragila graniţă dintre viaţă şi moarte. O mică fisură în tabla vasului sau un orificiu de grosimea unui ac - doar atât i-ar trebui ,,fiarei lăsate pe dinafară’’(apa oceanului) să năvălească în interior şi să scufunde nava. Aşadar, frica de moarte, pe ape, dar şi de confiscarea, cu toate consecinţele posibile, a mărfurilor de contrabandă ascunse în hambarele cu cereale îi face pe marinari să simtă, în permanenţă, deasupra lor, ameninţătoarea sabie a lui Damocles. Fiecare ,,astăzi’’ este trăit ca o nouă şi provizorie „victorie asupra morţii şi ceţii”. Simţind, în porturi, pământul sub tălpi, ,,călătorii’’ se avântă orgiastic în vârtejul bucuriilor imediate ale vieţii şi pe care le au din belşug la îndemână : băutura, de care nu duc lipsă nici pe vas, şi sexul. Desigur, rostul băuturii pe vas este cu totul altul decât în portul brazilian Paranagua.Un port cu magazine sărăcăcioase, cu magherniţe, restaurante, hoteluri şi terase sordide. Un ,,Babilon’’ unde toate seminţiile sunt reprezentate de târfele conştiente de magnetismul lor sexual şi de marinarii trăindu-şi clipa cu ,,frenezie şi disperare’’. Portul brazilian este un topos al unei lumi pe dos.Un terestru infern al plăcerilor.Un paradis demonizat.
  În acest context, tânărul jurnalist trăieşte revelaţia unei mari iubiri declanşate de o atracţie copleşitoare pentru Silvana, „fata cu ochii oblici de asiatică” de o frumuseţe misterioasă şi care îi oferă iluzia comunicării afective a cuplului primordial ,,părăsind grădina raiului’’(p.74). 
  Toate femeile care se prostituează sub presiunea nevoii de a-şi ajuta familiile şi de a supravieţui îşi oferă vederii marinarilor şi pipăirii pântecul şi buricul, spre a dovedi că sunt reale, vii, spre deosebire de fantomele ce n-au buric şi care ademenesc bărbaţii în timpul nopţii, „părăsindu-i, apoi, când este dragostea mai dulce”. Acest amănunt justifică, pe de o parte, comportamentul Leticiei, care, goală, la masă, şi fără a se simţi stânjenită de prezenţa jurnalistului, se avântă într-un înfocat joc erotic cu Stelu, iar pe de altă parte, lasă deschisă sugestia că şi ele, frumoasele târfe de la ,,Winners’’- ca şi femeile pe care le iubim - sunt, chiar dacă au buric, tot nişte fantome, prin felul în care apar şi dispar din braţele şi din vieţile marinarilor sau ale noastre.
  Dar comunicarea erotică a prostituatelor se desfăşoară atât sub semnul promiscuităţii, cât şi sub acela al erosului sincer. Chiar şi Silvana trăieşte în orizontul respectivei ambiguităţi. Spre a scăpa de viaţa pe care o duce, ea urmează nişte cursuri de asistenţă medicală, care o costă şase mii de dolari pe an. Tariful la ,,Winners’’ este de 20 de dolari. Deci, ea trebuie să să se culce cu cel puţin trei sute de marinari pentru a-şi plăti tazele.. Socoteala aceasta îl înnebuneşte pe jurnalistul îndrăgostit de ea şi nu înţelege cum modul acesta de a câştiga bani nu o afectează nici fizic şi nici moral şi sufleteşte ( vezi p. 123). Şi totuşi, în noaptea despărţirii, ca semn al încrederii totale unul în celălalt, cei doi fac dragoste fără necesara protecţie. Într-un mediu bântuit de toate boliele venerice, inclusiv de sida, gestul îndrăgostiţilor este de o nesăbuinţă egală cu o încredibilă iubire, adică încredere unul în celălalt.
  In starea de puternică răvăşire lăuntrică, generată de ,,omorârea’’ iubirii dintre el şi Maya, reporterul – plecat deja „spre alte dezamăgiri’’legate tocmai de iubirea europeana, lăsată acasă, dar purtată mereu cu el, iubirea pentru o iluzie, „maya= iluzie”, asistă la jocul dement al unor marinari cu pescăruşii, un joc al vieţii şi al morţii (p. 136).. Relaţia subiacentă dintre imaginile cadavrelor descrise în prolog, cadavrele iubirilor şi leşurile pescăruşilor zdrobiţi susţine încheierea circulară a acestui roman cu mai multe faţete tematice şi în care realismul dur – şi, adesea, chiar coşmaresc ori grotesc– se întreţese cu scurte secvenţe de proză analitică, poetică, interogatoare, meditativă şi superbe descrieri ce contribuie în mod substanţial la realizarea atmosferei romaneşti.
  Lecţia de viaţă a reporterului, mai exact iniţierea sa într-un oximoronic regim existenţial - al vitalităţii şi al fricii de moarte – culminează prin asumarea unui principiu antisentimental, dur: ,,Mergi mai departe spre a putea trăi. Fute şi pleacă. Uită. Trăieşte şi mergi mai departe. Trăieşte.Trăieşte. Trăieşte. Mergi mai departe. Mai departe. Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată’’
( pp.136-137). 
  Constantin Stan stăpâneşte cu măiestrie tehnica descompunerii în detalii a unei situaţii, a montării ansamblului şi procedeele focalizării revelatoare pe conştiinţa şi viaţa interioară a personajelor. Remarcabil, de asemenea, dinamismul epic ce lasă impresia că autorul foloseşte drumul ce mai scurt în ceea ce priveşte actul de evidenţiere a ceea ce trebuie evidenţiat şi a ceea ce trebuie spus, sub semnul aşa numitei urgenţe a comunicării. 
  Disponibilitatea romanului "Trăieşte şi mergi mai departe" de a fi lecturat şi ca roman iniţiatic ori prin grila relaţiei prototipice a Silvanei cu Ariadna sau Elena, iubita lui Simon Magul, pe care acesta, deşi o luase dintr-un bordel din Tyr, o prezenta drept o întruchipare a purităţii, pune în lumină mobilitatea (cameleonismul) mesajului şi, implicit, şi subtila abilitate auctorială. Şi tot de abilitate, adică de maturitatea şi de competenţele artistice ale autorului, ţine şi faptul că valoarea acestui roman – unul dintre cele de vârf ale prozei noastre contemporane – nu este ştirbită în nici un fel, chiar dacă este supus unei lecturi pe parcursul căreia suprafaţa textului coincide cu adâncimea sa.  
   
 

Sub lupa

Prostituţie in integrum

Publicaţiile mondene (ca să nu le zic de scandal), televiziunile ce vor să facă rating ne aduc deseori dovezi indubitabile că o “vedetă” sau alta practică prostituţia. Una dintre ele chiar dă lecţii de sex şi nu se fereşte să vorbească de tarife, indicând chiar locuri unde se află bordelul de lux (propria-i casă). Văzui –ca să o iau aşa, olteneşte – de curâmd un fimuleţ cu o fătucă blondă în care totul era explicit: într-o cameră de hotel, era primit clientul, se presta serviciul şi se încasau banii. Fata era în studioul emisiunii, iar pe burtieră, chiar dacă era pus de ochii lumii un semn de întrebare, ni se spunea al fel de explicit că respectiva practică prostituţia. Materialul filmat era însoţit şi de o înregistrare a unei convorbiri telefonice, cu un alt client, care se interesa cât dau alţii pentru favorurile sexuale ale fetei, iar ea vorbea de tarife negociabile, ceva între două sute şi şapte sute de euro. Sigur că nu se vorbea explicit ci doar aluziv ceva de genul “şi alţii…”, “păi, depinde, 200, 400, 300, 700…” Apărarea, pentru că de faţă fiind la difuzarea filmului, fata a avut dreptul să se apere, era de tot penibilul; cel din cameră de hotel era fostul iubit (ah, iubirea mare, era o vremem în care se vedeau de două ori pe zi, mergeau la plimbare şi la filme, iar “chestia aia” nu s-a produs decât atunci, a fost prima şi ultima dată), banii? evident că erau o datorie a lui către ea, sumele vehiculate? sunt onorariile ei pentru concerte, ea are şi 4-5 concerte pe zi! Dar, numărul lui de telefon nu-l mai ştie că l-a şters din agendă, nu poate spune nici unde a concertat ultima dată şi nici nu are vreun contract sau vreo fişă fiscală spre a dovedi că ălea era tarife de concerte nu de altceva. Ce să mai lungim povestea? Nimic nu conducea spre o altă varinată decât cea a practicării sexului pe bani. O duduie, cam coaptă pentru cât de zburdalnică şi fără prejudecăţi se înfăţişa, i-a luat apărarea cu argumentele alea de doi bani: e viaţa ei, e tânără şi, în fond, filmuleţul e răzbunarea unui fost iubit care a vrut să-i strice fetei imaginea. Astea fiind zise, blonda a fost invitată să se bâţâie prin studiou, să se ţină de microfon pentru ca banda să nu de ruleze singură, iatr realizatorii i-au mai spălat imaginea punând “live” la ceva care se auzea şi se vedea la o poştă că playback.
Problema asta nu e una de morală, ci de lege; din câte ştiu, prostituţia este ilegală în România. pe alea de pe Virtuţii, din parcări şi de pe Mătăsari poliţia le aleargă cu mult zel, le bagă în dube, le duc la secţie şi ni se spune că acolo sunt amendate. Totul cu imagini filmate de serviciul de presă al poliţiei, difuzate de teelviziuni la ştiri şi prezentate cu voci uşor indignate de către crainicele noastre, multe din lumea mondenă. Amărâtele alea de pe străzi nu au statut de evdete, nu sunt invitate la televiziuni, iar multe dintre ele, dacă nu ar practica prostituţia, ar muri de foame. Prostituţia la case înalte face rating, filmuleţele porno sunt date la oră de vârf, pe scurt, televiziunile noastre fac apologia unui fapt interzis de lege.
Cu un material probator cum era emisiunea aia, mă aşteptam ca poliţia să se înfiinţeze la uşa televiziunii şi să o ridice cu duba pe invitata de lux, cu tarife pentru toată lumea. A plecat bine mersi pe picioruşele ei, probabil spre o altă televiziune!