Umilinţă

filmul de la care cinematografia noastră poate reîncepe (I)

O sală care s-a umplut mai ales mult după ora anunţată pentru începerea premierei, dar o sală plină şi caldă a întâmpinat primul film al lui Cătălin Apostol cu un entuziasm aparte, grav, i-aş zice. “Umilinţă – Locul unde clopotul nu bate niciodată” este o poveste tulburătoare despre România zilelor noastre. Despre întreaga Românie a acestor vremuri nu numai despre satul din a cărui biserică nu au mai rămas decât zidurile şi câteva icoane, nu numai despre un “nebun” al satului supus tuturor umilinţelor pentru o culpă de care nu se face vinovat, nu numai despre poliţistul şpăgar, mâna în mână cu borfaşii şi criminalii aceluiaşi sat, nu numai despre un sat supus periodic inundaţiilor prilej pentru şmecheri să mai dea un tun ori un tunuleţ furând ajutoarele. Partea este în acest caz întregul.
“Umilinţă” este un film pe care nu-l poţi judeca numai după canoanele artistice. Din el năbuieşte atâta viaţă autentică încât nu te mai incomodează micile scăpări amendabile în cazul ficţiunilor pure. Şi ce dacă personajul principal seamănă într-un fel cu Ipu şi că nebunul blând şi inocent este ocrotit, înţeles de un copil, aşa cum am mai văzut şi în alte opere artistice? Şi ce dacă regizorul şi scenaristul nu au aflat o modalitate mai inventivă de a ne spune filmic momentul în care Dumitru devine un ucigaş fără vină, un paria şi un aducător de nenoriciri în ochii celorlalţi? Toate acestea trec neobservate –sau, oricum, nu te incomodează – atunci când urmăreşti admirabilul film al lui Cătălin Apostol. Senzaţia copleştitoare este că filmul nu se face din filme, aşa cum se zice că din cărţi se ivesc alte cărţi. Realitatea este întotdeauna nepăsătoare că seamănă cu ceva din ficţiune, iar regizorul are atâta încredere în realitatea pe care o transpune încât nu-i pasă de eventualele obiecţii de genul “Aşa a făcut şi Tarkovski în “Rubliov” sau “Seamănă oarecum subiectul cu Durennmat”. Nu aş pune totul numai pe seamă experienţei şi vocaţiei extraordinare de autor de filme documentare ale lui Cătălin Apostol. Ne aflăm, aşa cum spunea Dan Puric, în faţa unui act de naştere în cinematografia românească prin “Umilinţă”. Nu atât prin filmul în sine. Tehnic nu impune prin originalităţi sfidătoare. Se înscrie chiar în tiparele tradiţionale ale spunerii unei povestiri filmice. Nici la nivelul subiectului nu putem vorbi de abordări ale unei realităţi ce nu s-a mai văzut până acum. Caracterele sunt şi ele în linia tradiţională, tinzând spre arhetipuri ale unei civilizaţii. Ceea ce revoluţionează, şi nu mă feresc să spun acest cuvânt care adesea invită la multă prudenţă în folosirea lui spre a nu cădea în derizoriu, este însăşi ideea de a face film. În viziunea lui Cătălin Apostol “ceea ce vreau să spun” este covârşitor înaintea lui “cum o să spun?” Este o primă operă în care eticul câştigă în faţa esteticului într-un mod atât de decisiv încât instituie o nouă estetică.
Am ţinut să scriu acest cuvânt de întâmpinare sub imperiul primelor impresii. Filmul merită o analiză amănunţită iar ceea ce propune Cătălin Apostol incită la o amplă dezbatere pentru ca imensul câştig adus de el să nu se piardă.

Filmul de la care cinematografia noastra poate reincepe (II)

Lung metrajul de debut al lui Cătălin Apostol (semnatar şi al scenariului) este o revelaţie. Dan Puric a vorbit despre un act de naştere în cinematografia românească la premiera filmului, afirmaţie ce, desigur, va stârni multe valuri, multe adeziuni dar şi multe negări. Se vor aduce ca argumente contra afirmaţiei atât de tranşante realizările cinematografiei româneşti, dar şi un anume curs luat de aceasta după ’89. “Noul val” este adeptul faptului de viaţă mărunt, cu drame ale oamenilor obişnuiţi, ca să nu le zic mărunţi, exprimat cu mijloace care să inducă autenticul. Cei nou veniţi în cinematografie doresc să abolească graniţa dintre viaţă şi film, camera fiind acea oglindă stendaliană purtată de-a lungul drumului şi care absoarbe tot ceea ce se petrece. Scenariile mizează pe frusteţe –uneori pe abuz de limbaj al străzii, jocul actoricesc este “neartistic”. De multe ori, senzaţia lăsată este că orchestratorul (regizor, scenarist, actor) acestei lumi nu îşi propune nicio simbolistică, nu urmăreşte ab initio nicio semnificaţie. Viaţa este lăsată să năbuiască liber, neîncorsetată de reguli şi de pre-judecăţi. Căutat îndelung, explicit şi adesea provocator în cele mai multe filme de până acum autenticul s-a transformat în contrariul său: artificialitatea. Este o lipsă de verosimilitate a limbajului, este neautentică încremenirea într-un studio de televiziune locală în care se dezbate tema revoluţiei, sunt multe secvenţe nerelevante nici ca fapt artistic nici ca fapte umane. Până la urmă, autenticul este o dimensiune estetică, are o estetică bine definită.
“Umilinţă” este primul film de după 1990 care înglobează, într-un firesc de mare creaţie, elemente artistice, cu pre-semnificaţii, sau cu semnificaţii clar determinate în viaţă, ele sunt fragmente ale unei existenţe dinainte ca lumea să se fi destructurat. Satul, lumea lui Cătălin Apostol se află într-un dramatic proces de disoluţie. Nu mai există niciun principiu coagulant, nu mai există normă morală, nu mai există lege, nu mai există nicio autoritate care să ordoneze şi să împiedice instalarea definitivă a haosului. Insemnele unei alte lumi sunt presărate abil pe tot parcursul filmului de la zidurile bisericii care mai păstrează chipuri şi scene biblice până la scrisorile trimise de copilul Marinică tatălui său plecat în lume, de la viaţa normală a lui Dumitru, solară în secvenţa secerişului care îi va şi deturna existenţa până la stinghera imagine a unei vaci pe malul unei ape înconjurate de dealuri sterpe, aride, lipsite de viaţă. Toate acestea sunt înscrise în povestea ce se derulează, astfel încât, cu subtilitate, avem mereu două existenţe aproape suprapuse. Două lumi antagonice. Această « ciocnire a civilizaţiilor » este marea temă a filmului. Civilizaţia coagulată de norme morale şi credinţă, civilizaţia mercantilă de fără niciun Dumnezeu. Cea din urmă (apărută pe creasta schimbărilor de după 1990, precum gunoaiele pe creasta valurilor la inundaţii) se erijează în împărţitoare de dreptate, de adevăr, de autoritate ce sancţionează fără să aibă nicio cădere.
Se simte că întreaga echipă a crezut în proiectul lui Cătălin Apostol şi a aderat la viziunea sa artistică: reconstituirea în detaliu şi cu acuitate a vieţii reale, dar prin şi cu expresii artistice de la scenografie, lumini până la joc actoricesc. Este evident un film de echipă, dar în care se simte mâna de fier a regizorului.
Cătălin Apostol debutează strălucit şi cred că “Umilinţă” va fi un punct de reper în cinematografia românească.