CONSTANTIN STAN, GDE BUHAREST
de Mihail Galatanu
Un titlu antologic pentru o carte antologică. Nu poate să îţi iasă din cap întrebarea:”Gde, Buharest?”, pe care o puneau soldaţii sovietici, ca să se „orienteze” prin România: încotro se află Bucureştiul. Bună întrebare: de reflectat la ea chiar şi pentru cancelariile occidentale. Constantin Stan, orice s-ar spune, are vână epică.
Este moştenitorul generaţiei în care au pâlpâit, pe rând – şi s-au stins Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă...
Constantin Stan a avut talent încă de la începutul începuturilor: abia acum s-a apucat să îl valorifice cu adevărat.
Am citit primul fragment cu mult timp în urmă – cel cu care se deschide cartea. Da, acela în care personajul de la începutul cărţii stă şi îşi numără banii, îşi aşează copeicile, rublele în fâşicuri pentru vodcă...
Antologic pasaj!
Sub cupola – şi clopotele – faimoasei biserici Vasili Blajenîi...
Ce atmosferă mai rusească ar fi putut autorul să creeze? Şi asta e o performanţă în sine – mai cu seamă că nu avem cunoştinţă ca autorul să fi trăit în acel spaţiu.
Dar talentul poate chiar orice. Şi aşa se întâmplă şi la Constantin Stan.
(efninace, carti)
vineri, 29 aprilie 2011
miercuri, 27 aprilie 2011
Forme de evazionism
“Dar de ce mă uit eu la snooker!?” m-am întrebat, intrigat şi mirat, după ce aproape o întreagă sâmbătă am fost acaparat de o partida mai tare decât Sportul-Steaua, mai dramatică decât Oţelul-Dinamo, mai contondentă, o mai surdă, oarbă şi mută încleştare, decât derbyul rugby-ului Steaua-Dinamo, mai subtilă tactic şi mai imperială –dacă mi se permite să spun aşa - decât Real Madrid-FC Barcelona? Neil Robertson (campionul mondial en-titre) contra lui Judd Trump (un puşti de 21 de ani, mi se pare încă neîmpliniţi) a fost ceva care te poate ţine lipit de televizor mai ceva ca marca de scrisoare (vă mai duceţi aminte de şlagărul ăsta “căci m-am lipit de tine/ ca marca de scrisoare”?). Ea era o promisiune de la tragerea la sorţi a primului tur al Campionatului Mondial de snooker. Mai întâi pentru că juca un campion mondial (australian!), mai apoi că trebuia să infirme deja o tradiţiie (campionii mondiali din ultimii patru ani au fost scoşi chiar din primul tur!) şi nu în ultimul rând pentru că puştiul ăsta are geniu. Un geniu, în orice domeniu, face ca totul să pară simplu şi la îndemâna oricui, iar el are nişte lovituri de distanţă şi combinate de crezi că nimic nu este mai simplu pe lumea asta decât să vâri cu ajutorul bilei albe celelalte bile în nişte buzunărele ale mesei. Şi uite-aşa, mă lipesc eu de ecranul televizorului uitând de declaraţiile superoptimiste ale lui Andone, de mesajele de încurajare venite către Dinamo de la contraconcurenta Oţelului, Poli Timişoara, de anunţurile –dese şi repetate – ale lui Gigi Becali că Steaua iar are şanse la titlu. Şi începe snooker-ul şi ceea ce văd este formidabil, mi-i face pe amândoi dragi, simpatici, apropiaţi de parcă am fi jucat ţurca pe strada, pe atunci, în copilărie, neasfaltată, Scorţan Ion din cartierul Andronache şi i-aş fi reîntâlnit după o grămadă de ani. Erau atât de umane greşelile lor din primul joc încât abia atunci îmi dădeam seama că, totuşi, snooker-ul este un sport greu, că e jucat de oameni şi nu de maşini, că regulile fair-play-ului le impune să nu se bucure la o lovitură extraordinară pentru că în lumea civilizată exprimarea prea zgomotoasă a propriei bucurii este o lipsă de decenţă faţă de învins. Mai stăpân pe emoţii, Robertson şi-a adjudecat primele două jocuri, părând că vrea să infirme tradiţia în care norocosul din primul tur este cel care îl întâlneşte pe campionul mondial! S-a făcut de 2-0 pentru Neil Robertson, într-un timp în care la cealaltă masă se consumaseră deja patru jocuri, semn că era şi un război tactic şi unul al stăpânirii de sine. Un meci de snooker nu prea se poate povesti, pas cu pas, joc cu joc, aşa că o să trec la esenţial - Judd Trump a devenit din ce în ce mai sigur pe el şi a câştigat cu 10-8. La snooker, eliminarea din primul tur a campionului mondial este deja o tradiţie!
Şi, totuşi, mă întreb de ce mă uit la snooker? Ei bine, cred că e formă de evazionism social. Mă face să evadez din mizeriile cotidiene pe care mi-o aduc aminte partidele din campionatul nostru de fotbal, din mitocănia afişată pe canalele de televiziune de către toţi patronii de cluburi (absolut toţi când ajung la ananghie sau sunt prinşi cu fofârlica împroaşcă noroi suburban, mahalagesc!) Cu sonoker-ul, plec pentru câteva ore în altă lume. O lume în care eticheta nu mă deranjează –nu mă omor după papioane şi cămăşi albe şi scrobite până la înţepeneală, dar la snooker mă încântă -, o lume în care pasiunile trec sub controlul raţiunii şi al normelor de conduită, o lume în care arbitrii sunt discreţi, fermi şi eleganţi cum aş vrea să fie lumea din jurul meu, dar mai ales cum mi-ar plăcea mie să fiu. Oricât ar fi rezultatul, o partidă are un grad mare de atractivitate prin ceva: se închide sau nu se închide masa cu peste 100 de puncte, cum se va rezolva punctul critic (nu există ca într-o partidă să nu fie nişte noduri de rezolvat). Şi îmi mai place pentru că latura materială este dincolo de sală. Sunt şi la snooker premii, câştiguri măricele (ah, nu, nu vă gândiţi că ar putea concura fotbalul!), sunt orgolii, sunt rivalităţi la fel de mari ca Steaua-Dinamo sau Real-Barca, dar ele rămân departe de masa de joc şi chiar de sala de sport.
Îl voi urmări în continuare pe puştiul ăsta Judd Trump, dar habar n-am dacă şi vreau să câştige campionatul mondial. S-ar clasiciza prea devreme, şi probabil ar deveni plictisitor de bun. Dar mai e ceva: preferatul meu este Ronnie O’Sullivan. Rebelul Ronnie are ceva din geniul golănesc al amicilor mei –şi ei geniali, dar la fotbal, - din Andronache: ia totul lejer, cu umor şi fără încrâncenare. Când are momente de apatie sau plictiseală îmi dă senzaţia că-l văd pe Titi care făcea poarta de 11 metri şi el se aşeza pe un unul din bolovanii care marca o bară şi le spunea adversarilor” “bă, să nu vă pună dracu să mă loviţi, trageţi pe colţu’ ălalalt!” A câştiga mereu nu e numai plictisitor pentru toată lumea ci şi o formă de încrâncenare prostească!
(Revista Luceafarul de dimineata, 20 aprilie, 2011)
Şi, totuşi, mă întreb de ce mă uit la snooker? Ei bine, cred că e formă de evazionism social. Mă face să evadez din mizeriile cotidiene pe care mi-o aduc aminte partidele din campionatul nostru de fotbal, din mitocănia afişată pe canalele de televiziune de către toţi patronii de cluburi (absolut toţi când ajung la ananghie sau sunt prinşi cu fofârlica împroaşcă noroi suburban, mahalagesc!) Cu sonoker-ul, plec pentru câteva ore în altă lume. O lume în care eticheta nu mă deranjează –nu mă omor după papioane şi cămăşi albe şi scrobite până la înţepeneală, dar la snooker mă încântă -, o lume în care pasiunile trec sub controlul raţiunii şi al normelor de conduită, o lume în care arbitrii sunt discreţi, fermi şi eleganţi cum aş vrea să fie lumea din jurul meu, dar mai ales cum mi-ar plăcea mie să fiu. Oricât ar fi rezultatul, o partidă are un grad mare de atractivitate prin ceva: se închide sau nu se închide masa cu peste 100 de puncte, cum se va rezolva punctul critic (nu există ca într-o partidă să nu fie nişte noduri de rezolvat). Şi îmi mai place pentru că latura materială este dincolo de sală. Sunt şi la snooker premii, câştiguri măricele (ah, nu, nu vă gândiţi că ar putea concura fotbalul!), sunt orgolii, sunt rivalităţi la fel de mari ca Steaua-Dinamo sau Real-Barca, dar ele rămân departe de masa de joc şi chiar de sala de sport.
Îl voi urmări în continuare pe puştiul ăsta Judd Trump, dar habar n-am dacă şi vreau să câştige campionatul mondial. S-ar clasiciza prea devreme, şi probabil ar deveni plictisitor de bun. Dar mai e ceva: preferatul meu este Ronnie O’Sullivan. Rebelul Ronnie are ceva din geniul golănesc al amicilor mei –şi ei geniali, dar la fotbal, - din Andronache: ia totul lejer, cu umor şi fără încrâncenare. Când are momente de apatie sau plictiseală îmi dă senzaţia că-l văd pe Titi care făcea poarta de 11 metri şi el se aşeza pe un unul din bolovanii care marca o bară şi le spunea adversarilor” “bă, să nu vă pună dracu să mă loviţi, trageţi pe colţu’ ălalalt!” A câştiga mereu nu e numai plictisitor pentru toată lumea ci şi o formă de încrâncenare prostească!
(Revista Luceafarul de dimineata, 20 aprilie, 2011)
marți, 26 aprilie 2011
Paste fericit!
Tuturor celor care mi-au trimis prin sms-uri, emailuri, postari pe Facebook urari de Sfintele Sarbatori Pascale le transmit la randu-mi
Sanatate, liniste, impacare cu sine!
luni, 18 aprilie 2011
Clubul de proza
Ce carti au mai scos prozatorii bucuresteni, ce carti mai scriu prozatorii bucuresteni,cine-i comenteaza si cum ii comenteaza? Raspunsuri in intalnirea Clubului de proza de marti, 19 aprilie, orele 17, la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane(si mai multe amanunte in afis).
duminică, 17 aprilie 2011
Cică nişte cronicari…(I)
De când mă ştiu am citit mai întâi şi mai întâi, într-o revistă, cronica literară. Încă bâjbâind, în timpul liceului, prin vasta lume a literaturii, probabil că simţeam nevoia de a avea un ghid, dar şi de a mă informa. Banii erau puţini şi trebuia să-i chivernisesc bine când îmi cumpăram cărţi. Biblioteca mea din acei ani poate fi un reper al exactităţii, validărilor sau invalidărilor, verdictelor critice puse de cronicarii momentului. Fiecare carte din acei ani –în liceu şi în primii ani de facultate – a fost cumpărată, şi, când mă afund în bibliotecă în căutarea unui volum şi dau peste lumea mai de demult, îmi aduc aminte chiar şi momentul şi banii cu care am cumpărat o carte sau alta, dar şi din ce motive am cumpărat-o – cine mi-a semnalat-o, în ce revistă am citit despre ea. Datorez cronicarilor literari de atunci cărţi esenţiale pentru literatura română, cărţi rare acum, am foarte multe volume de debut ale unor scriitori de primă mărime din literatura română. Dar, pentru a păstra echilibrul, ca semn al exactităţii, tot cronicarii literari mi-au mâncat bani, umplîndu-mi rafturi mărişoare de maculatură.
Tot de pe-atunci, mi-a plăcut ca revista literară să aibă un singur cronicar. El este emblema, autoritatea respectivei publicaţii. Nu agreeez ideea cronicii literare pe specializări (“cronicar de proză”, “cronicar de poezie”, “cronicar de critică” etc. – sunt de acord doar cu “cronicar de ediţii” pentru că impune o anume pregătire, o anume acribie filologică). Deşi sunt convins că există feeling-uri aparte pentru un anume gen literar, că avem excelenţi critici de poezie sau de proză, mi-a displăcut apariţia mai multor cornicari într-o revistă. Voiam, şi vreau şi acum, o privire şi o situare a unui volum, indiferent de natura lui, în complexa textură a literaturii. Judecăţile de valoare capătă o greutate mai mare, cred eu, când cronicarul se pronunţă şi despre poezie şi despre proză şi despre critică. Eu înţeleg altfel o situare, un verdict al unui critic “generalist” decât o pricep şi percep de la un altul specializat. Încărcătura de cărţi de citit/comentat per om ar fi prea mare, mi s-ar putea aduce drept contraargument, mai ales în zilele noastre când editurile au o producţie imensă (imensă, să spunem, faţă de anii din comunism), cu greu de acoperit de un cronicar. Numesc aici şi o primă calitate pe care eu o cer unui cronicar: lectura rapidă. O astfel de citire se învaţă, se exersează în timp dar ea dă şi măsura cunoaşterii domeniului. Lectura rapidă esenţializează, recunoaşte rapid locuri comune şi originalităţi, raportează, în chiar procesul lecturii –spuneam altădată că nicio primă lectură nu este o lectură inocentă ci dublată mereu de alte şi alte lecturi, realizate aproape simultan, o înaintare şi o repliere constante -, textul citit la altele, ale aceluiaşi scriitor, ale aceluiaşi subiect, ale aceleiaşi structuri sau viziuni. Lectură rapidă, dar nicidecum superficială. Lectură şi nu răsfoire. Lectură în cunoştinţă de cauză (un imens bagaj de alte lecturi şi repere teoretice ferme şi sigure în lumina cărora se citeşte, nicidecum prejudecăţi). Adaug acestei prime calităţi încă una strâns legată de ea: flerul. În exercitarea oricărei profesii se cere fler, sau intuiţie, sau acel nas fin de copoi care adulmecă de departe valoarea. Nu accept sub nicio formă scuza unui cronicar că i-a scăpat un autor valoros şi o carte remarcabilă pentru că nu i-a parvenit cartea, că informaţia culturală circulă greu, că nu poate şti tot ce se publică la un moment dat în România. O carte remarcabilă face valuri oriunde ar fi apărut ea, într-un orăşel, sau în capitală, la o mare editură sau la una mai micuţă. Se vorbeşte despre ea, în presă, dar şi prin lumea literară, printre cunoştinţe, studenţi sau amici. Niciun iubitor de literatură –şi vorbesc de unul nespecialist, neprofesionalizat pe comentariu de carte- nu ratează o apariţie interesantă, foarte bună, remarcabilă. Există cumpărători de carte cu un fler extraordinar, alegând nederutaţi de mulţimea colorată a cărţilor de pe raft. Intuiţie înseamnă şi a relaţiona –nimeni nu vine din neant – informaţii, oricât de vagi despre autor, despre alte cărţi, despre editură, despre colecţie, relaţionează de asemenea acele minime informaţii furnizate chiar de obiect : cum arată coperta, cum arată obiectul, care e calitatea hârtiei şi tiparului, apoi informaţiile din librărie – unde e expusă, câţi oameni se mai opresc în dreptul raftului rspectiv, câţi întind mâna după cartea pe care o vizezi şi tu. Un cronicar literar care nu bântuie librăriile, aşteptând doar să-i parvină cărţile la slujbă sau la redacţie, este rupt de viaţa cărţii, de palpitul ei de fiinţă, nu de obiect, se rupe chiar de viaţa în sine. Pierde în fond semnale importante în luarea rapidă a deciziilor sale. Prezenţa cronicarilor, criticilor numai la evenimente, dezbateri sau conferinţe, îi aşază o experienţă şi o percepe de laborator a literaturii. Aşadar, o altă calitate pe care o cer cronicarului este priza la real, la realul literaturii pe care o comentează. Istoricul literar, autorii de analize beneficiază de o aşezare a apelor. Ei lucrează cu un material a cărui calitate s-a probat deja. Cronicarul se află în realitatea încă în aşezare, “obiectul” scos din foc încă frige şi el îl ţine în palme fără prea multă protecţie. Se poate arde sau poate să-i confere stabilitate, formă şi semnificaţie. Riscurile sunt mari. Horia Gârbea pleda la Colocviul de critică dedicat acestei teme - a cronicii de întâmpinare - de dreptul de a greşi al unui cronicar literar. Nu sunt de acord cu această teorie, chiar dacă, aşa cum s-a comentat, greşeala este pardonabilă tocmai pentru că ea include nepremeditarea. Se poate vorbi de riscul, nu de dreptul de a greşi. Pentru autor, consecinţele nu sunt tocmai plăcute. Tonul dat de un cronicar poate fi urmat de alţi confraţi, din varii motive, astfel încât deja cronicarul care a greşit taie un făgaş de receptare greşit, frustrant, nedrept. Reparaţiile adesea sunt ca acelea de la dreptul la replică : articolul apare cu surle şi tobe într-o anume ambalare editorială, iar dreptul la replică undeva pe la curiozităţi, plictiseli şi « hai să-i facem şi ăstuia hatârul ! » Chiar şi fără a fi o natură profund suspicioasă, autorul pe care s-a exercitat « dreptul de a greşi » începe să facă scenarii. Lucru cel mai adesea îndreptăţit pentru că trăim într-o vreme în care cronica literară a devenit un text de promovare, iar cronicarii literari - agenţi editoriali sau grupuri de lobby-işti.
Tot de pe-atunci, mi-a plăcut ca revista literară să aibă un singur cronicar. El este emblema, autoritatea respectivei publicaţii. Nu agreeez ideea cronicii literare pe specializări (“cronicar de proză”, “cronicar de poezie”, “cronicar de critică” etc. – sunt de acord doar cu “cronicar de ediţii” pentru că impune o anume pregătire, o anume acribie filologică). Deşi sunt convins că există feeling-uri aparte pentru un anume gen literar, că avem excelenţi critici de poezie sau de proză, mi-a displăcut apariţia mai multor cornicari într-o revistă. Voiam, şi vreau şi acum, o privire şi o situare a unui volum, indiferent de natura lui, în complexa textură a literaturii. Judecăţile de valoare capătă o greutate mai mare, cred eu, când cronicarul se pronunţă şi despre poezie şi despre proză şi despre critică. Eu înţeleg altfel o situare, un verdict al unui critic “generalist” decât o pricep şi percep de la un altul specializat. Încărcătura de cărţi de citit/comentat per om ar fi prea mare, mi s-ar putea aduce drept contraargument, mai ales în zilele noastre când editurile au o producţie imensă (imensă, să spunem, faţă de anii din comunism), cu greu de acoperit de un cronicar. Numesc aici şi o primă calitate pe care eu o cer unui cronicar: lectura rapidă. O astfel de citire se învaţă, se exersează în timp dar ea dă şi măsura cunoaşterii domeniului. Lectura rapidă esenţializează, recunoaşte rapid locuri comune şi originalităţi, raportează, în chiar procesul lecturii –spuneam altădată că nicio primă lectură nu este o lectură inocentă ci dublată mereu de alte şi alte lecturi, realizate aproape simultan, o înaintare şi o repliere constante -, textul citit la altele, ale aceluiaşi scriitor, ale aceluiaşi subiect, ale aceleiaşi structuri sau viziuni. Lectură rapidă, dar nicidecum superficială. Lectură şi nu răsfoire. Lectură în cunoştinţă de cauză (un imens bagaj de alte lecturi şi repere teoretice ferme şi sigure în lumina cărora se citeşte, nicidecum prejudecăţi). Adaug acestei prime calităţi încă una strâns legată de ea: flerul. În exercitarea oricărei profesii se cere fler, sau intuiţie, sau acel nas fin de copoi care adulmecă de departe valoarea. Nu accept sub nicio formă scuza unui cronicar că i-a scăpat un autor valoros şi o carte remarcabilă pentru că nu i-a parvenit cartea, că informaţia culturală circulă greu, că nu poate şti tot ce se publică la un moment dat în România. O carte remarcabilă face valuri oriunde ar fi apărut ea, într-un orăşel, sau în capitală, la o mare editură sau la una mai micuţă. Se vorbeşte despre ea, în presă, dar şi prin lumea literară, printre cunoştinţe, studenţi sau amici. Niciun iubitor de literatură –şi vorbesc de unul nespecialist, neprofesionalizat pe comentariu de carte- nu ratează o apariţie interesantă, foarte bună, remarcabilă. Există cumpărători de carte cu un fler extraordinar, alegând nederutaţi de mulţimea colorată a cărţilor de pe raft. Intuiţie înseamnă şi a relaţiona –nimeni nu vine din neant – informaţii, oricât de vagi despre autor, despre alte cărţi, despre editură, despre colecţie, relaţionează de asemenea acele minime informaţii furnizate chiar de obiect : cum arată coperta, cum arată obiectul, care e calitatea hârtiei şi tiparului, apoi informaţiile din librărie – unde e expusă, câţi oameni se mai opresc în dreptul raftului rspectiv, câţi întind mâna după cartea pe care o vizezi şi tu. Un cronicar literar care nu bântuie librăriile, aşteptând doar să-i parvină cărţile la slujbă sau la redacţie, este rupt de viaţa cărţii, de palpitul ei de fiinţă, nu de obiect, se rupe chiar de viaţa în sine. Pierde în fond semnale importante în luarea rapidă a deciziilor sale. Prezenţa cronicarilor, criticilor numai la evenimente, dezbateri sau conferinţe, îi aşază o experienţă şi o percepe de laborator a literaturii. Aşadar, o altă calitate pe care o cer cronicarului este priza la real, la realul literaturii pe care o comentează. Istoricul literar, autorii de analize beneficiază de o aşezare a apelor. Ei lucrează cu un material a cărui calitate s-a probat deja. Cronicarul se află în realitatea încă în aşezare, “obiectul” scos din foc încă frige şi el îl ţine în palme fără prea multă protecţie. Se poate arde sau poate să-i confere stabilitate, formă şi semnificaţie. Riscurile sunt mari. Horia Gârbea pleda la Colocviul de critică dedicat acestei teme - a cronicii de întâmpinare - de dreptul de a greşi al unui cronicar literar. Nu sunt de acord cu această teorie, chiar dacă, aşa cum s-a comentat, greşeala este pardonabilă tocmai pentru că ea include nepremeditarea. Se poate vorbi de riscul, nu de dreptul de a greşi. Pentru autor, consecinţele nu sunt tocmai plăcute. Tonul dat de un cronicar poate fi urmat de alţi confraţi, din varii motive, astfel încât deja cronicarul care a greşit taie un făgaş de receptare greşit, frustrant, nedrept. Reparaţiile adesea sunt ca acelea de la dreptul la replică : articolul apare cu surle şi tobe într-o anume ambalare editorială, iar dreptul la replică undeva pe la curiozităţi, plictiseli şi « hai să-i facem şi ăstuia hatârul ! » Chiar şi fără a fi o natură profund suspicioasă, autorul pe care s-a exercitat « dreptul de a greşi » începe să facă scenarii. Lucru cel mai adesea îndreptăţit pentru că trăim într-o vreme în care cronica literară a devenit un text de promovare, iar cronicarii literari - agenţi editoriali sau grupuri de lobby-işti.
marți, 12 aprilie 2011
Penalty
Ciulinii Bărăganului
Fuse şi se duse! Cam aşa s-ar rezuma întreaga apariţie, strălucire şi decădere a echipei din Bărăgan, numită ea Unirea ot Urziceni. Astfel de apariţii meteorice au mai existat în fotbal. Mă gândesc la Notingham Forest, venită în Premier League de undeva de jos de tot, câştigătoare a titlului, laureată cu Cupa Campionilor, ajunsă azi pe undeva prin liga V-a dacă nu cumva chiar a VI-a engleză, adică într-un fel de campionat al celor ce vor să facă sport în timpul liber, dar mai ales după o anumită vârstă! Nemţii au dat-o şi ei pe Hoffenheim, echipă ce băgase spaima în Bayern Munchen, Leverkusen sau Borussia Dortmund. Strălucitoare echipă mai era această Hoffenheim şi chiar practica un fotbal frumos aşa cum nemţii nu prea jucau. Se duse şi ea, înotând acum undeva prin coadă şi agăţându-se de un pai să nu se înece. Despre Unirea Urziceni s-a vorbit mult, unii oferind-o chiar ca model de manageriat sportiv: jucători reciclaţi, contracte mici, venituri mari. Secretul, s-a zis, - extraordinara capacitate a lui Dan Petrescu de a forma un grup şi marea ştiinţă a lui Meme Stoica de a aduce jucătorii potriviţi pe bani foarte puţini sau chiar liberi de contract. Unirea a câştigat titlul, s-a dus în Liga Campionilor, a făcut opt puncte în grupe –ceea ce nicio altă echipă românească nu a mai fost în stare să facă -, după care s-a dezumflat. A plecat Dan Petrescu, a plecat Meme Stoica, Bucşaru şi-a adus aminte că nu are bani să termine un complex rezidenţial de construit, darămite să se mai încurce cu susţinerea unei echipe de fotbal. Personal, nu mi-a plăcut niciodată echipa asta. Juca un fotbal urât, meschin, pe potriva terenului sătesc pe care îşi susţinea meciurile de-acasă. Pâş, pâş, uneori şi de foarte multe ori ajutată copios de arbitri, s-a dus sus. Tandemul Petrescu-Stoica punea presiune pe arbitrii, pe oficiali, gesticulând pe marginea terenului, intrând în suprafaţa de joc, trăgându-se cu mâinile de păr şi dându-se cu curul de pământ. La conferinţele de presă mimau falsa modestie, postura de echipă mică, « noi nu ne batem la campionat », « noi vrem doar să nu retrogradăm » etc. etc. Timişoara lui Iancu le-a dat meciul de-acasă, arbitrii le-au dat victoria în meciul cu Dinamo şi astfel s-a scris istoria care va consemna un titlu luat de Unirea Urziceni !
Ceea ce s-a petrecut la Urziceni se cheamă faliment fraudulos. Nu cred să existe o altă echipă care să aibă un raport atât de dezechilibrat între venituri şi cheltuieli, adică un profit atât de mare. Banii s-au volatilizat, Unirea, adică Bucşaru, a mai dat un tun livrându-i Stelei un hectar de jucători pe bani buni. Nu s-a retras din campionat pentru că ar fi trebuit să înapoieze banii proveniţi din drepturile de televizare (care nici ăia nu au fost chiar puţini). Grijulii, granzii au salvat Unirea trimiţând acolo pachete şi pacheţele de jucători, astfel încât acum pe teren e un fel de selecţionată Steaua-Poli Timişoara-Dinamo-Unirea care joacă mai mereu la două capete. Nu spun că jucătorii împrumutaţi primesc indicaţii de la cluburile unde se vor întoarce cum trebuie să joace şi cât trebuie să se dăruiască într-un meci sau altul. Dar mi se pare omeneşte ca ei să joace cu ochii către interesele echipelor lor. Sunt convins că fiecare se gândeşte că la revenire va prinde un post de titular sau măcar lotul şi nu e indiferent dacă toată vara va juca amicale sau va fi în cupele europene. Uneori, interesele sunt dictate de cineva chiar mai sus de antrenor. Aşa a lăsat să se înţeleagă Marian Pană la conferinţa de presă de după meciul pierdut cu 0-5 în Ghencea, că i s-ar fi impus să-şi odihnească titularii pentru jocul următor cu Oţelul. O echipă în pragul retrogradării –care nu vrea să retrogradeze – nu are voie să considere un joc pierdut încă înaintea disputării lui. Ei bine, Unirea are voie chiar de la patron. Că nu le-a ieşit cu Oţelul asta e altă poveste. Un 0-3, scurt, fără drept de apel, aducând jale mare nu numai la Urziceni, dar şi pe la Timişoara, Bucureşti, Vaslui. Echipa atâta poate, iar Oţelul, în afara unei discipline de joc vecină cu cea mai crasă mediocritate, mai are şi bunăvoinţa arbitrajelor. Dar echipa de pe Bărăgan nu ar trebui să se plângă: pe vremurile ei bune, arbitrii mai ciupeau adversarele Urzicenilor de câte un 11 m, de câte un gol anulat pe motive ciudate.
Mărirea şi decăderea acestei echipe este destul de suspectă. Ea a părut că are rolul serelurilor de pe la porţile marilor întreprinderi care, mai filtrând nişte hârtii, mai punând pe ele nişte ştampile, se alegeau cu comisionul. Uneori destul de măricel. Unirea Urziceni nu a fost un miracol fotbalistic, nu a fost un experiment sportiv. A fost o afacere bine pusă la punct. Din care unii au ieşit cu câştiguri frumuşele.
Fuse şi se duse! Cam aşa s-ar rezuma întreaga apariţie, strălucire şi decădere a echipei din Bărăgan, numită ea Unirea ot Urziceni. Astfel de apariţii meteorice au mai existat în fotbal. Mă gândesc la Notingham Forest, venită în Premier League de undeva de jos de tot, câştigătoare a titlului, laureată cu Cupa Campionilor, ajunsă azi pe undeva prin liga V-a dacă nu cumva chiar a VI-a engleză, adică într-un fel de campionat al celor ce vor să facă sport în timpul liber, dar mai ales după o anumită vârstă! Nemţii au dat-o şi ei pe Hoffenheim, echipă ce băgase spaima în Bayern Munchen, Leverkusen sau Borussia Dortmund. Strălucitoare echipă mai era această Hoffenheim şi chiar practica un fotbal frumos aşa cum nemţii nu prea jucau. Se duse şi ea, înotând acum undeva prin coadă şi agăţându-se de un pai să nu se înece. Despre Unirea Urziceni s-a vorbit mult, unii oferind-o chiar ca model de manageriat sportiv: jucători reciclaţi, contracte mici, venituri mari. Secretul, s-a zis, - extraordinara capacitate a lui Dan Petrescu de a forma un grup şi marea ştiinţă a lui Meme Stoica de a aduce jucătorii potriviţi pe bani foarte puţini sau chiar liberi de contract. Unirea a câştigat titlul, s-a dus în Liga Campionilor, a făcut opt puncte în grupe –ceea ce nicio altă echipă românească nu a mai fost în stare să facă -, după care s-a dezumflat. A plecat Dan Petrescu, a plecat Meme Stoica, Bucşaru şi-a adus aminte că nu are bani să termine un complex rezidenţial de construit, darămite să se mai încurce cu susţinerea unei echipe de fotbal. Personal, nu mi-a plăcut niciodată echipa asta. Juca un fotbal urât, meschin, pe potriva terenului sătesc pe care îşi susţinea meciurile de-acasă. Pâş, pâş, uneori şi de foarte multe ori ajutată copios de arbitri, s-a dus sus. Tandemul Petrescu-Stoica punea presiune pe arbitrii, pe oficiali, gesticulând pe marginea terenului, intrând în suprafaţa de joc, trăgându-se cu mâinile de păr şi dându-se cu curul de pământ. La conferinţele de presă mimau falsa modestie, postura de echipă mică, « noi nu ne batem la campionat », « noi vrem doar să nu retrogradăm » etc. etc. Timişoara lui Iancu le-a dat meciul de-acasă, arbitrii le-au dat victoria în meciul cu Dinamo şi astfel s-a scris istoria care va consemna un titlu luat de Unirea Urziceni !
Ceea ce s-a petrecut la Urziceni se cheamă faliment fraudulos. Nu cred să existe o altă echipă care să aibă un raport atât de dezechilibrat între venituri şi cheltuieli, adică un profit atât de mare. Banii s-au volatilizat, Unirea, adică Bucşaru, a mai dat un tun livrându-i Stelei un hectar de jucători pe bani buni. Nu s-a retras din campionat pentru că ar fi trebuit să înapoieze banii proveniţi din drepturile de televizare (care nici ăia nu au fost chiar puţini). Grijulii, granzii au salvat Unirea trimiţând acolo pachete şi pacheţele de jucători, astfel încât acum pe teren e un fel de selecţionată Steaua-Poli Timişoara-Dinamo-Unirea care joacă mai mereu la două capete. Nu spun că jucătorii împrumutaţi primesc indicaţii de la cluburile unde se vor întoarce cum trebuie să joace şi cât trebuie să se dăruiască într-un meci sau altul. Dar mi se pare omeneşte ca ei să joace cu ochii către interesele echipelor lor. Sunt convins că fiecare se gândeşte că la revenire va prinde un post de titular sau măcar lotul şi nu e indiferent dacă toată vara va juca amicale sau va fi în cupele europene. Uneori, interesele sunt dictate de cineva chiar mai sus de antrenor. Aşa a lăsat să se înţeleagă Marian Pană la conferinţa de presă de după meciul pierdut cu 0-5 în Ghencea, că i s-ar fi impus să-şi odihnească titularii pentru jocul următor cu Oţelul. O echipă în pragul retrogradării –care nu vrea să retrogradeze – nu are voie să considere un joc pierdut încă înaintea disputării lui. Ei bine, Unirea are voie chiar de la patron. Că nu le-a ieşit cu Oţelul asta e altă poveste. Un 0-3, scurt, fără drept de apel, aducând jale mare nu numai la Urziceni, dar şi pe la Timişoara, Bucureşti, Vaslui. Echipa atâta poate, iar Oţelul, în afara unei discipline de joc vecină cu cea mai crasă mediocritate, mai are şi bunăvoinţa arbitrajelor. Dar echipa de pe Bărăgan nu ar trebui să se plângă: pe vremurile ei bune, arbitrii mai ciupeau adversarele Urzicenilor de câte un 11 m, de câte un gol anulat pe motive ciudate.
Mărirea şi decăderea acestei echipe este destul de suspectă. Ea a părut că are rolul serelurilor de pe la porţile marilor întreprinderi care, mai filtrând nişte hârtii, mai punând pe ele nişte ştampile, se alegeau cu comisionul. Uneori destul de măricel. Unirea Urziceni nu a fost un miracol fotbalistic, nu a fost un experiment sportiv. A fost o afacere bine pusă la punct. Din care unii au ieşit cu câştiguri frumuşele.
vineri, 8 aprilie 2011
Mama domnului Breban şi generalul Pleşiţă
Habar n-am dacă dialogurile între generalul de securitate Pleşiţă şi prozatorul Nicolae Breban sunt note informative în sensul clasic de turnătorii. Iarăşi habar n-am dacă ele au adus vreun prejudiciu lui Ţepeneag, Goma ori Monicăi Lovinescu. Nici despre rapoartele lui Ion Besoiu nu am o părere la firul cu plumb. Am citit şi notele sau dialogurile pe care Ion Groşan le dădea sau le purta cu Securitatea. Nici despre ele, desigur, nu am nicio părere. Mulţi dintre cei cu care stau de vorbă nu au o opinie, dar îşi dau cu părerea. Unii sunt dispuşi să-i acuze, alţii să minimalizeze importanţa relaţiilor pe care nişte scriitori, oameni de teatru, iluştri eseişti sau redactori (se aude că surprizele nu se vor sfârşi aici!) le aveau cu Securitatea. Când se apără, toţi sunt convingători: unii erau în funcţii de conducere şi era normal ca securistul instituţiei să vină şi să întrebe de una de alta, iar ei erau obligaţi să răspundă, alţii erau în trecere pe lângă un sediu al Securităţii şi au intrat să dea bună ziua, alţii, dimineaţa, sunau să salute şi să mai schimbe impresii cu un tovarăş colonel sau general. Unii au dat note informative de frică, alţii pentru că nu li se părea nimic în neregulă să răspundă unor întrebări. Deocamdată din nicio notă d-asta apărută în presă nu rezultă că ar fi trimis pe cineva la închisoare sau, doamne fereşte, la moarte. De aici, concluzia firească, de bun simţ că oamenii nu au făcut rău nimănui. De aici, că astea erau vremurile şi, deci, a mai discuta acum ce a fost nu îşi mai are rostul.
În ceea ce mă priveşte, eu cred foarte tare că şi deconspirarea informatorilor şi publicarea notelor informative sunt necesare. Nu ştiu dacă pentru alţii sunt, dar pentru mine – da. Pentru că vreau să ştiu în ce lume am trăit, vreau să înţeleg, măcar acum!, ce nu înţelegeam pe atunci, vreau să ştiu dacă o luasem razna gândind mai mereu că există ceva subteran în promovarea unuia sau altuia, că faptele nu sunt întâmplătoare, că există o altă lume decât cea pe care o vedeam, o ştiam, o pipăiam eu. Ei bine, da: era o lume a lor şi o lume a noastră. Existau oameni care fără să ştie prea bine ce e aia Securitatea se înfricoşau numai la gândul că instituţia s-ar putea interesa de el, că mulţi dintre români habar n-aveau cum arată un securist în carne, oase şi grade, că mulţi români nu vedeau ştăbărimea de partid, de stat şi de Securitate decât la mitingurile populare, de departe, de foarte departe, sau la televizor, trucate, foarte trucate, extrem de trucate.
Există în transcrierea convorbirilor pe care domnul Breban le are cu tovarăşul Pleşiţă un moment emoţionant. Îl redau întocmai pentru a nu-l deforma, pentru ca nu cumva lipsa mea de talent să-l sece de sensibilitatea şi de profunzimea lui.
B: Să vă spun ceva: acum venind acasă, mama aştepta şi zice:"Bine, bine cu Goma, dar cu cartea ta cum rămâne?" şi zic: "uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar" şi mama mi-a spus acum în bucătărie "să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta".
P: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama. "
E o scenă pe care cred că nici marele prozator Nicolae Breban nu ar fi putut să o scrie aşa de bine. Sigur, probabil că vigurosului prozator i-ar fi trebuit vreo două-trei sute de pagini, dacă nu cumva un roman de vreo şase, spre a ne transmite această profundă relaţie cu Puterea, de subtilele relaţii mamă-fiu, cu o mamă coborâtă parcă din “Mioriţa” noastră străbună foarte adaptată vremurilor noi (“măicuţă bătrână, cu brâul de lână/ Pe ici, pe colo alergând, pe toţi întrebând: / Dar lui Nicolae. cartea când i-apare ?” ), cu un general de Securitate ştiind şi el dureros ce e mama de scriitor (« sărutări de mâini lui mama »). Care organ de represiune Securitatea, oameni buni, care fiorosul securist Pleşiţă, fraţilor?! Ia, acolo şi el, o bucată de humă din România, duios, sensibil şi feciorelnic de lăsa ochii-n jos când cineva îi mulţumea. Mai poate zice cineva ca Securitatea nu apăra valorile noastre naţionale şi europene, că tovarăşii Burtică nu interveneau pentru ca o carte valoroasă, foarte valoroasă, cea mai valoroasă să “meargă la tipar”?
Ştiu însă că şi iubirea şi duioşia se revarsă asupra unui singur om, iar prin el iubeşti, drăgăleşti întreaga umanitate. Fapt ce mă face să cred că, şi dacă era vorba de mama, tovarăşul Pleşiţă la fel de duios s-ar fi arătat (ce rău îmi pare că am aflat astea după moartea mamei, ce bucurie, ce înseninare i-aş fi adus spunându-i că tovarăşul Pleşiţă i-a transmis sărutari de mâini, sigur, nu ei personal, ci, transmiţându-i mamei domnului Breban e ca şi cum ar fi transmis tuturor mamelor de scriitori din ţara asta, deşi cred că mama nu a auzit în viaţa ei de Pleşiţă şi că, suspicioasă cum era la orice compliment venit de la un bărbat după ce rămăsese văduvă, mi-ar fi zis vreo două cu coada de la mătură, în amintirea vremurilor bune şi cam şturlubatice din copilăria mea), că tovarăşul Burtică la fel ar fi intervenit şi pentru cartea unui alt scriitor, pentru că, nu-i aşa, comunismul oferea egalitate de şanse tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România.
Mai e ceva care mă preocupă (de data aceasta ca romancier): cum a avut loc această apropiere tandră, duioasă între Nicolae Breban şi tovarăşul Pleşiţă, ce şi-or fi spus la prima, la a doua întâlnire, cum or fi schimbat numerele de telefon, ce îşi spuneau ei când tovarăşul Pleşiţă ştia că T.O. (tehnica operativă, aia de înregistrare) era oprită. Oare îi spunea cu duioşenie domnului Breban “măi, Nicule”, avea păreri tovarăşul Pleşiţă despre literatura domnului Breban, putea domnul Breban să-i influenţeze gusturile literare ale viitorului general Pleşiţă. O fi avut vreo influenţă, în general, tovarăşul Pleşiţă în lumea literară? Iar ea, această lume literară, ştia că domnul Nicoale Breban suna la Pleşiţă, aşa, de bună dimineaţa şi să-i spună că i s-a umflat piciorul? Am eu o aşa bănuială că nimeni, niciun critic, niciun cronicar din lumea literaricească nu ştia, nici măcar nu bănuia astfel de prea cinste fapte ale domnului Breban. Pentru că, altfel, nu ar fi scris atât de cârcotaşi la adresa romanelor strălucitului prozator. Păi ce, credeţi că e simplu să simţi peste umărul tău (şi să rămâi obiectiv, integru, rece, olimpian) privirile de expert ale tovarăşului general de securitate Pleşiţă?! Ce noroc pe capul lor ca nu au ştiut şi s-au salvat astfel chiar şi de la micile compromisuri izvorâte din micile slăbiciuni ale firii umane!
În ceea ce mă priveşte, eu cred foarte tare că şi deconspirarea informatorilor şi publicarea notelor informative sunt necesare. Nu ştiu dacă pentru alţii sunt, dar pentru mine – da. Pentru că vreau să ştiu în ce lume am trăit, vreau să înţeleg, măcar acum!, ce nu înţelegeam pe atunci, vreau să ştiu dacă o luasem razna gândind mai mereu că există ceva subteran în promovarea unuia sau altuia, că faptele nu sunt întâmplătoare, că există o altă lume decât cea pe care o vedeam, o ştiam, o pipăiam eu. Ei bine, da: era o lume a lor şi o lume a noastră. Existau oameni care fără să ştie prea bine ce e aia Securitatea se înfricoşau numai la gândul că instituţia s-ar putea interesa de el, că mulţi dintre români habar n-aveau cum arată un securist în carne, oase şi grade, că mulţi români nu vedeau ştăbărimea de partid, de stat şi de Securitate decât la mitingurile populare, de departe, de foarte departe, sau la televizor, trucate, foarte trucate, extrem de trucate.
Există în transcrierea convorbirilor pe care domnul Breban le are cu tovarăşul Pleşiţă un moment emoţionant. Îl redau întocmai pentru a nu-l deforma, pentru ca nu cumva lipsa mea de talent să-l sece de sensibilitatea şi de profunzimea lui.
B: Să vă spun ceva: acum venind acasă, mama aştepta şi zice:"Bine, bine cu Goma, dar cu cartea ta cum rămâne?" şi zic: "uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar" şi mama mi-a spus acum în bucătărie "să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta".
P: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama. "
E o scenă pe care cred că nici marele prozator Nicolae Breban nu ar fi putut să o scrie aşa de bine. Sigur, probabil că vigurosului prozator i-ar fi trebuit vreo două-trei sute de pagini, dacă nu cumva un roman de vreo şase, spre a ne transmite această profundă relaţie cu Puterea, de subtilele relaţii mamă-fiu, cu o mamă coborâtă parcă din “Mioriţa” noastră străbună foarte adaptată vremurilor noi (“măicuţă bătrână, cu brâul de lână/ Pe ici, pe colo alergând, pe toţi întrebând: / Dar lui Nicolae. cartea când i-apare ?” ), cu un general de Securitate ştiind şi el dureros ce e mama de scriitor (« sărutări de mâini lui mama »). Care organ de represiune Securitatea, oameni buni, care fiorosul securist Pleşiţă, fraţilor?! Ia, acolo şi el, o bucată de humă din România, duios, sensibil şi feciorelnic de lăsa ochii-n jos când cineva îi mulţumea. Mai poate zice cineva ca Securitatea nu apăra valorile noastre naţionale şi europene, că tovarăşii Burtică nu interveneau pentru ca o carte valoroasă, foarte valoroasă, cea mai valoroasă să “meargă la tipar”?
Ştiu însă că şi iubirea şi duioşia se revarsă asupra unui singur om, iar prin el iubeşti, drăgăleşti întreaga umanitate. Fapt ce mă face să cred că, şi dacă era vorba de mama, tovarăşul Pleşiţă la fel de duios s-ar fi arătat (ce rău îmi pare că am aflat astea după moartea mamei, ce bucurie, ce înseninare i-aş fi adus spunându-i că tovarăşul Pleşiţă i-a transmis sărutari de mâini, sigur, nu ei personal, ci, transmiţându-i mamei domnului Breban e ca şi cum ar fi transmis tuturor mamelor de scriitori din ţara asta, deşi cred că mama nu a auzit în viaţa ei de Pleşiţă şi că, suspicioasă cum era la orice compliment venit de la un bărbat după ce rămăsese văduvă, mi-ar fi zis vreo două cu coada de la mătură, în amintirea vremurilor bune şi cam şturlubatice din copilăria mea), că tovarăşul Burtică la fel ar fi intervenit şi pentru cartea unui alt scriitor, pentru că, nu-i aşa, comunismul oferea egalitate de şanse tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România.
Mai e ceva care mă preocupă (de data aceasta ca romancier): cum a avut loc această apropiere tandră, duioasă între Nicolae Breban şi tovarăşul Pleşiţă, ce şi-or fi spus la prima, la a doua întâlnire, cum or fi schimbat numerele de telefon, ce îşi spuneau ei când tovarăşul Pleşiţă ştia că T.O. (tehnica operativă, aia de înregistrare) era oprită. Oare îi spunea cu duioşenie domnului Breban “măi, Nicule”, avea păreri tovarăşul Pleşiţă despre literatura domnului Breban, putea domnul Breban să-i influenţeze gusturile literare ale viitorului general Pleşiţă. O fi avut vreo influenţă, în general, tovarăşul Pleşiţă în lumea literară? Iar ea, această lume literară, ştia că domnul Nicoale Breban suna la Pleşiţă, aşa, de bună dimineaţa şi să-i spună că i s-a umflat piciorul? Am eu o aşa bănuială că nimeni, niciun critic, niciun cronicar din lumea literaricească nu ştia, nici măcar nu bănuia astfel de prea cinste fapte ale domnului Breban. Pentru că, altfel, nu ar fi scris atât de cârcotaşi la adresa romanelor strălucitului prozator. Păi ce, credeţi că e simplu să simţi peste umărul tău (şi să rămâi obiectiv, integru, rece, olimpian) privirile de expert ale tovarăşului general de securitate Pleşiţă?! Ce noroc pe capul lor ca nu au ştiut şi s-au salvat astfel chiar şi de la micile compromisuri izvorâte din micile slăbiciuni ale firii umane!
La Neptun, ieri, azi şi poate şi mâine (II)
Şi eu m-am decis greu, după 1990, să merg la Neptun. Cred că mai stăruia în memorie senzaţia neplăcută a acelei seri, în primul rând ca tristeţe provocată copilului. Dacă peste lucrurile rele noi, adulţii, putem trece fără să mestecăm ani buni zgura amară a unor frustrări sau revolte, peste ceea ce îi afectează pe copiii noştri cu greu putem trece senini. În fine, am învins eu ce-a fost de învins în forul intim şi interior al fiinţei mele şi am început să îmi leg vacanţele de Neptun. An de an, uneori chiar şi de două-trei ori pe an, cam în orice parte a verii. Mereu prinzând zile minunate. Niciodată nu m-a plouat la mare, niciodată vremea nu mi-a ratat o zi de mare, indiferent că am fost în sfârşitul lui iunie, sau începutul lui septembrie. Ba, într-un octombrie, parcă prin 2007, am avut parte de cele mai frumoase zile pe care le-am prins la mare. Eram la bursa de creaţie, într-un grup mic, mic de tot, cu Marian Drăghici şi Ileana Mălăncioiu, dimineţile scriam la Gde Buharest, la prânz ieşeam şi făceam plajă, dar mai ales înotam, după-amiezile ne plimbam prin staţiunea pustie, în lumina de miere a unei toamne inoubliable, serile le prelungeam în voroave molcome care acopereau, învăluiau în vată gândurile fiecăruia. Plecarea noastră a coincis (sau a atras ?) o vreme aspră, cu ploaie şi vânt şfichiuitor, probabil acea vreme ce-l făcuse pe Ovidiu să-şi blesteme zilele exilului. Vreme barbară de pustiu sufletesc şi premoniţii ale unor vremuri şi mai barbare.
Mie îmi plac drumurile de până la mare, Cristinei i-a plăcut nespus primul drum cu trenul (parcă prin 98-99, am spus că nu am vocaţie de memorialist!), oprirea lui în halta Neptun (sau Popasul căprioarelor? habar n-am cum se cheamă exact!), coborârea uşor buimacă din tren şi aerul de vacanţă ce ne-a întâmpinat de când am pus piciorul pe peron. Apoi, drumul până la vilă, trăgând agale de trolerele în care încăpuse juma’ de casă. Drumurile cu maşina sunt mai nervoase, mai rapide, intrăm prea abrupt din grijile Bucureştiului sufocant în relaxarea de la “măricuţa noastră”, după cum îi zice Cristina. Abia după ce ne instalăm –mai nou, am găsit plăcerea nebună de a sta la parter, dar nu în garsonierele care dau spre curtea vilei ci în cele ale căror balcoane dau spre livada unei alte vile -, ne relaxăm, facem turul rapid al grădinii, terasei, barului (eu, mai ales) spre a-i saluta ca pe vechi cunoştinţe pe don Vasile, pe Marius, pe Lili. Se instalează mai apoi cea mai savuroasă monotonie de care poţi avea parte într-o viaţă de om. Cu aceleaşi dimineţi de plajă, de obicei exact în acelaşi loc, cu aceleaşi lungi reprize de înot pentru mine, cu masa de prânz, cu somnul de după masa de prânz, cu orele de seară la plajă şi, desigur, iarăşi la înot, cu masa de seară, cu partidele de tablă cu Ilie Constantin ori Gabriel Dimisianu, cu Marius Ghica sau Gelu Negrea (doamne, să nu jucaţi table cu Gelu, are un noroc de vă strică vacanţa !), cu lenevitul pe terasă, cu ieşirile la un peşte la cherhana împreună cu Călin Vlasie şi adorabilii săi copii.
Îmi plac doamnele (traducătoare în general) care se arată atât de elegante atât la masa de prânz cât şi la cea de seară. Şi nu îmi plac deloc lanţurile de aur pe care le afişează unii ce vin în pielea goală la masa de prânz ori la cea de seară, îmi plac serile pe terasă şi nu îmi plac grupurile aterizate cam forţat la Vilă care îşi acoperă goliciunea de tot felul cu acapararea zgomotoasă şi agresivă a spaţiului.
Şi nu mi-a plăcut deloc, şi nu îmi place, dar absolut deloc, că lumea asta a fost invadată şi tinde să fie cariată de genul unei ţoape care, cu ochii în masa noastră –eram cu Dan Cristea, Gabriel Dimisianu şi Mircea Dinescu în jurul unui platou cu guvizi stinşi în vinurile Murfatlarului –, urla într-un telefon de ultimă fiţă ”Nu, dragă, nu am văzut niciun scriitor pe aici!” Probabil că nu o văzuse pe scriitoarea ei preferată Mihaela Rădulescu!
Mie îmi plac drumurile de până la mare, Cristinei i-a plăcut nespus primul drum cu trenul (parcă prin 98-99, am spus că nu am vocaţie de memorialist!), oprirea lui în halta Neptun (sau Popasul căprioarelor? habar n-am cum se cheamă exact!), coborârea uşor buimacă din tren şi aerul de vacanţă ce ne-a întâmpinat de când am pus piciorul pe peron. Apoi, drumul până la vilă, trăgând agale de trolerele în care încăpuse juma’ de casă. Drumurile cu maşina sunt mai nervoase, mai rapide, intrăm prea abrupt din grijile Bucureştiului sufocant în relaxarea de la “măricuţa noastră”, după cum îi zice Cristina. Abia după ce ne instalăm –mai nou, am găsit plăcerea nebună de a sta la parter, dar nu în garsonierele care dau spre curtea vilei ci în cele ale căror balcoane dau spre livada unei alte vile -, ne relaxăm, facem turul rapid al grădinii, terasei, barului (eu, mai ales) spre a-i saluta ca pe vechi cunoştinţe pe don Vasile, pe Marius, pe Lili. Se instalează mai apoi cea mai savuroasă monotonie de care poţi avea parte într-o viaţă de om. Cu aceleaşi dimineţi de plajă, de obicei exact în acelaşi loc, cu aceleaşi lungi reprize de înot pentru mine, cu masa de prânz, cu somnul de după masa de prânz, cu orele de seară la plajă şi, desigur, iarăşi la înot, cu masa de seară, cu partidele de tablă cu Ilie Constantin ori Gabriel Dimisianu, cu Marius Ghica sau Gelu Negrea (doamne, să nu jucaţi table cu Gelu, are un noroc de vă strică vacanţa !), cu lenevitul pe terasă, cu ieşirile la un peşte la cherhana împreună cu Călin Vlasie şi adorabilii săi copii.
Îmi plac doamnele (traducătoare în general) care se arată atât de elegante atât la masa de prânz cât şi la cea de seară. Şi nu îmi plac deloc lanţurile de aur pe care le afişează unii ce vin în pielea goală la masa de prânz ori la cea de seară, îmi plac serile pe terasă şi nu îmi plac grupurile aterizate cam forţat la Vilă care îşi acoperă goliciunea de tot felul cu acapararea zgomotoasă şi agresivă a spaţiului.
Şi nu mi-a plăcut deloc, şi nu îmi place, dar absolut deloc, că lumea asta a fost invadată şi tinde să fie cariată de genul unei ţoape care, cu ochii în masa noastră –eram cu Dan Cristea, Gabriel Dimisianu şi Mircea Dinescu în jurul unui platou cu guvizi stinşi în vinurile Murfatlarului –, urla într-un telefon de ultimă fiţă ”Nu, dragă, nu am văzut niciun scriitor pe aici!” Probabil că nu o văzuse pe scriitoarea ei preferată Mihaela Rădulescu!
sâmbătă, 2 aprilie 2011
Viata la mare
C. ROGOZANU
Constantin STAN
Provizoriu, Sud (Libertate supravegheata)
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Proza“, Pitesti, 2000, 214 p., f.p.
Subiectul primei proze din Provizoriu, Sud de Constantin Stan seamana foarte mult cu o secventa din Compunere cu paralele inegale, romanul lui Gheorghe Craciun: un tinar cam fara capatii, „cam“ fugit de-acasa, fara bani, urmarit de politie se incapatineaza sa stea cit mai mult la mare. Ambianta e cam aceeasi, un amestec de tineresc si promiscuu: tinta principala a unui astfel de sejur la mare era un soi de prostitutie masculina – barbatii romani cautau dame venite din strainatate pe care sa le stoarca de bani. Si esecul celor doi este identic – desi incearca sa se adapteze acestor conditii, acesti tineri esueaza. Le este imposibil sa participe la micile gainarii ale prietenilor: contrabanda cu diverse marfuri, inselarea turistilor etc. Este cultivat motivul outsider-ului, al inadaptabilului. Aceasta „corespondenta“ intre cele doua texte amintite si altele pe care le-am putea stabili cu unele proze din Nedelciu spun multe despre „realitatea“, despre „referinta“ scriitorilor „junimisti“. In cenaclul respectiv nu au circulat doar inventiile narative, experimentele, ci si temele, „subiectele“ prozelor. Seva tematica este foarte importanta pentru acesti autori care cred nu numai intr-o noua autenticitate (adica o noua strategie de redare, de „transmisie“), ci si in noi „realitati“.
Pentru a ne infatisa diferenta de „realitate“ este de ajuns sa ne gindim la o alta scena petrecuta la mare, scrisa, de data aceasta, de un autor dintr-o alta generatie. Este vorba despre inceputul romanului Don Juan al lui Nicolae Breban. Pe litoralul romanesc, un medic si sotia sa petrec niste sejururi aristocratice, se bea whisky, se fumeaza tigari scumpe si un aer decadent insoteste fiecare gest. Nu vom intilni niciodata la „junimisti“ acest lux, si nu din cauza virtuozitatii narative care ar deconstrui orice decor fals, ci din pricina unor elemente noi care apar in peisaj: vermutul ieftin, singurul pe care il puteai achizitiona din alimentare, cafelele slabe si uleioase, tinerii imbracati in blugi (pe care si i-au achizitionat dupa indelungi eforturi).
Aceasta optiune „tematica“ este cu atit mai vizibila in prima parte a volumului Provizoriu, Sud cu cit autorul insusi grupeaza o serie de proze in jurul aceluiasi element, „marea“ – toate cele cinci proze poarta titlul Marine. In acest fel, Constantin Stan pune accentul pe greutatea „noului realism“ pe care a mizat proza „junimista“ – acuzata de atitea ori de lipsa de vlaga, de ilizibilitate; aceasta realitate optzecista pare acum mult mai plauzibila decit prosperitatea personajelor nelinistite metafizic din romanele unui Breban.
Elementul cu adevarat inedit care apare in acest aer de familie (sau de cenaclu) este ironia complet diferita de cea a colegilor de generatie. Descrierea la rece, cu nuante comportiste a unor situatii nu tocmai previzibile (un sot asista contrariat la usuratatea cu care il insala sotia, un politist isi strecoara capul prin usa cortului in care un tinar isi indeplineste indatoririle fata de o suedeza etc.) genereaza o ironie extrem de cerebrala, uneori prea taioasa, alteori surprinzator de delicata.
In general, personajul este un naiv, un Candide, student silitor sau muncitor cinstit, el nu poate scapa de conditia de victima a imprejurarilor. Autorul tese in jurul sau o retea de situatii fara iesire (sau cu iesire penibila) – acolo unde toti se descurca, intr-o lume facuta parca anume pentru ei, personajul nostru sufera un continuu complex de inferioritate. Pozitia sa nu este cea a unui outsider absolut care a renuntat de bunavoie la beneficiile societatii, ci, dimpotriva, a unui calm aspirant la o pozitie comoda, de unde sa asiste la spectacol fiind lasat in pace.
La un chef studentesc ingenuul personaj incearca sa intre in atmosfera si isi povesteste si el preocuparile culturale, prea docte pentru cei din jur. Intrebarea incuietoare, fatala, vine prompt: „Si tu pentru ce te ocupi de prostiile astea?“. Mai tirziu, cel care a pus intrebarea va scrie un glorios articol despre tendintele actuale in lumea tineretului. O data cu frustrarea se declanseaza si ironia, sarcasmul. Pagini memorabile apar in descrierea atmosferei „studioase“ studentesti: „Seara, dupa orele de intocmire de fise la biblioteca si dupa masa de la cantina, cite unul arunca o vorba: «Ma duc sa lucrez». Si cum novicii se uitau lung, asta explica modest: «Am in lucru un volum de versuri». Deocamdata, multi dintre ei achizitionau in disperare carti, albume de arta, discuri cu muzica clasica. Ceea ce nu gaseau pe piata fisau la biblioteca, totul intr-o devalmasie de-i apuca durerea de cap“. Deruta, lipsa de mijloace de informare, ridicolul adolescentin care ii insotea pe tineri in orice efort intelectual, toate aceste caracteristici sint surprinse si ironizate perfect.
Foarte interesanta este viziunea asupra viciilor din anii ’80. Toate isi pierd, retrospectiv, orice urma de exotism. Tigarile bune de pe atunci erau, de fapt, proaste, cele proaste erau ingrozitoare, vinul din alimentare era sub orice critica, fiecare isi facea rost cum putea de aceste mici placeri vinovate: „Dar viata de noapte continua pe cont propriu, intr-o zurzuna vecina cu disperarea, si fiecare roman bea pe rupte oriunde se afla: acasa, cu vecinii, conspirativ, in birourile sefilor de circiumi cu lumina stinsa. s…t Se incropeau si se dezlegau povesti de amor de-o clipa, de-o seara, de-o saptamina, fara disperari si regrete, daca nu la fel ca-n cetatile biblice ale desfriului, oricum pe aproape. Constiinta pacatului ne incerca rar si era lesne trecatoare“. Distractie parca intr-o stare semiconstienta, distractie disperata ca inaintea sfirsitului lumii. Orice actiune isi pierde complet sensul de indata ce a fost demarata. In proza Arta de a fi iubit (Balada pentru constructia socialismului) este descrisa, la un moment dat, viata pe un santier (se construia un baraj) unde nimeni nu facea nimic, toti incercau sa bea cit mai mult si sa isi ia cit mai multe permisii pentru ca, intr-un sfirsit, lucrarile sa fie abandonate, fiecare plecind la fel de nedumerit pe cit a venit. Implicatiile sociale ale completei dezinformari, ale inchiderii circiumilor inca de la noua seara, a garniturii omniprezente de creveti etc. sint bine imbracate in haina literara si nu-si pierd din gravitate.
O proza foarte reusita este El-Iskanderya (Ninge. Hai acasa!) – scene din viata unor marinari relatate (uneori in doua variante, cea intima si cea pentru publicare) de un trimis special al unei reviste. In state arabe, in Brazilia, marinarii romani traiesc un banal cotidian „aparte“ – mici probleme cu negustorii arabi mult prea versati ca sa lase sa le scape o prada atit de naiva ca un vizitator roman, frica de SIDA intr-un oras-port din Brazilia unde 20% din populatia feminina se ocupa cu prostitutia. Sfirsitul e neasteptat de patetic si de reusit (un oximoron, in majoritatea cazurilor). La intoarcerea acasa, ninsoarea ii provoaca personajului-narator o stare aparte, de extaz si revelatie, care il face sa renunte la munca de ziarist. Simtise ceva asemanator la un unchi al sau prizonier in Siberia: „Dupa ce s-a intors din prizonierat, unchiul meu povestea ca, din cind in cind, acolo, aproape in Siberia, venea cite un miros persistent de sarmale, colaci si cozonac. Nu se intimpla des, de doua-trei ori pe an. Cei de-acasa aveau sa-i spuna ca in toti anii aia l-au crezut mort si-i faceau pomeni“.
(Am reperat acest text al lui C. Rogozanu, aparut parca prin 2001, cu mare placere, "Provizoriu, Sud" fiind un volum la care tin foarte mult)
Constantin STAN
Provizoriu, Sud (Libertate supravegheata)
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Proza“, Pitesti, 2000, 214 p., f.p.
Subiectul primei proze din Provizoriu, Sud de Constantin Stan seamana foarte mult cu o secventa din Compunere cu paralele inegale, romanul lui Gheorghe Craciun: un tinar cam fara capatii, „cam“ fugit de-acasa, fara bani, urmarit de politie se incapatineaza sa stea cit mai mult la mare. Ambianta e cam aceeasi, un amestec de tineresc si promiscuu: tinta principala a unui astfel de sejur la mare era un soi de prostitutie masculina – barbatii romani cautau dame venite din strainatate pe care sa le stoarca de bani. Si esecul celor doi este identic – desi incearca sa se adapteze acestor conditii, acesti tineri esueaza. Le este imposibil sa participe la micile gainarii ale prietenilor: contrabanda cu diverse marfuri, inselarea turistilor etc. Este cultivat motivul outsider-ului, al inadaptabilului. Aceasta „corespondenta“ intre cele doua texte amintite si altele pe care le-am putea stabili cu unele proze din Nedelciu spun multe despre „realitatea“, despre „referinta“ scriitorilor „junimisti“. In cenaclul respectiv nu au circulat doar inventiile narative, experimentele, ci si temele, „subiectele“ prozelor. Seva tematica este foarte importanta pentru acesti autori care cred nu numai intr-o noua autenticitate (adica o noua strategie de redare, de „transmisie“), ci si in noi „realitati“.
Pentru a ne infatisa diferenta de „realitate“ este de ajuns sa ne gindim la o alta scena petrecuta la mare, scrisa, de data aceasta, de un autor dintr-o alta generatie. Este vorba despre inceputul romanului Don Juan al lui Nicolae Breban. Pe litoralul romanesc, un medic si sotia sa petrec niste sejururi aristocratice, se bea whisky, se fumeaza tigari scumpe si un aer decadent insoteste fiecare gest. Nu vom intilni niciodata la „junimisti“ acest lux, si nu din cauza virtuozitatii narative care ar deconstrui orice decor fals, ci din pricina unor elemente noi care apar in peisaj: vermutul ieftin, singurul pe care il puteai achizitiona din alimentare, cafelele slabe si uleioase, tinerii imbracati in blugi (pe care si i-au achizitionat dupa indelungi eforturi).
Aceasta optiune „tematica“ este cu atit mai vizibila in prima parte a volumului Provizoriu, Sud cu cit autorul insusi grupeaza o serie de proze in jurul aceluiasi element, „marea“ – toate cele cinci proze poarta titlul Marine. In acest fel, Constantin Stan pune accentul pe greutatea „noului realism“ pe care a mizat proza „junimista“ – acuzata de atitea ori de lipsa de vlaga, de ilizibilitate; aceasta realitate optzecista pare acum mult mai plauzibila decit prosperitatea personajelor nelinistite metafizic din romanele unui Breban.
Elementul cu adevarat inedit care apare in acest aer de familie (sau de cenaclu) este ironia complet diferita de cea a colegilor de generatie. Descrierea la rece, cu nuante comportiste a unor situatii nu tocmai previzibile (un sot asista contrariat la usuratatea cu care il insala sotia, un politist isi strecoara capul prin usa cortului in care un tinar isi indeplineste indatoririle fata de o suedeza etc.) genereaza o ironie extrem de cerebrala, uneori prea taioasa, alteori surprinzator de delicata.
In general, personajul este un naiv, un Candide, student silitor sau muncitor cinstit, el nu poate scapa de conditia de victima a imprejurarilor. Autorul tese in jurul sau o retea de situatii fara iesire (sau cu iesire penibila) – acolo unde toti se descurca, intr-o lume facuta parca anume pentru ei, personajul nostru sufera un continuu complex de inferioritate. Pozitia sa nu este cea a unui outsider absolut care a renuntat de bunavoie la beneficiile societatii, ci, dimpotriva, a unui calm aspirant la o pozitie comoda, de unde sa asiste la spectacol fiind lasat in pace.
La un chef studentesc ingenuul personaj incearca sa intre in atmosfera si isi povesteste si el preocuparile culturale, prea docte pentru cei din jur. Intrebarea incuietoare, fatala, vine prompt: „Si tu pentru ce te ocupi de prostiile astea?“. Mai tirziu, cel care a pus intrebarea va scrie un glorios articol despre tendintele actuale in lumea tineretului. O data cu frustrarea se declanseaza si ironia, sarcasmul. Pagini memorabile apar in descrierea atmosferei „studioase“ studentesti: „Seara, dupa orele de intocmire de fise la biblioteca si dupa masa de la cantina, cite unul arunca o vorba: «Ma duc sa lucrez». Si cum novicii se uitau lung, asta explica modest: «Am in lucru un volum de versuri». Deocamdata, multi dintre ei achizitionau in disperare carti, albume de arta, discuri cu muzica clasica. Ceea ce nu gaseau pe piata fisau la biblioteca, totul intr-o devalmasie de-i apuca durerea de cap“. Deruta, lipsa de mijloace de informare, ridicolul adolescentin care ii insotea pe tineri in orice efort intelectual, toate aceste caracteristici sint surprinse si ironizate perfect.
Foarte interesanta este viziunea asupra viciilor din anii ’80. Toate isi pierd, retrospectiv, orice urma de exotism. Tigarile bune de pe atunci erau, de fapt, proaste, cele proaste erau ingrozitoare, vinul din alimentare era sub orice critica, fiecare isi facea rost cum putea de aceste mici placeri vinovate: „Dar viata de noapte continua pe cont propriu, intr-o zurzuna vecina cu disperarea, si fiecare roman bea pe rupte oriunde se afla: acasa, cu vecinii, conspirativ, in birourile sefilor de circiumi cu lumina stinsa. s…t Se incropeau si se dezlegau povesti de amor de-o clipa, de-o seara, de-o saptamina, fara disperari si regrete, daca nu la fel ca-n cetatile biblice ale desfriului, oricum pe aproape. Constiinta pacatului ne incerca rar si era lesne trecatoare“. Distractie parca intr-o stare semiconstienta, distractie disperata ca inaintea sfirsitului lumii. Orice actiune isi pierde complet sensul de indata ce a fost demarata. In proza Arta de a fi iubit (Balada pentru constructia socialismului) este descrisa, la un moment dat, viata pe un santier (se construia un baraj) unde nimeni nu facea nimic, toti incercau sa bea cit mai mult si sa isi ia cit mai multe permisii pentru ca, intr-un sfirsit, lucrarile sa fie abandonate, fiecare plecind la fel de nedumerit pe cit a venit. Implicatiile sociale ale completei dezinformari, ale inchiderii circiumilor inca de la noua seara, a garniturii omniprezente de creveti etc. sint bine imbracate in haina literara si nu-si pierd din gravitate.
O proza foarte reusita este El-Iskanderya (Ninge. Hai acasa!) – scene din viata unor marinari relatate (uneori in doua variante, cea intima si cea pentru publicare) de un trimis special al unei reviste. In state arabe, in Brazilia, marinarii romani traiesc un banal cotidian „aparte“ – mici probleme cu negustorii arabi mult prea versati ca sa lase sa le scape o prada atit de naiva ca un vizitator roman, frica de SIDA intr-un oras-port din Brazilia unde 20% din populatia feminina se ocupa cu prostitutia. Sfirsitul e neasteptat de patetic si de reusit (un oximoron, in majoritatea cazurilor). La intoarcerea acasa, ninsoarea ii provoaca personajului-narator o stare aparte, de extaz si revelatie, care il face sa renunte la munca de ziarist. Simtise ceva asemanator la un unchi al sau prizonier in Siberia: „Dupa ce s-a intors din prizonierat, unchiul meu povestea ca, din cind in cind, acolo, aproape in Siberia, venea cite un miros persistent de sarmale, colaci si cozonac. Nu se intimpla des, de doua-trei ori pe an. Cei de-acasa aveau sa-i spuna ca in toti anii aia l-au crezut mort si-i faceau pomeni“.
(Am reperat acest text al lui C. Rogozanu, aparut parca prin 2001, cu mare placere, "Provizoriu, Sud" fiind un volum la care tin foarte mult)
vineri, 1 aprilie 2011
La Neptun, ieri, azi şi poate şi mâine (I)
Îi invidiez pe memorialişti. Citesc cu gura căscată, siderat afirmaţii de genul “pe 23 mai, pe la ora 4 după-amiază, mă întâlnesc cu...era îmbrăcat cu… venea de la o… împreună cu” ş.a.m.d. Cum întâmplarea se petrecea cu ani, zeci de ani uneori în urmă, luxul de amănunte mă înfioară şi mă face melancolic şi invidios. Fac un exerciţiu de memorie –oare eu ce făceam exact în aceeaşi zi, sau măcar în acea lună, hai, în acel an? - şi nu reuşesc să îmi aduc aminte prea multe. Jurnale nu am ţinut niciodată (deşi încercări am avut!) aşa că memoria nu e ajutată cu nimic spre a aduce la suprafaţă cu o acuitate cronicărească oameni şi locuri, întâmplări nemaipomenite cu oameni iluştri. Aşadar, nu întâmplări cu scriitori, nu o carte cu prieteni vor fi rândurile de faţă. Vor fi apărând poate din faldurile memoriei, în timp ce voi scrie, şi astfel de întâmplări, dar ceea ce (îmi) propun este ce a vrut să însemne, ce a însemnat şi ce înseamnă Neptunul pentru mine.
Nu ştiu de unde s-a instalat ideea că am fost o generaţie privilegiată! Că suntem noi, optzeciştii, o generaţie ţinută în puf şi cu perne sub fund. Ceea ce ştiu este că porţile larg deschise ale Uniunii s-au închis exact în faţa noastră. Şi-apoi, pe vremea aceea, vorba lui Creangă, nu eram nici noi fitecine - aveam cărţi publicate, aveam premii şi cronici elogioase în revistele literare. Absolvenţi de facultate, unii dintre noi cu medii mari şi foarte mari, ne urmasem drumul stabilit prin legile de atunci, ducându-ne dracului pomană să ne plătim studiile prin efectuarea obligatorie a stagiului în producţie, profesoraşi de ţară înfruntând cu stoicism organele locale sau naveta zilnică extenuantă. Urmând obedient ordinele impuse de partid, conducerea Uniunii ne închisese porţile în nas, iar membrii Consiliului USR (din care făceau parte mulţi care azi nu încetează de a-şi aroga dreptul de a vorbi despre privilegiile generaţiei mele) aveau grija de a da ordine portarului de la Casa Sadoveanu să nu lase picior de nescriitor să calce prin sacrosanctul restaurant, şi să vegheze ca niciun neprimit în USR să nu acceadă la împrumuturile de la Fondul literar ori să beneficieze de vilele de odihnă şi creaţie de la Neptun, Cumpătul ori Valea Vinului. La cârciumă intram fie ilicit, fie giraţi de câte-un senior al lumii literare ceea ce nu însemna că nu stăteam cu teama în suflet că oricând un alt senior nu îşi va exercita autoritatea dată de anii mulţi în care ocupase aceeaşi masă şi acelaşi scaun spre a da ordin să ne scoată pentru a nu-i strica domniei sale peisajul. Vă asigur că nu era deloc plăcut ca un semianalfabet să îţi pună mâna în gât şi să îţi interzică intrarea în sediul Uniunii ori să ţi se oprească 2% pentru Fondul literar din orice publicai sau citeai la radio, iar de împrumuturi şi ajutoare să beneficieze cei ce intraseră în Uniune cu două-trei grupaje de versuri ori cu câte-o placheţică de schiţişoare. Fondul literar s-a volatilizat după 1990, datoriile s-au şters, s-au uitat, cert e ca nimeni nu a dat un ban înapoi, iar noi ce-am cotizat ani de zile (eu am debutat în 1972 şi am intrat în Uniunea în 1990, după 18 ani de cotizare la Fond) am rămas, fie-mi iertată vorba proastă, dar foarte exactă: “şi futuţi şi cu banii luaţi!” În atari condiţii, a obţine ca nemembru al Uniunii o repartiţie pentru o garsonieră la Neptun era o utopie, era o neobrăzare fără margini nu atât să o ceri cât să te gândeşti că o o vei obţine. După ce am intrat în presă, verile, numai la începutul sezonului, pentru că lunile de vârf iulie-august erau privilegiul şefilor şi al şulfelor vechi şi hârşite, mergeam la mare la sindicate. Hotelurile sindicale (nu ştiu dacă erau strict ale presei) erau Craiova, Sibiu, Galaţi (actualul “Cocor”) şi Arad (dar unde nu stătea decât nomenclatura, în general jurnaliştii din suita lui Ceauşescu, de la Agerpres, precum şi securiştii ce împânzeau staţiunea fie că “şeful” era sau nu la mare, dar putea să apară oricând aşa că în jurul “obiectivului” trebuia să fie linişte şi curat). Alegeam mereu Craiova pentru că era apropiat de mare, de Cireşica şi de Casa scriitorilor. Ceea ce m-a şocat a fost întâlnirea cu colegii mei scriitori în propria lor casă. Pe unii îi ştiam de pe holurile redacţiilor revistelor literare. Îi văzusem făcând holistică în aşteptarea câte unui redactor care să le spună măcar că vor fi publicaţi cândva, pe la edituri cărând câte-un manuscris îndosariat cu coperte mereu proaspete ca să nu se vadă avizele nefavorabile de pe la alte edituri. Făceam şi critică literară şi primeam o groază de cărţi cu dedicaţii dintre cele mai penibil-măgulitoare. Ehei, aici era altceva: spatele era mai drept, vorba mai rotundă şi mai alene scoasă dintre maxilare, atitudinea condescendentă, afirmaţiile neutru constatative pline de compătimire “ah, tu eşti la sindicate.. şi...cum e...” Urma apoi o scurtă povestioară cu un ştab al literaturii române care i-ar fi zis, l-ar fi plictisit, i-ar fi promis... oricum era, înţelegeam eu, ceva de bine, de foarte bine, de foarte între ei titanii literaturii române care stăteau la Vilă. Am făcut imprudenţa de a accepta invitaţia (era a lui Ionică Flora care, deşi nu mai trăia în România, venea vară de vară la Neptun cu toată familia) de a petrece o seară pe terasa Vilei. Eram cu fiul meu Ionuţ (cred că avea patru-cinci ani), singurei (cred că mama lui se întorsese la Bucureşti pentru a-şi depune dosarul de titularizare în învăţământ). Copiii au o percepţie mai profundă şi mai exactă a realităţii decât o avem noi, adulţii. Am stat noi pe terasă, eu am vorbit un pic cu Marin Sorescu, altfel destul de rezervat şi de neangrenat în agitaţia lumii de acolo care se pregătea de programul de seară ce includea table, şah, discuţii zgomotoase, şi, dacă mi-aduc bine aminte, un concurs de recitări pentru copiii scriitorilor. Lumea se vânzolea de colo-colo pe lângă masa de pe terasă unde încă stăteam cu Sorescu, şi cu cel mic lipit de mine, extrem de importantă, “cu curu’ plin de griji”, după cum zice un amic cu simţul plasticităţii dezvoltat. “Hai, tata, hai să mergem”, mi-a zis Ionuţ, în timp ce trăgea de mine să mă ridic de pe fotoliul de fier, garnisit cu pernuţe, “hai la noi”. Copilul sesizase mai repede, mai profund şi mai trist decât mine că noi nu eram la noi acolo. Sărind peste ani, zic că această primă întâlnire cu lumea Vilei a avut un impact atât de puternic încât doar o singură dată a acceptat să stea la Vilă, într-un septembrie cu foarte puţină lume. Şi nici atunci prea mult!
Nu ştiu de unde s-a instalat ideea că am fost o generaţie privilegiată! Că suntem noi, optzeciştii, o generaţie ţinută în puf şi cu perne sub fund. Ceea ce ştiu este că porţile larg deschise ale Uniunii s-au închis exact în faţa noastră. Şi-apoi, pe vremea aceea, vorba lui Creangă, nu eram nici noi fitecine - aveam cărţi publicate, aveam premii şi cronici elogioase în revistele literare. Absolvenţi de facultate, unii dintre noi cu medii mari şi foarte mari, ne urmasem drumul stabilit prin legile de atunci, ducându-ne dracului pomană să ne plătim studiile prin efectuarea obligatorie a stagiului în producţie, profesoraşi de ţară înfruntând cu stoicism organele locale sau naveta zilnică extenuantă. Urmând obedient ordinele impuse de partid, conducerea Uniunii ne închisese porţile în nas, iar membrii Consiliului USR (din care făceau parte mulţi care azi nu încetează de a-şi aroga dreptul de a vorbi despre privilegiile generaţiei mele) aveau grija de a da ordine portarului de la Casa Sadoveanu să nu lase picior de nescriitor să calce prin sacrosanctul restaurant, şi să vegheze ca niciun neprimit în USR să nu acceadă la împrumuturile de la Fondul literar ori să beneficieze de vilele de odihnă şi creaţie de la Neptun, Cumpătul ori Valea Vinului. La cârciumă intram fie ilicit, fie giraţi de câte-un senior al lumii literare ceea ce nu însemna că nu stăteam cu teama în suflet că oricând un alt senior nu îşi va exercita autoritatea dată de anii mulţi în care ocupase aceeaşi masă şi acelaşi scaun spre a da ordin să ne scoată pentru a nu-i strica domniei sale peisajul. Vă asigur că nu era deloc plăcut ca un semianalfabet să îţi pună mâna în gât şi să îţi interzică intrarea în sediul Uniunii ori să ţi se oprească 2% pentru Fondul literar din orice publicai sau citeai la radio, iar de împrumuturi şi ajutoare să beneficieze cei ce intraseră în Uniune cu două-trei grupaje de versuri ori cu câte-o placheţică de schiţişoare. Fondul literar s-a volatilizat după 1990, datoriile s-au şters, s-au uitat, cert e ca nimeni nu a dat un ban înapoi, iar noi ce-am cotizat ani de zile (eu am debutat în 1972 şi am intrat în Uniunea în 1990, după 18 ani de cotizare la Fond) am rămas, fie-mi iertată vorba proastă, dar foarte exactă: “şi futuţi şi cu banii luaţi!” În atari condiţii, a obţine ca nemembru al Uniunii o repartiţie pentru o garsonieră la Neptun era o utopie, era o neobrăzare fără margini nu atât să o ceri cât să te gândeşti că o o vei obţine. După ce am intrat în presă, verile, numai la începutul sezonului, pentru că lunile de vârf iulie-august erau privilegiul şefilor şi al şulfelor vechi şi hârşite, mergeam la mare la sindicate. Hotelurile sindicale (nu ştiu dacă erau strict ale presei) erau Craiova, Sibiu, Galaţi (actualul “Cocor”) şi Arad (dar unde nu stătea decât nomenclatura, în general jurnaliştii din suita lui Ceauşescu, de la Agerpres, precum şi securiştii ce împânzeau staţiunea fie că “şeful” era sau nu la mare, dar putea să apară oricând aşa că în jurul “obiectivului” trebuia să fie linişte şi curat). Alegeam mereu Craiova pentru că era apropiat de mare, de Cireşica şi de Casa scriitorilor. Ceea ce m-a şocat a fost întâlnirea cu colegii mei scriitori în propria lor casă. Pe unii îi ştiam de pe holurile redacţiilor revistelor literare. Îi văzusem făcând holistică în aşteptarea câte unui redactor care să le spună măcar că vor fi publicaţi cândva, pe la edituri cărând câte-un manuscris îndosariat cu coperte mereu proaspete ca să nu se vadă avizele nefavorabile de pe la alte edituri. Făceam şi critică literară şi primeam o groază de cărţi cu dedicaţii dintre cele mai penibil-măgulitoare. Ehei, aici era altceva: spatele era mai drept, vorba mai rotundă şi mai alene scoasă dintre maxilare, atitudinea condescendentă, afirmaţiile neutru constatative pline de compătimire “ah, tu eşti la sindicate.. şi...cum e...” Urma apoi o scurtă povestioară cu un ştab al literaturii române care i-ar fi zis, l-ar fi plictisit, i-ar fi promis... oricum era, înţelegeam eu, ceva de bine, de foarte bine, de foarte între ei titanii literaturii române care stăteau la Vilă. Am făcut imprudenţa de a accepta invitaţia (era a lui Ionică Flora care, deşi nu mai trăia în România, venea vară de vară la Neptun cu toată familia) de a petrece o seară pe terasa Vilei. Eram cu fiul meu Ionuţ (cred că avea patru-cinci ani), singurei (cred că mama lui se întorsese la Bucureşti pentru a-şi depune dosarul de titularizare în învăţământ). Copiii au o percepţie mai profundă şi mai exactă a realităţii decât o avem noi, adulţii. Am stat noi pe terasă, eu am vorbit un pic cu Marin Sorescu, altfel destul de rezervat şi de neangrenat în agitaţia lumii de acolo care se pregătea de programul de seară ce includea table, şah, discuţii zgomotoase, şi, dacă mi-aduc bine aminte, un concurs de recitări pentru copiii scriitorilor. Lumea se vânzolea de colo-colo pe lângă masa de pe terasă unde încă stăteam cu Sorescu, şi cu cel mic lipit de mine, extrem de importantă, “cu curu’ plin de griji”, după cum zice un amic cu simţul plasticităţii dezvoltat. “Hai, tata, hai să mergem”, mi-a zis Ionuţ, în timp ce trăgea de mine să mă ridic de pe fotoliul de fier, garnisit cu pernuţe, “hai la noi”. Copilul sesizase mai repede, mai profund şi mai trist decât mine că noi nu eram la noi acolo. Sărind peste ani, zic că această primă întâlnire cu lumea Vilei a avut un impact atât de puternic încât doar o singură dată a acceptat să stea la Vilă, într-un septembrie cu foarte puţină lume. Şi nici atunci prea mult!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
