Forme de evazionism

“Dar de ce mă uit eu la snooker!?” m-am întrebat, intrigat şi mirat, după ce aproape o întreagă sâmbătă am fost acaparat de o partida mai tare decât Sportul-Steaua, mai dramatică decât Oţelul-Dinamo, mai contondentă, o mai surdă, oarbă şi mută încleştare, decât derbyul rugby-ului Steaua-Dinamo, mai subtilă tactic şi mai imperială –dacă mi se permite să spun aşa - decât Real Madrid-FC Barcelona? Neil Robertson (campionul mondial en-titre) contra lui Judd Trump (un puşti de 21 de ani, mi se pare încă neîmpliniţi) a fost ceva care te poate ţine lipit de televizor mai ceva ca marca de scrisoare (vă mai duceţi aminte de şlagărul ăsta “căci m-am lipit de tine/ ca marca de scrisoare”?). Ea era o promisiune de la tragerea la sorţi a primului tur al Campionatului Mondial de snooker. Mai întâi pentru că juca un campion mondial (australian!), mai apoi că trebuia să infirme deja o tradiţiie (campionii mondiali din ultimii patru ani au fost scoşi chiar din primul tur!) şi nu în ultimul rând pentru că puştiul ăsta are geniu. Un geniu, în orice domeniu, face ca totul să pară simplu şi la îndemâna oricui, iar el are nişte lovituri de distanţă şi combinate de crezi că nimic nu este mai simplu pe lumea asta decât să vâri cu ajutorul bilei albe celelalte bile în nişte buzunărele ale mesei. Şi uite-aşa, mă lipesc eu de ecranul televizorului uitând de declaraţiile superoptimiste ale lui Andone, de mesajele de încurajare venite către Dinamo de la contraconcurenta Oţelului, Poli Timişoara, de anunţurile –dese şi repetate – ale lui Gigi Becali că Steaua iar are şanse la titlu. Şi începe snooker-ul şi ceea ce văd este formidabil, mi-i face pe amândoi dragi, simpatici, apropiaţi de parcă am fi jucat ţurca pe strada, pe atunci, în copilărie, neasfaltată, Scorţan Ion din cartierul Andronache şi i-aş fi reîntâlnit după o grămadă de ani. Erau atât de umane greşelile lor din primul joc încât abia atunci îmi dădeam seama că, totuşi, snooker-ul este un sport greu, că e jucat de oameni şi nu de maşini, că regulile fair-play-ului le impune să nu se bucure la o lovitură extraordinară pentru că în lumea civilizată exprimarea prea zgomotoasă a propriei bucurii este o lipsă de decenţă faţă de învins. Mai stăpân pe emoţii, Robertson şi-a adjudecat primele două jocuri, părând că vrea să infirme tradiţia în care norocosul din primul tur este cel care îl întâlneşte pe campionul mondial! S-a făcut de 2-0 pentru Neil Robertson, într-un timp în care la cealaltă masă se consumaseră deja patru jocuri, semn că era şi un război tactic şi unul al stăpânirii de sine. Un meci de snooker nu prea se poate povesti, pas cu pas, joc cu joc, aşa că o să trec la esenţial - Judd Trump a devenit din ce în ce mai sigur pe el şi a câştigat cu 10-8. La snooker, eliminarea din primul tur a campionului mondial este deja o tradiţie!
Şi, totuşi, mă întreb de ce mă uit la snooker? Ei bine, cred că e formă de evazionism social. Mă face să evadez din mizeriile cotidiene pe care mi-o aduc aminte partidele din campionatul nostru de fotbal, din mitocănia afişată pe canalele de televiziune de către toţi patronii de cluburi (absolut toţi când ajung la ananghie sau sunt prinşi cu fofârlica împroaşcă noroi suburban, mahalagesc!) Cu sonoker-ul, plec pentru câteva ore în altă lume. O lume în care eticheta nu mă deranjează –nu mă omor după papioane şi cămăşi albe şi scrobite până la înţepeneală, dar la snooker mă încântă -, o lume în care pasiunile trec sub controlul raţiunii şi al normelor de conduită, o lume în care arbitrii sunt discreţi, fermi şi eleganţi cum aş vrea să fie lumea din jurul meu, dar mai ales cum mi-ar plăcea mie să fiu. Oricât ar fi rezultatul, o partidă are un grad mare de atractivitate prin ceva: se închide sau nu se închide masa cu peste 100 de puncte, cum se va rezolva punctul critic (nu există ca într-o partidă să nu fie nişte noduri de rezolvat). Şi îmi mai place pentru că latura materială este dincolo de sală. Sunt şi la snooker premii, câştiguri măricele (ah, nu, nu vă gândiţi că ar putea concura fotbalul!), sunt orgolii, sunt rivalităţi la fel de mari ca Steaua-Dinamo sau Real-Barca, dar ele rămân departe de masa de joc şi chiar de sala de sport.
Îl voi urmări în continuare pe puştiul ăsta Judd Trump, dar habar n-am dacă şi vreau să câştige campionatul mondial. S-ar clasiciza prea devreme, şi probabil ar deveni plictisitor de bun. Dar mai e ceva: preferatul meu este Ronnie O’Sullivan. Rebelul Ronnie are ceva din geniul golănesc al amicilor mei –şi ei geniali, dar la fotbal, - din Andronache: ia totul lejer, cu umor şi fără încrâncenare. Când are momente de apatie sau plictiseală îmi dă senzaţia că-l văd pe Titi care făcea poarta de 11 metri şi el se aşeza pe un unul din bolovanii care marca o bară şi le spunea adversarilor” “bă, să nu vă pună dracu să mă loviţi, trageţi pe colţu’ ălalalt!” A câştiga mereu nu e numai plictisitor pentru toată lumea ci şi o formă de încrâncenare prostească!

(Revista Luceafarul de dimineata, 20 aprilie, 2011)