Cică nişte cronicari…(I)

De când mă ştiu am citit mai întâi şi mai întâi, într-o revistă, cronica literară. Încă bâjbâind, în timpul liceului, prin vasta lume a literaturii, probabil că simţeam nevoia de a avea un ghid, dar şi de a mă informa. Banii erau puţini şi trebuia să-i chivernisesc bine când îmi cumpăram cărţi. Biblioteca mea din acei ani poate fi un reper al exactităţii, validărilor sau invalidărilor, verdictelor critice puse de cronicarii momentului. Fiecare carte din acei ani –în liceu şi în primii ani de facultate – a fost cumpărată, şi, când mă afund în bibliotecă în căutarea unui volum şi dau peste lumea mai de demult, îmi aduc aminte chiar şi momentul şi banii cu care am cumpărat o carte sau alta, dar şi din ce motive am cumpărat-o – cine mi-a semnalat-o, în ce revistă am citit despre ea. Datorez cronicarilor literari de atunci cărţi esenţiale pentru literatura română, cărţi rare acum, am foarte multe volume de debut ale unor scriitori de primă mărime din literatura română. Dar, pentru a păstra echilibrul, ca semn al exactităţii, tot cronicarii literari mi-au mâncat bani, umplîndu-mi rafturi mărişoare de maculatură.
Tot de pe-atunci, mi-a plăcut ca revista literară să aibă un singur cronicar. El este emblema, autoritatea respectivei publicaţii. Nu agreeez ideea cronicii literare pe specializări (“cronicar de proză”, “cronicar de poezie”, “cronicar de critică” etc. – sunt de acord doar cu “cronicar de ediţii” pentru că impune o anume pregătire, o anume acribie filologică). Deşi sunt convins că există feeling-uri aparte pentru un anume gen literar, că avem excelenţi critici de poezie sau de proză, mi-a displăcut apariţia mai multor cornicari într-o revistă. Voiam, şi vreau şi acum, o privire şi o situare a unui volum, indiferent de natura lui, în complexa textură a literaturii. Judecăţile de valoare capătă o greutate mai mare, cred eu, când cronicarul se pronunţă şi despre poezie şi despre proză şi despre critică. Eu înţeleg altfel o situare, un verdict al unui critic “generalist” decât o pricep şi percep de la un altul specializat. Încărcătura de cărţi de citit/comentat per om ar fi prea mare, mi s-ar putea aduce drept contraargument, mai ales în zilele noastre când editurile au o producţie imensă (imensă, să spunem, faţă de anii din comunism), cu greu de acoperit de un cronicar. Numesc aici şi o primă calitate pe care eu o cer unui cronicar: lectura rapidă. O astfel de citire se învaţă, se exersează în timp dar ea dă şi măsura cunoaşterii domeniului. Lectura rapidă esenţializează, recunoaşte rapid locuri comune şi originalităţi, raportează, în chiar procesul lecturii –spuneam altădată că nicio primă lectură nu este o lectură inocentă ci dublată mereu de alte şi alte lecturi, realizate aproape simultan, o înaintare şi o repliere constante -, textul citit la altele, ale aceluiaşi scriitor, ale aceluiaşi subiect, ale aceleiaşi structuri sau viziuni. Lectură rapidă, dar nicidecum superficială. Lectură şi nu răsfoire. Lectură în cunoştinţă de cauză (un imens bagaj de alte lecturi şi repere teoretice ferme şi sigure în lumina cărora se citeşte, nicidecum prejudecăţi). Adaug acestei prime calităţi încă una strâns legată de ea: flerul. În exercitarea oricărei profesii se cere fler, sau intuiţie, sau acel nas fin de copoi care adulmecă de departe valoarea. Nu accept sub nicio formă scuza unui cronicar că i-a scăpat un autor valoros şi o carte remarcabilă pentru că nu i-a parvenit cartea, că informaţia culturală circulă greu, că nu poate şti tot ce se publică la un moment dat în România. O carte remarcabilă face valuri oriunde ar fi apărut ea, într-un orăşel, sau în capitală, la o mare editură sau la una mai micuţă. Se vorbeşte despre ea, în presă, dar şi prin lumea literară, printre cunoştinţe, studenţi sau amici. Niciun iubitor de literatură –şi vorbesc de unul nespecialist, neprofesionalizat pe comentariu de carte- nu ratează o apariţie interesantă, foarte bună, remarcabilă. Există cumpărători de carte cu un fler extraordinar, alegând nederutaţi de mulţimea colorată a cărţilor de pe raft. Intuiţie înseamnă şi a relaţiona –nimeni nu vine din neant – informaţii, oricât de vagi despre autor, despre alte cărţi, despre editură, despre colecţie, relaţionează de asemenea acele minime informaţii furnizate chiar de obiect : cum arată coperta, cum arată obiectul, care e calitatea hârtiei şi tiparului, apoi informaţiile din librărie – unde e expusă, câţi oameni se mai opresc în dreptul raftului rspectiv, câţi întind mâna după cartea pe care o vizezi şi tu. Un cronicar literar care nu bântuie librăriile, aşteptând doar să-i parvină cărţile la slujbă sau la redacţie, este rupt de viaţa cărţii, de palpitul ei de fiinţă, nu de obiect, se rupe chiar de viaţa în sine. Pierde în fond semnale importante în luarea rapidă a deciziilor sale. Prezenţa cronicarilor, criticilor numai la evenimente, dezbateri sau conferinţe, îi aşază o experienţă şi o percepe de laborator a literaturii. Aşadar, o altă calitate pe care o cer cronicarului este priza la real, la realul literaturii pe care o comentează. Istoricul literar, autorii de analize beneficiază de o aşezare a apelor. Ei lucrează cu un material a cărui calitate s-a probat deja. Cronicarul se află în realitatea încă în aşezare, “obiectul” scos din foc încă frige şi el îl ţine în palme fără prea multă protecţie. Se poate arde sau poate să-i confere stabilitate, formă şi semnificaţie. Riscurile sunt mari. Horia Gârbea pleda la Colocviul de critică dedicat acestei teme - a cronicii de întâmpinare - de dreptul de a greşi al unui cronicar literar. Nu sunt de acord cu această teorie, chiar dacă, aşa cum s-a comentat, greşeala este pardonabilă tocmai pentru că ea include nepremeditarea. Se poate vorbi de riscul, nu de dreptul de a greşi. Pentru autor, consecinţele nu sunt tocmai plăcute. Tonul dat de un cronicar poate fi urmat de alţi confraţi, din varii motive, astfel încât deja cronicarul care a greşit taie un făgaş de receptare greşit, frustrant, nedrept. Reparaţiile adesea sunt ca acelea de la dreptul la replică : articolul apare cu surle şi tobe într-o anume ambalare editorială, iar dreptul la replică undeva pe la curiozităţi, plictiseli şi « hai să-i facem şi ăstuia hatârul ! » Chiar şi fără a fi o natură profund suspicioasă, autorul pe care s-a exercitat « dreptul de a greşi » începe să facă scenarii. Lucru cel mai adesea îndreptăţit pentru că trăim într-o vreme în care cronica literară a devenit un text de promovare, iar cronicarii literari - agenţi editoriali sau grupuri de lobby-işti.