Viata la mare

C. ROGOZANU

Constantin STAN
Provizoriu, Sud (Libertate supravegheata)
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Proza“, Pitesti, 2000, 214 p., f.p.

Subiectul primei proze din Provizoriu, Sud de Constantin Stan seamana foarte mult cu o secventa din Compunere cu paralele inegale, romanul lui Gheorghe Craciun: un tinar cam fara capatii, „cam“ fugit de-acasa, fara bani, urmarit de politie se incapatineaza sa stea cit mai mult la mare. Ambianta e cam aceeasi, un amestec de tineresc si promiscuu: tinta principala a unui astfel de sejur la mare era un soi de prostitutie masculina – barbatii romani cautau dame venite din strainatate pe care sa le stoarca de bani. Si esecul celor doi este identic – desi incearca sa se adapteze acestor conditii, acesti tineri esueaza. Le este imposibil sa participe la micile gainarii ale prietenilor: contrabanda cu diverse marfuri, inselarea turistilor etc. Este cultivat motivul outsider-ului, al inadaptabilului. Aceasta „corespondenta“ intre cele doua texte amintite si altele pe care le-am putea stabili cu unele proze din Nedelciu spun multe despre „realitatea“, despre „referinta“ scriitorilor „junimisti“. In cenaclul respectiv nu au circulat doar inventiile narative, experimentele, ci si temele, „subiectele“ prozelor. Seva tematica este foarte importanta pentru acesti autori care cred nu numai intr-o noua autenticitate (adica o noua strategie de redare, de „transmisie“), ci si in noi „realitati“.

Pentru a ne infatisa diferenta de „realitate“ este de ajuns sa ne gindim la o alta scena petrecuta la mare, scrisa, de data aceasta, de un autor dintr-o alta generatie. Este vorba despre inceputul romanului Don Juan al lui Nicolae Breban. Pe litoralul romanesc, un medic si sotia sa petrec niste sejururi aristocratice, se bea whisky, se fumeaza tigari scumpe si un aer decadent insoteste fiecare gest. Nu vom intilni niciodata la „junimisti“ acest lux, si nu din cauza virtuozitatii narative care ar deconstrui orice decor fals, ci din pricina unor elemente noi care apar in peisaj: vermutul ieftin, singurul pe care il puteai achizitiona din alimentare, cafelele slabe si uleioase, tinerii imbracati in blugi (pe care si i-au achizitionat dupa indelungi eforturi).
Aceasta optiune „tematica“ este cu atit mai vizibila in prima parte a volumului Provizoriu, Sud cu cit autorul insusi grupeaza o serie de proze in jurul aceluiasi element, „marea“ – toate cele cinci proze poarta titlul Marine. In acest fel, Constantin Stan pune accentul pe greutatea „noului realism“ pe care a mizat proza „junimista“ – acuzata de atitea ori de lipsa de vlaga, de ilizibilitate; aceasta realitate optzecista pare acum mult mai plauzibila decit prosperitatea personajelor nelinistite metafizic din romanele unui Breban.
Elementul cu adevarat inedit care apare in acest aer de familie (sau de cenaclu) este ironia complet diferita de cea a colegilor de generatie. Descrierea la rece, cu nuante comportiste a unor situatii nu tocmai previzibile (un sot asista contrariat la usuratatea cu care il insala sotia, un politist isi strecoara capul prin usa cortului in care un tinar isi indeplineste indatoririle fata de o suedeza etc.) genereaza o ironie extrem de cerebrala, uneori prea taioasa, alteori surprinzator de delicata.
In general, personajul este un naiv, un Candide, student silitor sau muncitor cinstit, el nu poate scapa de conditia de victima a imprejurarilor. Autorul tese in jurul sau o retea de situatii fara iesire (sau cu iesire penibila) – acolo unde toti se descurca, intr-o lume facuta parca anume pentru ei, personajul nostru sufera un continuu complex de inferioritate. Pozitia sa nu este cea a unui outsider absolut care a renuntat de bunavoie la beneficiile societatii, ci, dimpotriva, a unui calm aspirant la o pozitie comoda, de unde sa asiste la spectacol fiind lasat in pace.
La un chef studentesc ingenuul personaj incearca sa intre in atmosfera si isi povesteste si el preocuparile culturale, prea docte pentru cei din jur. Intrebarea incuietoare, fatala, vine prompt: „Si tu pentru ce te ocupi de prostiile astea?“. Mai tirziu, cel care a pus intrebarea va scrie un glorios articol despre tendintele actuale in lumea tineretului. O data cu frustrarea se declanseaza si ironia, sarcasmul. Pagini memorabile apar in descrierea atmosferei „studioase“ studentesti: „Seara, dupa orele de intocmire de fise la biblioteca si dupa masa de la cantina, cite unul arunca o vorba: «Ma duc sa lucrez». Si cum novicii se uitau lung, asta explica modest: «Am in lucru un volum de versuri». Deocamdata, multi dintre ei achizitionau in disperare carti, albume de arta, discuri cu muzica clasica. Ceea ce nu gaseau pe piata fisau la biblioteca, totul intr-o devalmasie de-i apuca durerea de cap“. Deruta, lipsa de mijloace de informare, ridicolul adolescentin care ii insotea pe tineri in orice efort intelectual, toate aceste caracteristici sint surprinse si ironizate perfect.

Foarte interesanta este viziunea asupra viciilor din anii ’80. Toate isi pierd, retrospectiv, orice urma de exotism. Tigarile bune de pe atunci erau, de fapt, proaste, cele proaste erau ingrozitoare, vinul din alimentare era sub orice critica, fiecare isi facea rost cum putea de aceste mici placeri vinovate: „Dar viata de noapte continua pe cont propriu, intr-o zurzuna vecina cu disperarea, si fiecare roman bea pe rupte oriunde se afla: acasa, cu vecinii, conspirativ, in birourile sefilor de circiumi cu lumina stinsa. s…t Se incropeau si se dezlegau povesti de amor de-o clipa, de-o seara, de-o saptamina, fara disperari si regrete, daca nu la fel ca-n cetatile biblice ale desfriului, oricum pe aproape. Constiinta pacatului ne incerca rar si era lesne trecatoare“. Distractie parca intr-o stare semiconstienta, distractie disperata ca inaintea sfirsitului lumii. Orice actiune isi pierde complet sensul de indata ce a fost demarata. In proza Arta de a fi iubit (Balada pentru constructia socialismului) este descrisa, la un moment dat, viata pe un santier (se construia un baraj) unde nimeni nu facea nimic, toti incercau sa bea cit mai mult si sa isi ia cit mai multe permisii pentru ca, intr-un sfirsit, lucrarile sa fie abandonate, fiecare plecind la fel de nedumerit pe cit a venit. Implicatiile sociale ale completei dezinformari, ale inchiderii circiumilor inca de la noua seara, a garniturii omniprezente de creveti etc. sint bine imbracate in haina literara si nu-si pierd din gravitate.

O proza foarte reusita este El-Iskanderya (Ninge. Hai acasa!) – scene din viata unor marinari relatate (uneori in doua variante, cea intima si cea pentru publicare) de un trimis special al unei reviste. In state arabe, in Brazilia, marinarii romani traiesc un banal cotidian „aparte“ – mici probleme cu negustorii arabi mult prea versati ca sa lase sa le scape o prada atit de naiva ca un vizitator roman, frica de SIDA intr-un oras-port din Brazilia unde 20% din populatia feminina se ocupa cu prostitutia. Sfirsitul e neasteptat de patetic si de reusit (un oximoron, in majoritatea cazurilor). La intoarcerea acasa, ninsoarea ii provoaca personajului-narator o stare aparte, de extaz si revelatie, care il face sa renunte la munca de ziarist. Simtise ceva asemanator la un unchi al sau prizonier in Siberia: „Dupa ce s-a intors din prizonierat, unchiul meu povestea ca, din cind in cind, acolo, aproape in Siberia, venea cite un miros persistent de sarmale, colaci si cozonac. Nu se intimpla des, de doua-trei ori pe an. Cei de-acasa aveau sa-i spuna ca in toti anii aia l-au crezut mort si-i faceau pomeni“.

(Am reperat acest text al lui C. Rogozanu, aparut parca prin 2001, cu mare placere, "Provizoriu, Sud" fiind un volum la care tin foarte mult)