La Neptun, ieri, azi şi poate şi mâine (II)

Şi eu m-am decis greu, după 1990, să merg la Neptun. Cred că mai stăruia în memorie senzaţia neplăcută a acelei seri, în primul rând ca tristeţe provocată copilului. Dacă peste lucrurile rele noi, adulţii, putem trece fără să mestecăm ani buni zgura amară a unor frustrări sau revolte, peste ceea ce îi afectează pe copiii noştri cu greu putem trece senini. În fine, am învins eu ce-a fost de învins în forul intim şi interior al fiinţei mele şi am început să îmi leg vacanţele de Neptun. An de an, uneori chiar şi de două-trei ori pe an, cam în orice parte a verii. Mereu prinzând zile minunate. Niciodată nu m-a plouat la mare, niciodată vremea nu mi-a ratat o zi de mare, indiferent că am fost în sfârşitul lui iunie, sau începutul lui septembrie. Ba, într-un octombrie, parcă prin 2007, am avut parte de cele mai frumoase zile pe care le-am prins la mare. Eram la bursa de creaţie, într-un grup mic, mic de tot, cu Marian Drăghici şi Ileana Mălăncioiu, dimineţile scriam la Gde Buharest, la prânz ieşeam şi făceam plajă, dar mai ales înotam, după-amiezile ne plimbam prin staţiunea pustie, în lumina de miere a unei toamne inoubliable, serile le prelungeam în voroave molcome care acopereau, învăluiau în vată gândurile fiecăruia. Plecarea noastră a coincis (sau a atras ?) o vreme aspră, cu ploaie şi vânt şfichiuitor, probabil acea vreme ce-l făcuse pe Ovidiu să-şi blesteme zilele exilului. Vreme barbară de pustiu sufletesc şi premoniţii ale unor vremuri şi mai barbare.
Mie îmi plac drumurile de până la mare, Cristinei i-a plăcut nespus primul drum cu trenul (parcă prin 98-99, am spus că nu am vocaţie de memorialist!), oprirea lui în halta Neptun (sau Popasul căprioarelor? habar n-am cum se cheamă exact!), coborârea uşor buimacă din tren şi aerul de vacanţă ce ne-a întâmpinat de când am pus piciorul pe peron. Apoi, drumul până la vilă, trăgând agale de trolerele în care încăpuse juma’ de casă. Drumurile cu maşina sunt mai nervoase, mai rapide, intrăm prea abrupt din grijile Bucureştiului sufocant în relaxarea de la “măricuţa noastră”, după cum îi zice Cristina. Abia după ce ne instalăm –mai nou, am găsit plăcerea nebună de a sta la parter, dar nu în garsonierele care dau spre curtea vilei ci în cele ale căror balcoane dau spre livada unei alte vile -, ne relaxăm, facem turul rapid al grădinii, terasei, barului (eu, mai ales) spre a-i saluta ca pe vechi cunoştinţe pe don Vasile, pe Marius, pe Lili. Se instalează mai apoi cea mai savuroasă monotonie de care poţi avea parte într-o viaţă de om. Cu aceleaşi dimineţi de plajă, de obicei exact în acelaşi loc, cu aceleaşi lungi reprize de înot pentru mine, cu masa de prânz, cu somnul de după masa de prânz, cu orele de seară la plajă şi, desigur, iarăşi la înot, cu masa de seară, cu partidele de tablă cu Ilie Constantin ori Gabriel Dimisianu, cu Marius Ghica sau Gelu Negrea (doamne, să nu jucaţi table cu Gelu, are un noroc de vă strică vacanţa !), cu lenevitul pe terasă, cu ieşirile la un peşte la cherhana împreună cu Călin Vlasie şi adorabilii săi copii.
Îmi plac doamnele (traducătoare în general) care se arată atât de elegante atât la masa de prânz cât şi la cea de seară. Şi nu îmi plac deloc lanţurile de aur pe care le afişează unii ce vin în pielea goală la masa de prânz ori la cea de seară, îmi plac serile pe terasă şi nu îmi plac grupurile aterizate cam forţat la Vilă care îşi acoperă goliciunea de tot felul cu acapararea zgomotoasă şi agresivă a spaţiului.
Şi nu mi-a plăcut deloc, şi nu îmi place, dar absolut deloc, că lumea asta a fost invadată şi tinde să fie cariată de genul unei ţoape care, cu ochii în masa noastră –eram cu Dan Cristea, Gabriel Dimisianu şi Mircea Dinescu în jurul unui platou cu guvizi stinşi în vinurile Murfatlarului –, urla într-un telefon de ultimă fiţă ”Nu, dragă, nu am văzut niciun scriitor pe aici!” Probabil că nu o văzuse pe scriitoarea ei preferată Mihaela Rădulescu!