Penalty

Ciulinii Bărăganului

Fuse şi se duse! Cam aşa s-ar rezuma întreaga apariţie, strălucire şi decădere a echipei din Bărăgan, numită ea Unirea ot Urziceni. Astfel de apariţii meteorice au mai existat în fotbal. Mă gândesc la Notingham Forest, venită în Premier League de undeva de jos de tot, câştigătoare a titlului, laureată cu Cupa Campionilor, ajunsă azi pe undeva prin liga V-a dacă nu cumva chiar a VI-a engleză, adică într-un fel de campionat al celor ce vor să facă sport în timpul liber, dar mai ales după o anumită vârstă! Nemţii au dat-o şi ei pe Hoffenheim, echipă ce băgase spaima în Bayern Munchen, Leverkusen sau Borussia Dortmund. Strălucitoare echipă mai era această Hoffenheim şi chiar practica un fotbal frumos aşa cum nemţii nu prea jucau. Se duse şi ea, înotând acum undeva prin coadă şi agăţându-se de un pai să nu se înece. Despre Unirea Urziceni s-a vorbit mult, unii oferind-o chiar ca model de manageriat sportiv: jucători reciclaţi, contracte mici, venituri mari. Secretul, s-a zis, - extraordinara capacitate a lui Dan Petrescu de a forma un grup şi marea ştiinţă a lui Meme Stoica de a aduce jucătorii potriviţi pe bani foarte puţini sau chiar liberi de contract. Unirea a câştigat titlul, s-a dus în Liga Campionilor, a făcut opt puncte în grupe –ceea ce nicio altă echipă românească nu a mai fost în stare să facă -, după care s-a dezumflat. A plecat Dan Petrescu, a plecat Meme Stoica, Bucşaru şi-a adus aminte că nu are bani să termine un complex rezidenţial de construit, darămite să se mai încurce cu susţinerea unei echipe de fotbal. Personal, nu mi-a plăcut niciodată echipa asta. Juca un fotbal urât, meschin, pe potriva terenului sătesc pe care îşi susţinea meciurile de-acasă. Pâş, pâş, uneori şi de foarte multe ori ajutată copios de arbitri, s-a dus sus. Tandemul Petrescu-Stoica punea presiune pe arbitrii, pe oficiali, gesticulând pe marginea terenului, intrând în suprafaţa de joc, trăgându-se cu mâinile de păr şi dându-se cu curul de pământ. La conferinţele de presă mimau falsa modestie, postura de echipă mică, « noi nu ne batem la campionat », « noi vrem doar să nu retrogradăm » etc. etc. Timişoara lui Iancu le-a dat meciul de-acasă, arbitrii le-au dat victoria în meciul cu Dinamo şi astfel s-a scris istoria care va consemna un titlu luat de Unirea Urziceni !
Ceea ce s-a petrecut la Urziceni se cheamă faliment fraudulos. Nu cred să existe o altă echipă care să aibă un raport atât de dezechilibrat între venituri şi cheltuieli, adică un profit atât de mare. Banii s-au volatilizat, Unirea, adică Bucşaru, a mai dat un tun livrându-i Stelei un hectar de jucători pe bani buni. Nu s-a retras din campionat pentru că ar fi trebuit să înapoieze banii proveniţi din drepturile de televizare (care nici ăia nu au fost chiar puţini). Grijulii, granzii au salvat Unirea trimiţând acolo pachete şi pacheţele de jucători, astfel încât acum pe teren e un fel de selecţionată Steaua-Poli Timişoara-Dinamo-Unirea care joacă mai mereu la două capete. Nu spun că jucătorii împrumutaţi primesc indicaţii de la cluburile unde se vor întoarce cum trebuie să joace şi cât trebuie să se dăruiască într-un meci sau altul. Dar mi se pare omeneşte ca ei să joace cu ochii către interesele echipelor lor. Sunt convins că fiecare se gândeşte că la revenire va prinde un post de titular sau măcar lotul şi nu e indiferent dacă toată vara va juca amicale sau va fi în cupele europene. Uneori, interesele sunt dictate de cineva chiar mai sus de antrenor. Aşa a lăsat să se înţeleagă Marian Pană la conferinţa de presă de după meciul pierdut cu 0-5 în Ghencea, că i s-ar fi impus să-şi odihnească titularii pentru jocul următor cu Oţelul. O echipă în pragul retrogradării –care nu vrea să retrogradeze – nu are voie să considere un joc pierdut încă înaintea disputării lui. Ei bine, Unirea are voie chiar de la patron. Că nu le-a ieşit cu Oţelul asta e altă poveste. Un 0-3, scurt, fără drept de apel, aducând jale mare nu numai la Urziceni, dar şi pe la Timişoara, Bucureşti, Vaslui. Echipa atâta poate, iar Oţelul, în afara unei discipline de joc vecină cu cea mai crasă mediocritate, mai are şi bunăvoinţa arbitrajelor. Dar echipa de pe Bărăgan nu ar trebui să se plângă: pe vremurile ei bune, arbitrii mai ciupeau adversarele Urzicenilor de câte un 11 m, de câte un gol anulat pe motive ciudate.
Mărirea şi decăderea acestei echipe este destul de suspectă. Ea a părut că are rolul serelurilor de pe la porţile marilor întreprinderi care, mai filtrând nişte hârtii, mai punând pe ele nişte ştampile, se alegeau cu comisionul. Uneori destul de măricel. Unirea Urziceni nu a fost un miracol fotbalistic, nu a fost un experiment sportiv. A fost o afacere bine pusă la punct. Din care unii au ieşit cu câştiguri frumuşele.