Exoneratul
Amicul se aşaza la masa unde stie ca sunt bani. Nu e expansiv, nu e placid, pare doar preocupat. Nu comanda nimic. E o situatie stanjenitoare. inghit cu noduri din paharul de vin sau din halba de bere. Ii ofer o bere. Amicul o accepta, fara nicio reactie. N-a cerut-o, nu mi-a cerut-o, dar nici nu e atat de prost incat sa o refuze. Imi face un hatar acceptand-o. Nu e prin asta obligat la nimic, niciodata nu o sa se spuna despre el ca mi-a cerut vreodata ceva. Bea din bere fara patima, fara placere evidenta. O bea ca eu sa nu ma simt nemernic ca el se uita cum eu beau si el - nu. Cand berea lui e pe sfarsite, are grija sa spuna ceva din care sa inteleg cat de bine o duc eu si cat de rau el. E o constatare alba, neutra, genul “dar asta nu e problema ta”. Ii mai ofer o bere pentru ca, nu-i asa, eu nu am problemele lui.
Intr-un tarziu, cand plecam spre casa, amicul se uita lung la bulevardul golit de mijloace de transport in comun, se uita impacientat la ceas. Si pe mine nu ma lasa inima sa ma urc in taxi, lasandu-l în mijlocul nopţii si orasului. Nu imi cere, dar ma simt, nu, nu, obligat, ci pur si simplu, intr-o stare de jena pe care o incerc, si-i intind 50 de lei. Ii ia cu miscari neprecipitate, indiferente, facandu-mi un alt hatar.
A doua zi, intalnindu-l, se uita la mine ca prin sticla. Nu are nici macar obligatia sa isi aduca aminte. Vreo datorie morala? Recunostinta? Recunostinta e un gest profund imoral! El nu mi-a cerut nimic niciodata.
Si nu e de mirare ca totdeauna amicul are mai multi bani in buzunar decat mine si ca viata lui e mult mai confortabila decat a mea, ca bunastarea lui morala isi rade de prostia mea de a crede ca el, cu adevarat, nu avea bani nici macar de o bere!
Cu banii economisiti, intr-un bar, amicul se rastoarna pe spate, pufaie a dezgust cand isi aminteste, si isi comanda un wiskey dublu fara gheata si fara sifon, filosofand despre deliciile artei. De a trai. De a pacali. De a fi. In alta lume decat cea lumeasca. Exonerat de obligatii. Pe care, de altfel, nu i le-a impus nimeni, nici macar norma omenescului bun simt.
luni, 8 martie 2010
Platonov
Învingătorului nu i se iartă nimic, ratatului – aproape totul. Este unul dintre paradoxurile cu care funcţionăm ca oameni, simţindu-ne mai degrabă adecvaţi posturii de învinşi decât de învingători. Compătimirea, mila sunt sentimente pe care le întoarcem, practic, către noi înşine atunci când ne revărsăm potopul de căldură sufletească, înţelegere şi, nu de puţine ori iubire, către cel ce rămâne prea aproape de ţărână în detrimentul celui pierdut în înalturi. Pe cel ce reuşeşte îl suspectăm de carierism, oportunism, şansă, egoism. Îi punem în cârcă toate compromisurile posibile. Unii, de ce să nu o recunoaştem, le şi fac. Dar, e un act de voinţă. Voinţă pe care rataţii nu o au. Se complac în a fi lăudaţi pentru ceea ce ar fi putut face. Aceştia sunt rataţii fericiţi. Cei care trăiesc confortabil în virtualitatea propriei fiinţe.
Toată lumea îl iubeşte pe Platonov. Mai ales, toate femeile din jurul său îl iubesc aproape până la divinizare. Toate s-ar sacrifica, ar renunţa sau chiar renunţă la mândrie, la confort, la demnitate doar pentru a-l sluji cu iubirea lor. Nici el nu ştie de ce. În tinereţe, a avut nişte vise, a urmat o facultate. La idealuri şi la facultate a renunţat fără niciun motiv întemeiat. Concomitent, a renunţat, fugind, şi la, propriu şi la figuart, de, probabil, singura iubire din viaţa sa. E un biet dascăl printr-un cătun. Căsătorit cu o femeie care îmbină veneraţia cu spaima de a-i fi nevastă, atât de neînsemnată crede Alexandra Ivanovna că este ea faţă de el, aproape că nici nu sesisează acest lucru. Singura lui dorinţă este de a fi lăsat în pace. Starea perpetuă a lui Mihail Vasilievici este buimăceala. Se mişcă aproape abulic, incapabil să reacţioneze la ceea ce este în jurul său. Platonov – ca şi majoritatea personajelor lui Cehov – nu ştie ce să facă cu timpul. Pe de o parte, în momentele de criză, în fapt mereu o falsă revoltă, acuză că şi-a risipit viaţa fără rost, că nu a făcut nimic important până la acea vârstă, iar pe de altă parte continuă să înoate prin mâzga numită timp cu o lentoare inimaginabilă. Mereu se iluzionează că de mâine se va schimba, o va lua de la capăt, plin de energie pentru a înfăptui lucruri măreţe. Această credinţă însă este mai puţin a lui şi mai mult a celor care mai cred că el s-a născut pentru astfel de lucruri măreţe. Nimeni nu poate să spună pe ce se bazează această credinţă. Cehov nu se arată niciodată dispus să ne lumineze. Personajele fac referire la un trecut, cam nebulos, din care ar proveni această virtualitate. Oricum, şi idealul este ceva ascuns în ceaţa lipsei de consistenţă sau de reper bine definit: a se pune în slujba omenirii, a face lucruri măreţe în plan social este suficient de vag cât să stârnească entuziasme fără putere de cuantificare. Trândavi, lipsiţi de harul de a face ceva, de a acţiona, personajele lui Cehov au nostalgia muncii. Mai mult, cred cu tărie că munca i-ar putea salva, le-ar da un sens înalt vieţii. Chiar dacă aspiraţiile lor au atingere deseori cu lumea artei, împlinirea adevărată o văd în munca fizică, în viaţa simplă a celor mulţi. O viaţă idilică şi, fără îndoială, idilizată. Era un fel de “mal du siecle” al Rusiei din acea perioadă, rău ce-l bântuia şi pe Lev Nikolaevici Tolstoi convins că a cârpi ciubote sau a cosi este mai înălţător decât a scrie. În fond, atât Lev Nikolaevici, cât şi personajele lui Cehov se refugiază în această credinţă de spaima conştiinţei propriei ratări, propriei neputinţe. Personajele lui Cehov simt că acolo, în viaţa simplă, nu există ratare, ci împăcare, asumare a ceea ce eşti, nu proiectare a ceea ce ai fi putut fi.
Şi, totuşi, de unde toată această revărsare de iubire, de credinţă într-un om aşa cum ni se arată Platonov? Mai mult decât el, toţi ceilalţi sunt nişte neputincioşi. Şi se agaţă cu disperare de ideea că s-ar mai putea salva punând umărul din a-l salva pe Platonov. Se văd împliniţi prin participarea la ceva măreţ făcut de cel în care cred ei.
Anton Pavlovici şi-a desemnat piesele sale de teatru ca fiind nişte comedii. Sigur, în acelaşi sens în care şi Balzac înscria opera într-o comedie umană. E vorba de tipologii, de caractere, de insectar al lumii. La piesele lui Cehov nu se râde. Pentru că lumea în general nu râde de rataţi, de perdanţi, de situaţii penibile şi de oameni jalnici. Toate acestea mai degrabă te întristează, îţi stârnesc compasiune. Din teama de a nu fi şi tu unul dintre ei. Iar eu cred că, în străfundurile noastre, ştim că odată, cândva am fost şi noi jalnici, penibili, demni de această milă mai degrabă răvăşitoare decât jignitoare în care ne-am complăcut. Cel mai iubiţi am fost tocmai în această perioadă nefastă a vieţii noastre. In celelalte, am putut fi admiraţi, temuţi, invidiaţi, adulaţi sau ignoraţi. Marile pasiuni se nasc probabil din nevoia de a ocroti, de a te dovedi tu mai puternic, dar nu pentru tine, ci altruist, pentru cel de lângă tine. Fragilitatea, neputinţa îl fac pe Platonov atât de iubit de femeile din viaţa lui. Şi toate vor să îşi impună voinţa conform modelului lor de Platonov. Uneori, Platonov are conştiinţa că el este o anexă a voinţei, dorinţei, fricii cuiva. Contează mai puţin ce îşi doreşte el –dacă îşi doreşte ceva! – ci ceea ce îşi doresc femeile să fie el. I se vrea binele, chiar şi împotriva voinţei sale. De aceea, ceea ce trăieşte el, e halucinant. Şi dramatic. Pentru că, asemenea oricărui ratat, i se cere mai mult decât poate oferi, decât ceea ce este.
Toată lumea îl iubeşte pe Platonov. Mai ales, toate femeile din jurul său îl iubesc aproape până la divinizare. Toate s-ar sacrifica, ar renunţa sau chiar renunţă la mândrie, la confort, la demnitate doar pentru a-l sluji cu iubirea lor. Nici el nu ştie de ce. În tinereţe, a avut nişte vise, a urmat o facultate. La idealuri şi la facultate a renunţat fără niciun motiv întemeiat. Concomitent, a renunţat, fugind, şi la, propriu şi la figuart, de, probabil, singura iubire din viaţa sa. E un biet dascăl printr-un cătun. Căsătorit cu o femeie care îmbină veneraţia cu spaima de a-i fi nevastă, atât de neînsemnată crede Alexandra Ivanovna că este ea faţă de el, aproape că nici nu sesisează acest lucru. Singura lui dorinţă este de a fi lăsat în pace. Starea perpetuă a lui Mihail Vasilievici este buimăceala. Se mişcă aproape abulic, incapabil să reacţioneze la ceea ce este în jurul său. Platonov – ca şi majoritatea personajelor lui Cehov – nu ştie ce să facă cu timpul. Pe de o parte, în momentele de criză, în fapt mereu o falsă revoltă, acuză că şi-a risipit viaţa fără rost, că nu a făcut nimic important până la acea vârstă, iar pe de altă parte continuă să înoate prin mâzga numită timp cu o lentoare inimaginabilă. Mereu se iluzionează că de mâine se va schimba, o va lua de la capăt, plin de energie pentru a înfăptui lucruri măreţe. Această credinţă însă este mai puţin a lui şi mai mult a celor care mai cred că el s-a născut pentru astfel de lucruri măreţe. Nimeni nu poate să spună pe ce se bazează această credinţă. Cehov nu se arată niciodată dispus să ne lumineze. Personajele fac referire la un trecut, cam nebulos, din care ar proveni această virtualitate. Oricum, şi idealul este ceva ascuns în ceaţa lipsei de consistenţă sau de reper bine definit: a se pune în slujba omenirii, a face lucruri măreţe în plan social este suficient de vag cât să stârnească entuziasme fără putere de cuantificare. Trândavi, lipsiţi de harul de a face ceva, de a acţiona, personajele lui Cehov au nostalgia muncii. Mai mult, cred cu tărie că munca i-ar putea salva, le-ar da un sens înalt vieţii. Chiar dacă aspiraţiile lor au atingere deseori cu lumea artei, împlinirea adevărată o văd în munca fizică, în viaţa simplă a celor mulţi. O viaţă idilică şi, fără îndoială, idilizată. Era un fel de “mal du siecle” al Rusiei din acea perioadă, rău ce-l bântuia şi pe Lev Nikolaevici Tolstoi convins că a cârpi ciubote sau a cosi este mai înălţător decât a scrie. În fond, atât Lev Nikolaevici, cât şi personajele lui Cehov se refugiază în această credinţă de spaima conştiinţei propriei ratări, propriei neputinţe. Personajele lui Cehov simt că acolo, în viaţa simplă, nu există ratare, ci împăcare, asumare a ceea ce eşti, nu proiectare a ceea ce ai fi putut fi.
Şi, totuşi, de unde toată această revărsare de iubire, de credinţă într-un om aşa cum ni se arată Platonov? Mai mult decât el, toţi ceilalţi sunt nişte neputincioşi. Şi se agaţă cu disperare de ideea că s-ar mai putea salva punând umărul din a-l salva pe Platonov. Se văd împliniţi prin participarea la ceva măreţ făcut de cel în care cred ei.
Anton Pavlovici şi-a desemnat piesele sale de teatru ca fiind nişte comedii. Sigur, în acelaşi sens în care şi Balzac înscria opera într-o comedie umană. E vorba de tipologii, de caractere, de insectar al lumii. La piesele lui Cehov nu se râde. Pentru că lumea în general nu râde de rataţi, de perdanţi, de situaţii penibile şi de oameni jalnici. Toate acestea mai degrabă te întristează, îţi stârnesc compasiune. Din teama de a nu fi şi tu unul dintre ei. Iar eu cred că, în străfundurile noastre, ştim că odată, cândva am fost şi noi jalnici, penibili, demni de această milă mai degrabă răvăşitoare decât jignitoare în care ne-am complăcut. Cel mai iubiţi am fost tocmai în această perioadă nefastă a vieţii noastre. In celelalte, am putut fi admiraţi, temuţi, invidiaţi, adulaţi sau ignoraţi. Marile pasiuni se nasc probabil din nevoia de a ocroti, de a te dovedi tu mai puternic, dar nu pentru tine, ci altruist, pentru cel de lângă tine. Fragilitatea, neputinţa îl fac pe Platonov atât de iubit de femeile din viaţa lui. Şi toate vor să îşi impună voinţa conform modelului lor de Platonov. Uneori, Platonov are conştiinţa că el este o anexă a voinţei, dorinţei, fricii cuiva. Contează mai puţin ce îşi doreşte el –dacă îşi doreşte ceva! – ci ceea ce îşi doresc femeile să fie el. I se vrea binele, chiar şi împotriva voinţei sale. De aceea, ceea ce trăieşte el, e halucinant. Şi dramatic. Pentru că, asemenea oricărui ratat, i se cere mai mult decât poate oferi, decât ceea ce este.
duminică, 7 martie 2010
Despre ratare
A nu fructifica oportunităţile ivite. A nu te împlini în ceea ce se aştepta, în ceea ce tu însuţi aşteptai de la tine. A nu-ţi atinge idealul. Iată numai câteva posibile definiţii ale ratării. Ele introduc în ecuaţie un factor extrem de fragil şi greu de cuantificat: disponibilitatea de a face ceva. Din acest punct de vedere, multe dintre eşecurile umane pot fi înţelese şi ca o apreciere greşită a potenţialităţilor. În mod cert, de cele mai multe ori, avem a face cu o investiţie de încredere bazată pe un condiţional: “dacă”. Ratarea se cuantifică în raport de o virtualitate. Comparăm ceea ce ar fi putut fi cu ceea ce este.
Nimeni şi nimic nu garantează însă că lucrurile ar fi stat altfel chiar dacă toate condiţiile ar fi fost îndeplinite. Pentru că deseori auzim în jurul nostru “ce-ar fi putut deveni X. dacă…”. Ar fi putut deveni un creator de mare forţă, ar fi devenit un excepţional cetăţean, ar fi devenit un mare specialist. Pe ce ne bazăm când afirmăm acestea? Pe nişte premize care se arătau favorabile individului adus în discuţie şi pe optimismul nostru, adică pe un proiect construit în moduri ideale de împlinire. Atunci când el nu se finalizează, vorbim de ratare. Căutând cauzele care au împiedicat ducerea sa la bun sfârşit cel mai adesea ne aplecăm mai mult asupra realităţii din jur şi nu în individul însuşi: funcţionarea strâmbă a societăţii, lipsa de şansă, vremuri incompatibile cu idealurile visate. Mai rar pornim în analiză de la individ, de la proiectul său uman (ce şi-a propus să devină), de la valenţele şi atributele sale (calităţile necesare împlinirii proiectului) şi principiile sale morale (voinţa de a face, perseverenţa, onestitatea, chiar sacrificiul). Ratarea este un act individual, de voinţă (sau lipsă de voinţă) şi mai puţin un act colectiv, social sau politic. De aceea, numai în conştientizarea pragului superior ce-ar fi putut fi atins se poate vorbi de ratare, or această conştientizarea este proprie mai ales intelectualului.
Literatura română a cultivat cu multă patimă tema intelectualului ce ratează din pricina incompatibilităţii structurii sale (culturale, intelectuale, morale) cu lumea în care trăieşte. Simbolicul pat al lui Procust este principiul deformator şi principalul vinovat al eşecului. Măsurându-i pe oameni după un tipar standard, asumat sau impus, societatea îi face diformi: îi ciumpăveşte sau îi lungeşte spre a încăpea în acel tipar, dar şi pentru a-i anonimiza, adică a nu-i face deosebiţi de ceilalţi semeni. Întotdeauna, ni se spune în literatură, intelectualul nu se conformează standardului impus de cei din jur, mai ales principiilor şi idealurilor comune. Lumea este nedreaptă, cultivă ipocrizia, falsul, minciuna, grosolănia, lipsa de sensibilitate. Intelectualul român – din literatură – vrea să îndrepte răul lumii şi proiectează propria utopie asupra societăţii: adevărul, dreptatea, iubirea trebuie să se manifeste în absolut, adică imune la realităţile concrete şi chiar la structura umană a celor din jur. Avem astfel o temă mai puţin existenţială cât mai mult socială, aruncând în cârca societăţii tot răul din lume. Personajul nostru este un inadaptat social, un idealist. Impactul lui la real este extrem de limitat: văd, aud, simt ceea li se pare că văd, aud, simt. Ei sunt autişti, adică sunt incapabili să facă relaţii şi să perceapă realul, dar uimesc prin disponibilitatea lor mentală, culturală. Deşi cronicar teatral – apreciat şi temut prin judecăţile sale critice - George Demetru Ladima (“Patul lui Procust”, Camil Petrescu) este incapabil să vadă în Emilia Răchitaru o curvă, fără nicio aptitudine de artistă de teatru. El vede ceea ce vrea să vadă în Emilia, imun la orice stimul al realului.
Sunt două prejudecăţi care circulă în ceea ce priveşte inadaptatul: că ar fi inflexibil moral (în sensul în care cultivă valori morale de nenegociat – cinstea, dreptatea etc.) şi că ar fi un inocent (în sensul credulităţii, incapacităţii de a gândi răul). Un om cu IQ cât de cât onorabil ştie că morala este o funcţie. De timp, de spaţiu şi de putere. Ceea ce este moral într-un loc şi un anume timp este imoral pentru alte coordonate spaţiale şi temporale. Principiile morale cultivate cu insistenţă sunt cele care favorizează puterea ce se exercită la un moment dat. Austeritatea morală a nazismului este criminală, inumană, In timp ce lejeritatea morală instalată îndeosebi după marile convulsii (finalizate cu traume îngrozitoare) este benefică. A nu avea astfel de nuanţe şi a predica o aceeaşi valoare morală (dincolo de spaţiu şi timp) poate fi un semn al lipsei de moralitate, un proces de reversibilitate, de traducere a unei valori în contrariul său. În fine, a nu gândi răul, insemn al credinţei creştine propovăduite de Isus Hristos, nu este totuna cu a nu-l cunoaşte şi a nu-l recunoaşte în lume. În literatura română nu avem un prinţ Mâşkin (“Idiotul”, F.M. Dostoievski) ci doar personaje incapabile de a sesiza răul şi a propovădui binele şi frumosul.
Cînd se vorbeşte de ratare şi rataţi, cel mai adesea se aduce în discuţie situaţia personajelor lui Cehov. A existat şi există o prejudecată în ceea ce le priveşte: ele sunt dramatice în postura lor de rataţi. Pe această linie s-au montat –şi s-au ecranizat – mai toate piesele lui Cehov. Sigur, personajele sale au visat la un moment dat la împlinirea unor fapte măreţe. Dar şi mai mult, cei din jur revarsă asupra lor toate frustrările, toate neîmplinirile lor. Uneori, cu totul nejustificat, se aşază atâtea speranţe, se investeşte atâta optimism într-un ales al vieţii lor încât nici el nu înţelege de ce. Platonov este emblematic.
Nimeni şi nimic nu garantează însă că lucrurile ar fi stat altfel chiar dacă toate condiţiile ar fi fost îndeplinite. Pentru că deseori auzim în jurul nostru “ce-ar fi putut deveni X. dacă…”. Ar fi putut deveni un creator de mare forţă, ar fi devenit un excepţional cetăţean, ar fi devenit un mare specialist. Pe ce ne bazăm când afirmăm acestea? Pe nişte premize care se arătau favorabile individului adus în discuţie şi pe optimismul nostru, adică pe un proiect construit în moduri ideale de împlinire. Atunci când el nu se finalizează, vorbim de ratare. Căutând cauzele care au împiedicat ducerea sa la bun sfârşit cel mai adesea ne aplecăm mai mult asupra realităţii din jur şi nu în individul însuşi: funcţionarea strâmbă a societăţii, lipsa de şansă, vremuri incompatibile cu idealurile visate. Mai rar pornim în analiză de la individ, de la proiectul său uman (ce şi-a propus să devină), de la valenţele şi atributele sale (calităţile necesare împlinirii proiectului) şi principiile sale morale (voinţa de a face, perseverenţa, onestitatea, chiar sacrificiul). Ratarea este un act individual, de voinţă (sau lipsă de voinţă) şi mai puţin un act colectiv, social sau politic. De aceea, numai în conştientizarea pragului superior ce-ar fi putut fi atins se poate vorbi de ratare, or această conştientizarea este proprie mai ales intelectualului.
Literatura română a cultivat cu multă patimă tema intelectualului ce ratează din pricina incompatibilităţii structurii sale (culturale, intelectuale, morale) cu lumea în care trăieşte. Simbolicul pat al lui Procust este principiul deformator şi principalul vinovat al eşecului. Măsurându-i pe oameni după un tipar standard, asumat sau impus, societatea îi face diformi: îi ciumpăveşte sau îi lungeşte spre a încăpea în acel tipar, dar şi pentru a-i anonimiza, adică a nu-i face deosebiţi de ceilalţi semeni. Întotdeauna, ni se spune în literatură, intelectualul nu se conformează standardului impus de cei din jur, mai ales principiilor şi idealurilor comune. Lumea este nedreaptă, cultivă ipocrizia, falsul, minciuna, grosolănia, lipsa de sensibilitate. Intelectualul român – din literatură – vrea să îndrepte răul lumii şi proiectează propria utopie asupra societăţii: adevărul, dreptatea, iubirea trebuie să se manifeste în absolut, adică imune la realităţile concrete şi chiar la structura umană a celor din jur. Avem astfel o temă mai puţin existenţială cât mai mult socială, aruncând în cârca societăţii tot răul din lume. Personajul nostru este un inadaptat social, un idealist. Impactul lui la real este extrem de limitat: văd, aud, simt ceea li se pare că văd, aud, simt. Ei sunt autişti, adică sunt incapabili să facă relaţii şi să perceapă realul, dar uimesc prin disponibilitatea lor mentală, culturală. Deşi cronicar teatral – apreciat şi temut prin judecăţile sale critice - George Demetru Ladima (“Patul lui Procust”, Camil Petrescu) este incapabil să vadă în Emilia Răchitaru o curvă, fără nicio aptitudine de artistă de teatru. El vede ceea ce vrea să vadă în Emilia, imun la orice stimul al realului.
Sunt două prejudecăţi care circulă în ceea ce priveşte inadaptatul: că ar fi inflexibil moral (în sensul în care cultivă valori morale de nenegociat – cinstea, dreptatea etc.) şi că ar fi un inocent (în sensul credulităţii, incapacităţii de a gândi răul). Un om cu IQ cât de cât onorabil ştie că morala este o funcţie. De timp, de spaţiu şi de putere. Ceea ce este moral într-un loc şi un anume timp este imoral pentru alte coordonate spaţiale şi temporale. Principiile morale cultivate cu insistenţă sunt cele care favorizează puterea ce se exercită la un moment dat. Austeritatea morală a nazismului este criminală, inumană, In timp ce lejeritatea morală instalată îndeosebi după marile convulsii (finalizate cu traume îngrozitoare) este benefică. A nu avea astfel de nuanţe şi a predica o aceeaşi valoare morală (dincolo de spaţiu şi timp) poate fi un semn al lipsei de moralitate, un proces de reversibilitate, de traducere a unei valori în contrariul său. În fine, a nu gândi răul, insemn al credinţei creştine propovăduite de Isus Hristos, nu este totuna cu a nu-l cunoaşte şi a nu-l recunoaşte în lume. În literatura română nu avem un prinţ Mâşkin (“Idiotul”, F.M. Dostoievski) ci doar personaje incapabile de a sesiza răul şi a propovădui binele şi frumosul.
Cînd se vorbeşte de ratare şi rataţi, cel mai adesea se aduce în discuţie situaţia personajelor lui Cehov. A existat şi există o prejudecată în ceea ce le priveşte: ele sunt dramatice în postura lor de rataţi. Pe această linie s-au montat –şi s-au ecranizat – mai toate piesele lui Cehov. Sigur, personajele sale au visat la un moment dat la împlinirea unor fapte măreţe. Dar şi mai mult, cei din jur revarsă asupra lor toate frustrările, toate neîmplinirile lor. Uneori, cu totul nejustificat, se aşază atâtea speranţe, se investeşte atâta optimism într-un ales al vieţii lor încât nici el nu înţelege de ce. Platonov este emblematic.
sâmbătă, 6 martie 2010
Viata ca literatura
Noi şi istoria
Ceva mai mult de o jumătate de secol de regalitate şi o tăcere de altă jumătate sunt cauzele pentru care românii ştiu destul de puţine despre monarhie şi familiile monarhice din România. Dincolo de atracţia şi fascinaţia exercitate de viaţa din palatele regale, ar trebui să primeze cunoaşterea istoriei adevărate. De la Xenopol încoace nu am mai avut o istorie cât de cât reală. E un truism să afirmi că fiecare putere –la noi şi fiecare regim politic – rescrie istoria, selectând, aducând în prim plan fapte convenabile şi justificabile Alteori însă se perpetuează nişte locuri comune fără ca nimeni să le mai verifice. Am crescut cu o istorie în care strămoşii noştri erau nişte viteji nemaipomeniţi: fusesem cei mai viteji dintre traci, luptele cu romanii erau pilde de eroism, dar mai ales avusesem nenumărate victorii împotriva otomanilor. Ni se umplea pieptul de mândrie când ai noştri, apărându-şi “sărăcia şi nevoile şi neamul”, înfrângeau puhoaiele Imperiului după o tactică militară care ni se părea genială: pârjolul şi retragerea în păduri. Toată acestă mândrie a început să pălească atunci când am citit că luptele din Evul Mediu şi până hăt spre vremurile moderne se dădeau de la răsăritul la apusul soarelui, iar învingător era cel care rămânea pe câmpul de luptă şi a doua zi dimineaţa. Aha, mi-am zis, păi dacă noi o şparleam în timpul nopţii, într-o retragere strategică, asta vrea să însemne că, de fapt, nu prea învingeam noi. O a doua revelaţie am avut-o când mi-a căzut în mână o istorie a Imperiului Otoman scrisă de un turc (sau, dacă mi-aduc bine aminte, de o turcoaică!) Ei bine, în istoria lor noi nu prea existam: în afara consemnării expediţiei împotriva Moldovei, care s-a lăsat cu bătălia de la Podu' Înalt, nu mai era nimic. Iar asta era înscrisă pentru că fusese, într-adevăr, prima mare mişcare de oştiri otomane după ce cuceriseră Constantinopole. În fapt, autorul voia a ne spune că după 1453, Imperiul îşi aflse stabilitate, era solid şi în apogeu, dovadă că aproape două decenii nu mai arătase interes pentru ceea ce era în afara graniţelor sale! De-a-ndoaselea, în istoriile noastre, marile evenimente istorice erau expediate în câteva rânduri cam sibilinice, în timp ce nu ştiu ce răzmeriţă de prin nu ştiu ce cătun se lăbărţa pe pagini întregi ca trezire a conştiinţei revoluţionare a maselor în căutarea partidului care să le conducă la victoria finală!
De regalitate se leagă practic făurirea României moderne; ceea ce reformele lui Cuza defrişaseră a aşezat cu temeinicie şi cu plus de modernitate domnia lui Carol I. Unirea de la 1 decembrie 1918 nu a fost un marş triumfal şi nici nu a fost posibilă doar cu delegaţiile care îşi prezentaseră la Alba Iulia credenţionalele, ca să dau numai un exemplu. A fost nevoie de o politică în interes naţional, în timpul şi după terminarea Primului Război Mondial, a fost necesară o intensă activitate diplomatică în pregătirea şi în timpul conferinţei de pace de la Paris. O perioadă bogată, contradictorie şi învolburată –cum e cea din perioada interbelică – este vag descifrată de români, astfel încât unii fac din Garda de Fier şi membrii mişcării legionare eroi ai neamului, alţii îi asaza la originea dezastrului în care s-a aflat ţara în preajma celui de-al doilea război mondial. Antipatiile şi simpatiile nu se leagă desigur de cunoaştere, dar ele se pot naşte din cunoaştere sau din necunoaştere. Nu suntem nişte raţionali atunci când vine vorba de politică şi istorie: românii sunt extrem de pătimaşi, de polarizaţi şi de intransigenţi când vine vorba de aceste două sensibile domenii. Ei trebuie să fie de o parte sau de o alta a baricadei şi veşnic într-o încercare de a-şi lichida opoziţia. Facem degrabă mai întâi piedestale şi apoi ne căutăm personajele pe care să le aşezăm acolo. Cine îndrăzneşte să vadă şi petele de pe statuie e un duşman şi e degrabă “gratulat” cu toate păcatele şi defectele umane, sociale, politice, culturale.
Nu altfel se comportă intelinghenţia românească. Crezul într-o doctrină politică, într-o formă de organizare a statului are la bază deseori un afect, este generat de un impact emoţional, pentru ca mai apoi să fie consolidat de contabilizarea avantajelor personale ce-au derivat din aderarea la o ideologie sau alta. Iubitorii de monarhie sunt legaţi mai degrabă sentimental de perioada, de oameni din anturajul casei regale. Pactizarea cu ideea monarhică nu se realizează în valoarea ei politică şi socială ci din credinţa intimă, tăinuită adesea, că prin această susţinere el însuşi ca individ ar aparţine unei caste cu sânge nobil. De aici, înlocuirea argumentului raţional cu cel emoţional, dialogului cu monologul, toleranţei cu exclusivismul
Românul are marea ştiinţă –şi consumă bogate resurse de timp, spirituale şi chiar materiale – de a da unui interes personal o aură de principiu moral, istoric, politic, cultural. Păcatele lui sunt păcatele altora, calităţile lui sunt calităţile neamului, pentru că tot românul este exponent, iar viaţa şi aspiraţiile lui sunt exponenţiale.
Ceva mai mult de o jumătate de secol de regalitate şi o tăcere de altă jumătate sunt cauzele pentru care românii ştiu destul de puţine despre monarhie şi familiile monarhice din România. Dincolo de atracţia şi fascinaţia exercitate de viaţa din palatele regale, ar trebui să primeze cunoaşterea istoriei adevărate. De la Xenopol încoace nu am mai avut o istorie cât de cât reală. E un truism să afirmi că fiecare putere –la noi şi fiecare regim politic – rescrie istoria, selectând, aducând în prim plan fapte convenabile şi justificabile Alteori însă se perpetuează nişte locuri comune fără ca nimeni să le mai verifice. Am crescut cu o istorie în care strămoşii noştri erau nişte viteji nemaipomeniţi: fusesem cei mai viteji dintre traci, luptele cu romanii erau pilde de eroism, dar mai ales avusesem nenumărate victorii împotriva otomanilor. Ni se umplea pieptul de mândrie când ai noştri, apărându-şi “sărăcia şi nevoile şi neamul”, înfrângeau puhoaiele Imperiului după o tactică militară care ni se părea genială: pârjolul şi retragerea în păduri. Toată acestă mândrie a început să pălească atunci când am citit că luptele din Evul Mediu şi până hăt spre vremurile moderne se dădeau de la răsăritul la apusul soarelui, iar învingător era cel care rămânea pe câmpul de luptă şi a doua zi dimineaţa. Aha, mi-am zis, păi dacă noi o şparleam în timpul nopţii, într-o retragere strategică, asta vrea să însemne că, de fapt, nu prea învingeam noi. O a doua revelaţie am avut-o când mi-a căzut în mână o istorie a Imperiului Otoman scrisă de un turc (sau, dacă mi-aduc bine aminte, de o turcoaică!) Ei bine, în istoria lor noi nu prea existam: în afara consemnării expediţiei împotriva Moldovei, care s-a lăsat cu bătălia de la Podu' Înalt, nu mai era nimic. Iar asta era înscrisă pentru că fusese, într-adevăr, prima mare mişcare de oştiri otomane după ce cuceriseră Constantinopole. În fapt, autorul voia a ne spune că după 1453, Imperiul îşi aflse stabilitate, era solid şi în apogeu, dovadă că aproape două decenii nu mai arătase interes pentru ceea ce era în afara graniţelor sale! De-a-ndoaselea, în istoriile noastre, marile evenimente istorice erau expediate în câteva rânduri cam sibilinice, în timp ce nu ştiu ce răzmeriţă de prin nu ştiu ce cătun se lăbărţa pe pagini întregi ca trezire a conştiinţei revoluţionare a maselor în căutarea partidului care să le conducă la victoria finală!
De regalitate se leagă practic făurirea României moderne; ceea ce reformele lui Cuza defrişaseră a aşezat cu temeinicie şi cu plus de modernitate domnia lui Carol I. Unirea de la 1 decembrie 1918 nu a fost un marş triumfal şi nici nu a fost posibilă doar cu delegaţiile care îşi prezentaseră la Alba Iulia credenţionalele, ca să dau numai un exemplu. A fost nevoie de o politică în interes naţional, în timpul şi după terminarea Primului Război Mondial, a fost necesară o intensă activitate diplomatică în pregătirea şi în timpul conferinţei de pace de la Paris. O perioadă bogată, contradictorie şi învolburată –cum e cea din perioada interbelică – este vag descifrată de români, astfel încât unii fac din Garda de Fier şi membrii mişcării legionare eroi ai neamului, alţii îi asaza la originea dezastrului în care s-a aflat ţara în preajma celui de-al doilea război mondial. Antipatiile şi simpatiile nu se leagă desigur de cunoaştere, dar ele se pot naşte din cunoaştere sau din necunoaştere. Nu suntem nişte raţionali atunci când vine vorba de politică şi istorie: românii sunt extrem de pătimaşi, de polarizaţi şi de intransigenţi când vine vorba de aceste două sensibile domenii. Ei trebuie să fie de o parte sau de o alta a baricadei şi veşnic într-o încercare de a-şi lichida opoziţia. Facem degrabă mai întâi piedestale şi apoi ne căutăm personajele pe care să le aşezăm acolo. Cine îndrăzneşte să vadă şi petele de pe statuie e un duşman şi e degrabă “gratulat” cu toate păcatele şi defectele umane, sociale, politice, culturale.
Nu altfel se comportă intelinghenţia românească. Crezul într-o doctrină politică, într-o formă de organizare a statului are la bază deseori un afect, este generat de un impact emoţional, pentru ca mai apoi să fie consolidat de contabilizarea avantajelor personale ce-au derivat din aderarea la o ideologie sau alta. Iubitorii de monarhie sunt legaţi mai degrabă sentimental de perioada, de oameni din anturajul casei regale. Pactizarea cu ideea monarhică nu se realizează în valoarea ei politică şi socială ci din credinţa intimă, tăinuită adesea, că prin această susţinere el însuşi ca individ ar aparţine unei caste cu sânge nobil. De aici, înlocuirea argumentului raţional cu cel emoţional, dialogului cu monologul, toleranţei cu exclusivismul
Românul are marea ştiinţă –şi consumă bogate resurse de timp, spirituale şi chiar materiale – de a da unui interes personal o aură de principiu moral, istoric, politic, cultural. Păcatele lui sunt păcatele altora, calităţile lui sunt calităţile neamului, pentru că tot românul este exponent, iar viaţa şi aspiraţiile lui sunt exponenţiale.
vineri, 5 martie 2010
Timp
În drum spre Vălenii de Munte sau venind de la Vălenii de Munte, orice autocar cu turişti, mai ales copii, făcea o oprire şi în Ploieşti la Muzeul ceasurilor. Acolo, a fost prima mea întâlnire cu timpul. Ceea ce mi-a luat glasul, m-a pironit într-o fascinaţie fără de hotar şi mi-a indus prima angoasă existenţială a fost mulţimea de ceasuri care arătau diferit ora. Toate ceasurile funcţionau, şi funcţionau, după un mers al lumii de demult sau al lumii concomitente, indiferente la acel unic mers pe care eu îl ştiusem până atunci. Când radioul, care mergea aproape continuu în camera mea, dădea ora exactă, priveam cu satisfacţie ceasul de pe măsuţă. Vechiul CFR, cu soneria pusă ca o tichie pe capul său, ţinea pasul cu ora exactă – cele câteva secunde cu care întărziase sau o luase înainte nu mă impacientau şi, în mintea mea, nu totdeauna el se făcea vinovat de nepotrivire. Acolo însă, în Muzeu, lumea se răvăşise: ticăiturile erau egale, ceasurile arătau în regulă, ni se explicase că mecansimele lor erau ţinute cu multă grijă în funcţiune. Numai că ochii mei speriaţi priveau cel mai ciudat lucru din lume: nu erau nici măcar două care să arate aceeaşi oră. Cu mult înainte de a pricepe cum devine, în teoria relativităţii a lui Einstein, timpul spaţiu, percepeam acut că mă rătăcisem în timp exact aşa cum te rătăceşti într-un teritoriu necunoscut, un teritoriu în care poţi recunoaşte aproape fiecare obiect, fiecare segment, dar întregul îţi este complet străin.
marți, 2 martie 2010
Dăruieste-ti singur bucurii
La nedumerirea mea, mi-a răspuns cu zambetul lui larg de sudist, mândru de uniforma armatei americane:
- Son, mi-a spus tata când am plecat de-acasă, nimeni niciodată pe lumea asta nu se va strădui să te facă să te simţi bine. Do it yourself !
luni, 1 martie 2010
Ghid facultativ de incantat privirea
Atelierul unui pictor sau sculptor este un univers fascinant. Şi, zic eu, o etapă obligatorie pentru oricine se iniţiază, este iniţiat sau cunoscător profund al artei. Observi, cunoşti nu numai dedesubturile, fazele creaţiei ci şi modul în care materia se transformă, se “de-materializează” în idee, simbol, emoţie artistică. Abia în dezordine înţelegi esenţa, cam în felul în care, ipotetic, ai putea coborî în străfundurile pământului spre a pricepe o mişcare seismică sau erupţia unui vulcan.Această tehnică de a explora universurile artiştilor plastici este proprie -şi se practică temeinic – comentatorilor, analiştilor fenomenului care vin dinafara lui. Mă refer, desigur, în special la scriitorii care se exprimă despre arta plastică. Absenţa studiilor organizate, instituţionalizate, să zicem, îi obligă pe aceştia să abordeze cu mai multă prudenţă, pas cu pas fiecare nou artist sau univers. Le lipsesc studiile de teoria artei, dar nu sunt amatori, deseori cunoscând domeniul cu curente, tendinţe, personalităţi chiar mai bine decât cei şcoliţi. Specialiştii le reproşează, adesea, trecerea limbajului vizual în limbaj literar, acuzele fiind mereu de “epicizare”, de “narativitate”, de povestire a faptului artistic vizual, spre deosebire de domniile lor care s-ar exprima din interiorul şi în interiorul limbajului plastic.Când se absolutizează se pierd nuanţele şi se schematizează până la nedreptăţi. Am toată stima pentru specialişti, dar pentru acei specialişti care nu o dau într-un jargon care face practic imposibilă nu numai înţelegerea ci şi nuanţele, astfel încât descifrarea “tehnică” nu mai spune nimic despre valoarea în sine a artistului. În schimb, sunt fascinat de cei ce reuşesc să găsească un limbaj care îmi face accesibilă intrarea în universul unui tablou şi îmi relevă valoarea sa din interior. Dau gir şi confraţilor scriitori atunci când scriu despre arta plastică, ei fiind ideale punţi de legătură între artist şi public. Dintre aceştia, Corneliu Ostahie se detaşează prin consecvenţa cu care scrie despre arta plastică de mai bine de 30 de ani, bogăţia de informaţie, profunzimea interpretărilor şi exactitatea evaluărilor. Strălucit absolvent al Filosofiei şi poet admirabil, Corneliu Ostahie este un bun cunoscător al artelor plastice. Mai ales de la venirea în Bucureşti, după terminarea studiilor la Iaşi, a cutreierat expoziţii, a citit enorm, a fost obişnuitul multor ateliere, a fost şi este apropiat multor personalităţi din arta plastică. A scris mult despre toate acestea în genuri publicistice diferite: cronică, portret, relatare, interviu. Varietate de genuri înseamnă şi varietate de unghiuri de abordare şi diversitate de modalităţi de a înţelege arta, dar şi de a o face cunoscută. Risipite prin publicaţii, ele şi-au împlinit menirea adresându-se unui public larg, şi şi-o duc un picuţ mai departe acum când sunt strânse într-un volum initulat “Artişti, ateliere, galerii – Ghid facultativ de încântat privirea”, ed. Karta-Graphic, 2009. De ce spun că o duc un pic mai departe? Maniera de a aborda, înţelege şi scrie a lui Corneliu Ostahie este permisivă unui public mai larg dar satisface şi exigenţele unui public restrâns, specializat. Depinde unde şi când se pune accentul. În cazul volumului, sigur că adresantul este specialistul. Ce este însă remarcabil la Corneliu Ostahie este că textele sunt atât de perfct armonizate în interiorul lor, că sunt construite astfel încât ele au rezistat şi în periodice şi se susţin perfect şi între copertele volumului, fără ca autorul să opereze modificări în text. Secţiunea de portrete urmează un acelaşi curs (fără a fi schematic!) – se porneşte de la un fapt, de la o observaţie de viaţă, biografică spre a o regăsi în operă fie ca o complementaritate, fie ca o opozantă, fie ca un întregitor: “Pictura lui Augustin Costinescu surprindea şi atunci (când Piliuţă îl apostrofa vizavi de prea mare bogăţie cromatică a tablourilor sale cu “ce e cu salata aia de culori pe pânzele tale? Nu vezi că lumea e plină de griuri?” n.n.) şi surprinde şi acum printr-o extraordinară vitalitate cromatică, a cărei explicaţie de ordin psihologic nu poate fi decât natura interioară solară, caldă şi temperamentală a creatorului ei. Culorile aprinse, comunicative şi incitante –galbenul, portocaliul şi roşul – sunt întâlnite frecvent, participă efectiv la construirea formelor şi nu doar la evidenţierea picturalităţii lor, ţin adesea loc de valoraţie şi reuşesc să păstreze în centrul atenţiei toate elementele tabloului, ca şi cum perspectiva s-ar comprima instantaneu, eliberând însă volumele din capcana dinamicii ei”. Găsirea elementului-cheie, al faptului de viaţă care să permită pătrunderea în universul simbolic nu este un lucru uşor şi nici pe departe la îndemâna oricui. Dincolo de spiritul de observaţie, de arta de a asculta stă capacitatea de a descifra, de a face relaţii, de a folosi codul cultural fără de care semnul rămâne nevalorizat. În acest fel, portretele lui Corneliu Ostahie devin fixări exacte ale invidualităţilor artistice despre care scrie.Practicând şi cronica de actualitate, să o numim de întâmpinare şi mediatizare a unui eveniment, Ostahie se dovedeşte informat, cu un gust artistic capabil să formuleze rapid judecăţi exacte de valoare. Firea lui este delicată şi discretă, dar cronicarul ştie să fie ferm, tranşant în judecăţile sale.: “Mai sunt şi câteva desene (două sau trei nu mai multe) care amintesc de faptul că ne aflăm totuşi într-o expoziţie cu lucrări de artă, însă şi ele sunt schiţate cu o lejeritate şi neglijenţă căutate (?) care nu dau niciun indiciu despre talentul sau valoarea reală a creatorului lor. Să fie oare această precaritate de mijloace, de idei şi, în ultimă instanţă, de luciditate asupra propriului proiect rezultatul unei atitudini deliberate induse de nevoia de a protesta in direcţia indicată de mesajul asumat iniţial? Poate că ar fi bine să fie aşa. Eu unul însă mă cam îndoiesc, motiv pentru care înclin să cred că “Momeala “ celor doi nu este altceva decât un simplu act de frondă mai mult sau mai puţin gratuită fără niciun fel de acoperire în plan estetic” (p.342). În fine, în secţiunea de interviuri, autorul îşi demonstrează capacitatea de a pune întrebări punctuale, incitante, semn că stăpâneşte domeniul şi că îşi cunoaşte foarte bine interlocutorii.Cartea lui Corneliu Ostahie este una dintre cele mai bune contribuţii la cunoaşterea fenomenului plastic contemporan!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
