Platonov

Învingătorului nu i se iartă nimic, ratatului – aproape totul. Este unul dintre paradoxurile cu care funcţionăm ca oameni, simţindu-ne mai degrabă adecvaţi posturii de învinşi decât de învingători. Compătimirea, mila sunt sentimente pe care le întoarcem, practic, către noi înşine atunci când ne revărsăm potopul de căldură sufletească, înţelegere şi, nu de puţine ori iubire, către cel ce rămâne prea aproape de ţărână în detrimentul celui pierdut în înalturi. Pe cel ce reuşeşte îl suspectăm de carierism, oportunism, şansă, egoism. Îi punem în cârcă toate compromisurile posibile. Unii, de ce să nu o recunoaştem, le şi fac. Dar, e un act de voinţă. Voinţă pe care rataţii nu o au. Se complac în a fi lăudaţi pentru ceea ce ar fi putut face. Aceştia sunt rataţii fericiţi. Cei care trăiesc confortabil în virtualitatea propriei fiinţe.
Toată lumea îl iubeşte pe Platonov. Mai ales, toate femeile din jurul său îl iubesc aproape până la divinizare. Toate s-ar sacrifica, ar renunţa sau chiar renunţă la mândrie, la confort, la demnitate doar pentru a-l sluji cu iubirea lor. Nici el nu ştie de ce. În tinereţe, a avut nişte vise, a urmat o facultate. La idealuri şi la facultate a renunţat fără niciun motiv întemeiat. Concomitent, a renunţat, fugind, şi la, propriu şi la figuart, de, probabil, singura iubire din viaţa sa. E un biet dascăl printr-un cătun. Căsătorit cu o femeie care îmbină veneraţia cu spaima de a-i fi nevastă, atât de neînsemnată crede Alexandra Ivanovna că este ea faţă de el, aproape că nici nu sesisează acest lucru. Singura lui dorinţă este de a fi lăsat în pace. Starea perpetuă a lui Mihail Vasilievici este buimăceala. Se mişcă aproape abulic, incapabil să reacţioneze la ceea ce este în jurul său. Platonov – ca şi majoritatea personajelor lui Cehov – nu ştie ce să facă cu timpul. Pe de o parte, în momentele de criză, în fapt mereu o falsă revoltă, acuză că şi-a risipit viaţa fără rost, că nu a făcut nimic important până la acea vârstă, iar pe de altă parte continuă să înoate prin mâzga numită timp cu o lentoare inimaginabilă. Mereu se iluzionează că de mâine se va schimba, o va lua de la capăt, plin de energie pentru a înfăptui lucruri măreţe. Această credinţă însă este mai puţin a lui şi mai mult a celor care mai cred că el s-a născut pentru astfel de lucruri măreţe. Nimeni nu poate să spună pe ce se bazează această credinţă. Cehov nu se arată niciodată dispus să ne lumineze. Personajele fac referire la un trecut, cam nebulos, din care ar proveni această virtualitate. Oricum, şi idealul este ceva ascuns în ceaţa lipsei de consistenţă sau de reper bine definit: a se pune în slujba omenirii, a face lucruri măreţe în plan social este suficient de vag cât să stârnească entuziasme fără putere de cuantificare. Trândavi, lipsiţi de harul de a face ceva, de a acţiona, personajele lui Cehov au nostalgia muncii. Mai mult, cred cu tărie că munca i-ar putea salva, le-ar da un sens înalt vieţii. Chiar dacă aspiraţiile lor au atingere deseori cu lumea artei, împlinirea adevărată o văd în munca fizică, în viaţa simplă a celor mulţi. O viaţă idilică şi, fără îndoială, idilizată. Era un fel de “mal du siecle” al Rusiei din acea perioadă, rău ce-l bântuia şi pe Lev Nikolaevici Tolstoi convins că a cârpi ciubote sau a cosi este mai înălţător decât a scrie. În fond, atât Lev Nikolaevici, cât şi personajele lui Cehov se refugiază în această credinţă de spaima conştiinţei propriei ratări, propriei neputinţe. Personajele lui Cehov simt că acolo, în viaţa simplă, nu există ratare, ci împăcare, asumare a ceea ce eşti, nu proiectare a ceea ce ai fi putut fi.
Şi, totuşi, de unde toată această revărsare de iubire, de credinţă într-un om aşa cum ni se arată Platonov? Mai mult decât el, toţi ceilalţi sunt nişte neputincioşi. Şi se agaţă cu disperare de ideea că s-ar mai putea salva punând umărul din a-l salva pe Platonov. Se văd împliniţi prin participarea la ceva măreţ făcut de cel în care cred ei.
Anton Pavlovici şi-a desemnat piesele sale de teatru ca fiind nişte comedii. Sigur, în acelaşi sens în care şi Balzac înscria opera într-o comedie umană. E vorba de tipologii, de caractere, de insectar al lumii. La piesele lui Cehov nu se râde. Pentru că lumea în general nu râde de rataţi, de perdanţi, de situaţii penibile şi de oameni jalnici. Toate acestea mai degrabă te întristează, îţi stârnesc compasiune. Din teama de a nu fi şi tu unul dintre ei. Iar eu cred că, în străfundurile noastre, ştim că odată, cândva am fost şi noi jalnici, penibili, demni de această milă mai degrabă răvăşitoare decât jignitoare în care ne-am complăcut. Cel mai iubiţi am fost tocmai în această perioadă nefastă a vieţii noastre. In celelalte, am putut fi admiraţi, temuţi, invidiaţi, adulaţi sau ignoraţi. Marile pasiuni se nasc probabil din nevoia de a ocroti, de a te dovedi tu mai puternic, dar nu pentru tine, ci altruist, pentru cel de lângă tine. Fragilitatea, neputinţa îl fac pe Platonov atât de iubit de femeile din viaţa lui. Şi toate vor să îşi impună voinţa conform modelului lor de Platonov. Uneori, Platonov are conştiinţa că el este o anexă a voinţei, dorinţei, fricii cuiva. Contează mai puţin ce îşi doreşte el –dacă îşi doreşte ceva! – ci ceea ce îşi doresc femeile să fie el. I se vrea binele, chiar şi împotriva voinţei sale. De aceea, ceea ce trăieşte el, e halucinant. Şi dramatic. Pentru că, asemenea oricărui ratat, i se cere mai mult decât poate oferi, decât ceea ce este.