Viata ca literatura

Noi şi istoria 

Ceva mai mult de o jumătate de secol de regalitate şi o tăcere de altă jumătate sunt cauzele pentru care românii ştiu destul de puţine despre monarhie şi familiile monarhice din România. Dincolo de atracţia şi fascinaţia exercitate de viaţa din palatele regale, ar trebui să primeze cunoaşterea istoriei adevărate. De la Xenopol încoace nu am mai avut o istorie cât de cât reală. E un truism să afirmi că fiecare putere –la noi şi fiecare regim politic – rescrie istoria, selectând, aducând în prim plan fapte convenabile şi justificabile Alteori însă se perpetuează nişte locuri comune fără ca nimeni să le mai verifice. Am crescut cu o istorie în care strămoşii noştri erau nişte viteji nemaipomeniţi: fusesem cei mai viteji dintre traci, luptele cu romanii erau pilde de eroism, dar mai ales avusesem nenumărate victorii împotriva otomanilor. Ni se umplea pieptul de mândrie când ai noştri, apărându-şi “sărăcia şi nevoile şi neamul”, înfrângeau puhoaiele Imperiului după o tactică militară care ni se părea genială: pârjolul şi retragerea în păduri. Toată acestă mândrie a început să pălească atunci când am citit că luptele din Evul Mediu şi până hăt spre vremurile moderne se dădeau de la răsăritul la apusul soarelui, iar învingător era cel care rămânea pe câmpul de luptă şi a doua zi dimineaţa. Aha, mi-am zis, păi dacă noi o şparleam în timpul nopţii, într-o retragere strategică, asta vrea să însemne că, de fapt, nu prea învingeam noi. O a doua revelaţie am avut-o când mi-a căzut în mână o istorie a Imperiului Otoman scrisă de un turc (sau, dacă mi-aduc bine aminte, de o turcoaică!) Ei bine, în istoria lor noi nu prea existam: în afara consemnării expediţiei împotriva Moldovei, care s-a lăsat cu bătălia de la Podu' Înalt, nu mai era nimic. Iar asta era înscrisă pentru că fusese, într-adevăr, prima mare mişcare de oştiri otomane după ce cuceriseră Constantinopole. În fapt, autorul voia a ne spune că după 1453, Imperiul îşi aflse stabilitate, era solid şi în apogeu, dovadă că aproape două decenii nu mai arătase interes pentru ceea ce era în afara graniţelor sale! De-a-ndoaselea, în istoriile noastre, marile evenimente istorice  erau expediate în câteva rânduri cam sibilinice, în timp ce nu ştiu ce răzmeriţă de prin nu ştiu ce cătun se lăbărţa pe pagini întregi ca trezire a conştiinţei revoluţionare a maselor în căutarea partidului care să le conducă la victoria finală!
De regalitate se leagă practic făurirea României moderne; ceea ce reformele lui Cuza defrişaseră a aşezat cu temeinicie şi cu plus de modernitate domnia lui Carol I. Unirea de la 1 decembrie 1918 nu a fost un marş triumfal şi nici nu a fost posibilă doar cu delegaţiile care îşi prezentaseră la Alba Iulia credenţionalele, ca să dau numai un exemplu. A fost nevoie de o politică în interes naţional, în timpul şi după terminarea Primului Război Mondial, a fost necesară o intensă activitate diplomatică în pregătirea şi în timpul conferinţei de pace de la Paris. O perioadă bogată, contradictorie şi învolburată –cum e cea din perioada interbelică – este vag descifrată de români, astfel încât unii fac din Garda de Fier şi membrii mişcării legionare eroi ai neamului, alţii îi asaza la originea dezastrului în care s-a aflat ţara în preajma celui de-al doilea război mondial. Antipatiile şi simpatiile nu se leagă desigur de cunoaştere, dar ele se pot naşte din cunoaştere sau din necunoaştere. Nu suntem nişte raţionali atunci când vine vorba de politică şi istorie: românii sunt extrem de pătimaşi, de polarizaţi şi de intransigenţi când vine vorba de aceste două sensibile domenii. Ei trebuie să fie de o parte sau de o alta a baricadei şi veşnic într-o încercare de a-şi lichida opoziţia. Facem degrabă mai întâi piedestale şi apoi ne căutăm personajele pe care să le aşezăm acolo. Cine îndrăzneşte să vadă şi petele de pe statuie e un duşman şi e degrabă “gratulat” cu toate păcatele şi defectele umane, sociale, politice, culturale.
Nu altfel se comportă intelinghenţia românească. Crezul într-o doctrină politică, într-o formă de organizare a statului are la bază deseori un afect, este generat de un impact emoţional, pentru ca mai apoi să fie consolidat de contabilizarea avantajelor personale ce-au derivat din aderarea la o ideologie sau alta. Iubitorii de monarhie sunt legaţi mai degrabă sentimental de perioada, de oameni din anturajul casei regale. Pactizarea cu ideea monarhică nu se realizează în valoarea ei politică şi socială ci din credinţa intimă, tăinuită adesea, că prin această susţinere el însuşi ca individ ar aparţine unei caste cu sânge nobil. De aici, înlocuirea argumentului raţional cu cel emoţional, dialogului cu monologul, toleranţei cu exclusivismul
Românul are marea ştiinţă –şi consumă bogate resurse de timp, spirituale şi chiar materiale – de a da unui interes personal o aură de principiu moral, istoric, politic, cultural. Păcatele lui sunt păcatele altora, calităţile lui sunt calităţile neamului, pentru că tot românul este exponent, iar viaţa şi aspiraţiile lui sunt exponenţiale.