Timp

În drum spre Vălenii de Munte sau venind de la Vălenii de Munte, orice autocar cu turişti, mai ales copii, făcea o oprire şi în Ploieşti la Muzeul ceasurilor. Acolo, a fost prima mea întâlnire cu timpul. Ceea ce mi-a luat glasul, m-a pironit într-o fascinaţie fără de hotar şi mi-a indus prima angoasă existenţială a fost mulţimea de ceasuri care arătau diferit ora. Toate ceasurile funcţionau, şi funcţionau, după un mers al lumii de demult sau al lumii concomitente, indiferente la acel unic mers pe care eu îl ştiusem până atunci. Când radioul, care mergea aproape continuu în camera mea, dădea ora exactă, priveam cu satisfacţie ceasul de pe măsuţă. Vechiul CFR, cu soneria pusă ca o tichie pe capul său, ţinea pasul cu ora exactă – cele câteva secunde cu care întărziase sau o luase înainte nu mă impacientau şi, în mintea mea, nu totdeauna el se făcea vinovat de nepotrivire. Acolo însă, în Muzeu, lumea se răvăşise: ticăiturile erau egale, ceasurile arătau în regulă, ni se explicase că mecansimele lor erau ţinute cu multă grijă în funcţiune. Numai că ochii mei speriaţi priveau cel mai ciudat lucru din lume: nu erau nici măcar două care să arate aceeaşi oră. Cu mult înainte de a pricepe cum devine, în teoria relativităţii a lui Einstein, timpul spaţiu, percepeam acut că mă rătăcisem în timp exact aşa cum te rătăceşti într-un teritoriu necunoscut, un teritoriu în care poţi recunoaşte aproape fiecare obiect, fiecare segment, dar întregul îţi este complet străin.