Despre ratare

A nu fructifica oportunităţile ivite. A nu te împlini în ceea ce se aştepta, în ceea ce tu însuţi aşteptai de la tine. A nu-ţi atinge idealul. Iată numai câteva posibile definiţii ale ratării. Ele introduc în ecuaţie un factor extrem de fragil şi greu de cuantificat: disponibilitatea de a face ceva. Din acest punct de vedere, multe dintre eşecurile umane pot fi înţelese şi ca o apreciere greşită a potenţialităţilor. În mod cert, de cele mai multe ori, avem a face cu o investiţie de încredere bazată pe un condiţional: “dacă”. Ratarea se cuantifică în raport de o virtualitate. Comparăm ceea ce ar fi putut fi cu ceea ce este. 
Nimeni şi nimic nu garantează însă că lucrurile ar fi stat altfel chiar dacă toate condiţiile ar fi fost îndeplinite. Pentru că deseori auzim în jurul nostru “ce-ar fi putut deveni X. dacă…”. Ar fi putut deveni un creator de mare forţă, ar fi devenit un excepţional cetăţean, ar fi devenit un mare specialist. Pe ce ne bazăm când afirmăm acestea? Pe nişte premize care se arătau favorabile individului adus în discuţie şi pe optimismul nostru, adică pe un proiect construit în moduri ideale de împlinire. Atunci când el nu se finalizează, vorbim de ratare. Căutând cauzele care au împiedicat ducerea sa la bun sfârşit cel mai adesea ne aplecăm mai mult asupra realităţii din jur şi nu în individul însuşi: funcţionarea strâmbă a societăţii, lipsa de şansă, vremuri incompatibile cu idealurile visate. Mai rar pornim în analiză de la individ, de la proiectul său uman (ce şi-a propus să devină), de la valenţele şi atributele sale (calităţile necesare împlinirii proiectului) şi principiile sale morale (voinţa de a face, perseverenţa, onestitatea, chiar sacrificiul). Ratarea este un act individual, de voinţă (sau lipsă de voinţă) şi mai puţin un act colectiv, social sau politic. De aceea, numai în conştientizarea pragului superior ce-ar fi putut fi atins se poate vorbi de ratare, or această conştientizarea este proprie mai ales intelectualului.
Literatura română a cultivat cu multă patimă tema intelectualului ce ratează din pricina incompatibilităţii structurii sale (culturale, intelectuale, morale) cu lumea în care trăieşte. Simbolicul pat al lui Procust este principiul deformator şi principalul vinovat al eşecului. Măsurându-i pe oameni după un tipar standard, asumat sau impus, societatea îi face diformi: îi ciumpăveşte sau îi lungeşte spre a încăpea în acel tipar, dar şi pentru a-i anonimiza, adică a nu-i face deosebiţi de ceilalţi semeni. Întotdeauna, ni se spune în literatură, intelectualul nu se conformează standardului impus de cei din jur, mai ales principiilor şi idealurilor comune. Lumea este nedreaptă, cultivă ipocrizia, falsul, minciuna, grosolănia, lipsa de sensibilitate. Intelectualul român – din literatură – vrea să îndrepte răul lumii şi proiectează propria utopie asupra societăţii: adevărul, dreptatea, iubirea trebuie să se manifeste în absolut, adică imune la realităţile concrete şi chiar la structura umană a celor din jur. Avem astfel o temă mai puţin existenţială cât mai mult socială, aruncând în cârca societăţii tot răul din lume. Personajul nostru este un inadaptat social, un idealist. Impactul lui la real este extrem de limitat: văd, aud, simt ceea li se pare că văd, aud, simt. Ei sunt autişti, adică sunt incapabili să facă relaţii şi să perceapă realul, dar uimesc prin disponibilitatea lor mentală, culturală. Deşi cronicar teatral – apreciat şi temut prin judecăţile sale critice - George Demetru Ladima (“Patul lui Procust”, Camil Petrescu) este incapabil să vadă în Emilia Răchitaru o curvă, fără nicio aptitudine de artistă de teatru. El vede ceea ce vrea să vadă în Emilia, imun la orice stimul al realului.
Sunt două prejudecăţi care circulă în ceea ce priveşte inadaptatul: că ar fi inflexibil moral (în sensul în care cultivă valori morale de nenegociat – cinstea, dreptatea etc.) şi că ar fi un inocent (în sensul credulităţii, incapacităţii de a gândi răul). Un om cu IQ cât de cât onorabil ştie că morala este o funcţie. De timp, de spaţiu şi de putere. Ceea ce este moral într-un loc şi un anume timp este imoral pentru alte coordonate spaţiale şi temporale. Principiile morale cultivate cu insistenţă sunt cele care favorizează puterea ce se exercită la un moment dat. Austeritatea morală a nazismului este criminală, inumană, In timp ce lejeritatea morală instalată îndeosebi după marile convulsii (finalizate cu traume îngrozitoare) este benefică. A nu avea astfel de nuanţe şi a predica o aceeaşi valoare morală (dincolo de spaţiu şi timp) poate fi un semn al lipsei de moralitate, un proces de reversibilitate, de traducere a unei valori în contrariul său. În fine, a nu gândi răul, insemn al credinţei creştine propovăduite de Isus Hristos, nu este totuna cu a nu-l cunoaşte şi a nu-l recunoaşte în lume. În literatura română nu avem un prinţ Mâşkin (“Idiotul”, F.M. Dostoievski) ci doar personaje incapabile de a sesiza răul şi a propovădui binele şi frumosul.
Cînd se vorbeşte de ratare şi rataţi, cel mai adesea se aduce în discuţie situaţia personajelor lui Cehov. A existat şi există o prejudecată în ceea ce le priveşte: ele sunt dramatice în postura lor de rataţi. Pe această linie s-au montat –şi s-au ecranizat – mai toate piesele lui Cehov. Sigur, personajele sale au visat la un moment dat la împlinirea unor fapte măreţe. Dar şi mai mult, cei din jur revarsă asupra lor toate frustrările, toate neîmplinirile lor. Uneori, cu totul nejustificat, se aşază atâtea speranţe, se investeşte atâta optimism într-un ales al vieţii lor încât nici el nu înţelege de ce. Platonov este emblematic.