O zi din viata lui Ionescu

Când vrei să spui despre un oarecare, despre un român oarecare, anodin, anonim, de rând, fără niciun semn particular îi spui Ionescu sau Popescu. El e omul cenuşiu, el e exponentul unei întregi naţii. El nu e altceva decât splierea unui prototip, turnat într-un tipar de tarele naţiei sale, de mentalităţile, nivelul de cultură, de condiţiile de trai, de aspiraţiile sau lipsa aspiraţiilor sale. Ca să înţelegi o naţie îţi trebuie un exemplar, ca să înţelegi acel exemplar îţi trebuie să-i urmăreşti doar o singură zi din viaţă. 
O cucuvea îşi ţipă de pe o creangă semnele ei de care ne speriem cu toţii. Vaietul cucuvelei în noapte este ultimul lucru pe care ai vrea să-l auzi -inima ţi se strânge, pielea se face de găină, gânduri rele îţi trec prin minte. Cu şi în aceste semne de rele prevestiri se trezeşte oraşul în care locuieşte Ionescu. Rând pe rând, geamurile blocurilor se luminează semn că oamenii se smulg din braţele somnului spre a se arunca de bună voie în ghearele unei noi zile. Aşa începe filmul de animaţie al lui Mihai Şurubaru “O zi din viaţa lui Ionescu”. Vechi combatant pe frontul animaţiei, în acelaşi timp om de lume şi cu mulţi amici, încercător de a scoate din inerţie lumea românească prin umor –este fondatorul, realizatorul, redactorul-şef, redactorul, caricaturistul multor reviste de umor ce au debutat cu haz şi s-au stins în tristeţe, semn că românul nu are chiar atât umor precât se crede -, Mihai Şurubaru a adunat o sală plină la cinema “Eforie” la premierea filmului său. Recunosc că nu sunt chiar un fan al animaţiei şi că de la Tom şi Jerry şi Pantera roz am aflat puţine motive să urmăresc desene animate. Nu îmi plac cele violente, în care se tot urmăresc personajele spre a se distruge şi nici cele cu tentă filosofardă, parabolele, meditaţiile. De aceea, am mers la filmul ăsta de animaţie dintr-o mai degrabă simpatie faţă de autor decât cu aşteptări artistice. Pas cu pas, secvenţă cu secvenţă fimul m-a prins, m-a binedispus, m-a făcut pe alocuri să râd în hohote şi în final să îmi creeze un sentiment de culpă, culpa de a judeca înainte de a şti, de a cunoaşte. Personajul lui Şurubaru este un Ionescu burlac, evident urâţel, neîndemnatic, inocent până spre acea credulitate ce seamănă cu prostia, fără de noroc şi tipul perfect pentru cei din jur ce vor să îşi exercite puterea. În locuinţa sa ce poartă toate semnele vieţii anonime şi sărace pe care o duce –sărăcie în toate sensurile – doar motanul, mare, gras, mereu flămând şi degrabă făcător de stricăciuni este un semn al viului. În rest, tot ce face Ionescu este robotizare, rupere de realitate. Bietul de el nu observă că rujata până-n cerul gurii şi siliconată până dincolo de scara blocului şi care i se aruncă de gât în lift –şi pe care vrea să o ia de nevastă – este un transsexuat, nu pricepe ce e cu gonflabila dintr-o vitrină şi nici de ce îi pune unul mâna pe fund, la fabrică repetă mecanic actul de a pune ştampile pe cutiile în care se află o păpuşă hâdă. Lui Ionescu nimic nu îi iese ca lumea: micul dejun se face scrum, biletul câştigător la loto, care, nu-i aşa, i-ar fi putut schimba viaţa, zboară în înaltul cerului, excedat de mecanica gesturilor de la serviciu începe să vadă perechi de sâni în locul porcuşorului din cutie şi, în consecinţă, e dat afară.
Râzi la filmul lui Mihai Şurubaru, dar râzi cam strâmb. Poate pentru că de multe ori te vezi şi pe tine în ipostazele, în întâmplările bietului Ionescu. Şi când la speech-urile de după proiecţie afli că “O zi din viaţa lui Ionescu” este primul film de animaţie sută la sută românesc realizat după 1990, că şi realizatorul a pus jumătate din sumă spre a-l produce şi că cele 30 de minute au costat opt luni de muncă râsul îţi îngheaţă într-o grimasă de durere, nedumerire şi revoltă. Cele trei cucuvele care reapar la finalul filmului spre a da, de data aceasta, stingerea nu prevestesc nici pentru ziua de mâine – a lui Ionescu sau a noastră – nimic bun!