Publicul aparent virtual

Ceea ce se petrece pe internet poartă un nume – virtualitate. Adică, este ceva care are toate aparenţele realităţii palpabile, concrete, dar care nu este decât o iluzie. Astfel s-a ajuns la “iubiri virtuale”, “căsătorii virtuale” şi multe altele asemănătoare, altfel activităţi umane cărora punându-li-se în coadă “virtual” devin contradicţii logice. Dacă ar fi vorba numai de o tehnologizare a inocentului joc al copilăriei - imaginarului bazat pe o iluzie “să zicem că eu sunt…iar tu…” - nu ar fi nimic alarmant.
Jocul nostru din copilărie cu ajutorul căruia ne luam o nouă identitate şi croiam realităţi pe care nu le trăisem şi pe care nu le străbătusem sfârşea totdeauna când cineva ii încălca regulile, revenind la realitatea imediată. Fie nu-i mai convenea rolul, fie se plictisea, fie celălalt sau ceilalţi luau prea în serios imaginarul şi încercau să-l facă palpabil. De exemplu, “mama gătea” din lut, din frunze, din cine ştie ce surcele o minunată prăjitură, iar “copilul mânca”, evident, cu poftă. Când “mama” chiar o lua în serios şi-l punea pe nefericitul care se întruchipase copil să mănânce, atunci, revenirea la realitate se impunea aproape logic. Urmau, desigur, obişnuitele reproşuri, plânsete şi jurăminte de ambele părţi că nu mai vor vorbi toată viaţa. “Jocurile” virtuale nu beneficiază de această şansă. Ele rămân acolo, pot fi continuate până la a accepta orice realitate ca posibilă. Cufundarea în această iluzie poate fi periculoasă tocmai prin acest joc în care totul este posibil fără consecinţe. Intervine ceea ce s-ar putea numi responsabilizarea. Sau, mai degrabă, absenţa ei. Ea este strâns legată de protecţia anonimatului. Un nick name este chiar un neica nimeni, tocmai pentru că poate fi oricine. Cei mai mulţi îşi construiesc o identitate de ambiguitate: poţi bănui în spatele nick name-ului un amic, un profesionist, unul care îţi poartă ranchiună sau un om de bună credinţă. În absenţa studiilor, mă voi rezuma la a trasa câteva linii generale din observaţii mai degrabă nesistematice. Vreau să spun că urmăresc bloguri, dar mai ales urmăresc comentariile la articolele din ziarele şi revistele on-line. Publicul acesta are câteva trăsături sociale destul de repede de descoperit: obişnuiţi ai tehnlogiei moderne, preponderent tânăr, cu preocupări în general de mediu închis, lipsiţi de dinamism social. Psihologic, aş spune că avem a face cu tipul introvertitului, mai degrabă a-social şi nu în puţine rânduri frustrat. Buna lui părere despre sine este clar asociată sentimentului de marginalizare, de nerecunoaştere de către ceilalţi a calităţilor şi meritelor. Este o natură preponderent agresiva, violentă. Dar, un fel de curaj al laşului ce strigă măscări din întuneric, dă cu piatră în geamuri de după un copac sau, mai simplu, te injura pe propriul tau spatiu. Mi se va reproşa viziunea prea neagră a profilului. Vă invit la a citi două ore pe zi comentariile la diverse articole din diverse domenii cu diverşi autori spre a-mi da măcar în parte dreptate. Am întâlnit în spaţiul virtual atitudini şi limbaje cum nicăieri, niciunde şi nicicând nu le-am înâlnit în realul concret. Atac la persoană, calomnii dintre cele mai grosiere, o lipsă de bun simţ, un limbaj de violenţă (ca să nu-i zic mitocănie) fără nicio limită. Am citit lucruri abominale şi revoltătoare la adresa unor intelectuali cu care poţi să nu fii de acord, unor autori pe care îi poţi agrea sau nu, dar oameni de o desăvârşită eleganţă şi de un desăvârşit bun simţ. Cât de mare trebuie să fie beneficiul accesărilor (principalul motiv pentru care s-au inventat aceste comentarii) spre a-i expune pe aceşti oameni, spre a expune nişte oameni în general, acestui potop de lipsă civilizaţie, acestor invective venite din întunericul minţii altor semeni? Există vreun spor de cunoaştere, vreun schimb de idei, vreun dialog real, profitabil si publicului şi autorilor în asemenea cazuri sau am ajuns să practicăm un fel de terapie de grup, de defulări colective? Sunt multe publicaţii în Occident care nu acceptă comentariile, iar altele care blochează, restricţionează accesul textelor care nu sunt la obiect.
Să nu mi se cânte aria “reintroducerii cenzurii’, “libertăţii de opinie” etc. etc. pentru că injuria, atacul la persoană, calomnia nu fac parte nici din libertate, nici din democraţie, nici din civilizaţie. Nu există ţară care să le încurajeze şi să le întreţină, aş spune cu o jubilaţie perversă, mai abitir decât România. Relaţiile umane sunt afectate, pentru că e numai o aparenţă că acel public este virtual: din păcate, el este omul de lângă noi, cunooştinţele adesea, elevii şi studenţii care altfel se milogesc de o notă profesorului pe care îl injuriază “democratic” pe un forum. Încurajăm astfel, laşitatea, făţărnicia (prietenul care te înjură într-un comentariu te asigură de toată compasiunea lui), lipsa de responsabilitate şi de bărbăţie. Construim astfel o lume întreagă cu două feţe, ambele la fel de urâte. Murdăria umană este la fel de concretă şi în virtualitatea internetului pentru că ea capătă exprimare a josniciei sufletului, tot astfel cum cineva care nu mai are argumente apelează la înjurătura grosolană. Care de fapt îl exprimă si îi cariază lui viaţa nu celui înjurat.