Birocratie, dragostea mea!

La poştă, car’va’zică?!

Dragă Andrei,

hai să-ţi spun ce păţii cu trimiterea romanului meu către tine. Cum mă amăgesc că blogul meu e citit şi de alţi (in)amici, postez aci ceea ce putea fi şi doar un email către tine ca să fie învăţătură şi pentru alţii. Aşa zicând că mai aveam de trimis şi unei foste studente un exemplar, mi-am luat inima în dinţi şi-am purces către poştă. Poşta la noi e ceva foarte stabil: adică spaţiile sunt pe/la locul lor, nezugrăvite tot de când le ştii, aşa că tot a rânced, vechi şi a mizerie miroase, tot cu frica de a nu-ţi cădea tavanul în cap stai la cozi. Nu era multă lume, dar acum treaba se face computerizat un aist lucru complicat ia o grămadă de timp; cât a durat funcţionarei (da, e aceeaşi - grasă, cu vocea subţire, dar cu mustăcioara grosuţă!) să scrie tot ce avea de scris, eu aş fi terminat un capitol din viitorul roman. Întrebai dacă au plicuri A5: “N-avem”. “Dar cu ce aş putea trimite totuşi cărţuliile astea, mă rog frumos...” “La colete”. “Cum, Doamne, iartă-mă, să trimit o cărţulie ca pachet”. “Nu ştiu. Avem plicuri doar cu pernă de aer. Costă doi lei şi două zeci de bani” Asta face, dear Andrew, vreo 0,90 $. Bun, zic, nu contează, dati-mi două. Dau banii, “aşteptaţi restul că n-avem”. Nu contează, zic eu din nou, faceţi socoteala la final şi văd cât mai am să vă dau”. “Nu se poate”. “De ce nu se poate?!” “Trebuie chitanţe separate”. După o juma’ de ceas, răbduriu, mi-a venit rândul. “P-ăsta n-aţi pus expeditorul”. “Nu e nevoie, sau poate nu vreau să se ştie cine l-a trimis.” “Eu v-am spus! Şi ce aveţi în plicuri?” “V-am mai zis: cărţi.” “Trebuia să le puneţi la colete!” “Bine, zic, le trimit la colete”. “Nu se poate de la noi. Noi trimitem colete numai in UE.” “Şi în Canada cine le trimite>” “Oficiul 48”. Renunţ la a mai pune colete şi dumnezeul japonez mă ajută: aveam şi o recomandată. I-o întind, imi dă scrisoarea, era din Japonia: teatrul Kaze –am scris despre ei când au fost în România - imi trimitea o broşură de prezentare, evident în limba japoneză, aşa că o să mă zgâiesc doar la poze! Îi arăt funcţionarei că de la japonezi se poate să primesc o cărţulie într-un plic. Dă din umeri, probabil că ii consideră nişte tâmpiţi. “De ce n-aţi scris numele întreg la asta cu Canada?” “E spion, doamnă, şi nu vreau să se afle cu cine corespondez”. A privit impasibilă cântarul de parcă i-aş fi spus că afară plouă. Chiar ploua!
În fine, plătesc şi telefonul fix (al mamei) şi începe lupta titanică de adunare. O ia de la capăt de vreo trei ori, ajunge la o sumă, mi-o comunică. Ii intind banii.
“N-avem rest”, îmi zice. Desigur că în spatele meu nu mai era nimeni. Aşa am eu noroc: niciodată după mine nu se mai aşază cineva. Stau şi aştept să vină cineva cu ceva mai mărunt sau renunţ la rest. Tu ce crezi că am făcut?