Viata ca literatura

Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei (I)

Vreme de doi ani, am ţinut un cenaclu în bistroul “Mofturi” al Iolandei Malamen. Coagulasem un grup de adolescenţi şi tineri –unii încă liceeeni, alţii în primii ani de facultate – care voiau să scrie. La întâlnirile noastre de marţi se citea numai proză. În atmosfera retro a bistroului a anilor 1900, subiectele abordate de tinerii autori –mari, dramatice, serioase, aşa cum atacă orice debutant – distonau, oarecum cu spiritul caragealian. Noroc că lecturile şi dezbaterile erau deseori presărate de voie bună, amicală şi că serile de cenaclu se prelungeau adesea la sucuri şi ceaiuri (erau nişte copii tare cuminţi care beau o bere numai când păreau că serbează ceva!) şi atunci îşi făcea din plin apariţia şi spiritul lui Caragiale, cu multe replici pline de haz. Observasem că de câteva săptămâni, din spaţiul celălalt al bistroului, cineva urmărea cu multă curiozitate ce se citeşte şi ce se discută. Era o figură blândă, luminată de bunătate şi seninătate, subminate de intermitente adumbriri, semne ale unei nostalgii sau tristeţi venite de departe. Când Iolanda mi-a făcut cunoştinţă cu el, am fost convins că teoria care ne avertizează că numele nostru e fie o predestinare fie că ne modelează mai mult ca orice pe lumea asta viaţa are o o ilustrare perfectă în cel din faţa mea. Cum se putea numi altfel decât Candid?! “Domnul Candid Stoica, actor, ar vrea să citească data viitoare, dacă, desigur...” şi-a urmat Iolanda mica pledoarie. Ceea ce a citit Candid Stoica nu a avut nevoie de niciun comentariu. Lectura a fost permanent însoţită de hohote de râs: un umor irezistibil, un simţ de observaţie demn de marii umorişti fie ei români fie străini! Ce mai – era inutil să analizezi, să mai dezbaţi când efectele textelor sale erau atât de vizibile! A şi debutat în antologia noastră “Al doilea desant” (Editura Calea Moşilor, 2003), la 68 de ani.
Mulţi dintre “copiii” cenaclului s-au luat cu lucrurile serioase ale vieţii –joburi acaparatoare, familii, copii – şi pas cu pas au renunţat sau scriu foarte rar, amânând pentru mai târziu momentul în care se vor dedica numai literaturii. Asta e soarta oricărui desant, scria, în prefaţa la “Desant ‘83”, Ov. S. Crohmălniceanu – să sufere pierderi importante, şi “al doilea desant” nu putea să nu confirme teoria militară aplicată literaturii. Numai Candid Stoica şi-a văzut în continuare de scris. De fapt, de publicat. Pentru că nici atunci, nici mai târziu nu a mărturisit că cele citite erau doar fragmente dintr-o vastă construcţie - jurnalul domniei sale, ţinut aproape zilnic, între 1971 şi 1989, apărut acum, în 2009, într-un tom absolut impresionat: peste 550 de pagini, format mare cu titlul “Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”, editura ZIP, MMIX. Este una dintre cele mai bune cărţi de memorialistică apărute după 1989! Iar critica, dacă ar fi onestă, ar trebui să-i acorde de două, de trei ori, de “n” ori mai multă atenţie decât tomului care face vogă acum, “Memoriile unui cafegiu” de Gheorghe Florescu mult sub valoarea documentară dar şi literară a cărţii lui Candid Stoica.
“Acele lucruri...” are o latură documentară peste care nu se poate trece atunci când cineva va vrea să să scrie o istorie a vremurilor comuniste sau o istorie a teatrului românesc. Cu o acribie de cercetător ştiinţific, Candid Stoica aşază la sfârşitul cărţii note şi indice de nume, luminând, reamintind sau precizând autori, actori, piese de teatru, regizori cu o exactitate adesea mai mare decât cele afişate de diverse istorii ale literaturii sau ale teatrului, dar transcriind uneori şi fragmente din cronici, poezii la care se face referire în text, mici portrete sau fişe de spectacol, cum ar fi acesta: “Nepotul lui Rameau, dramatizare de Gelu Naum, după romanul cu acelaşi nume de Denis Diderot. Regia David Esrig, decoruri, costume Ion Popescu Udrişte. Cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Perioada de repetiţii a spectacolului a durat nefiresc de mult. În urma unor neînţelegeri între regizor şi direcţiunea Teatrului de Comedie, regizorul a transferat spectacolul la Teatrul “Bulandra”. Interpreţii l-au urmat pe cel care, de fapt, i-a lansat. Premiera a avut loc în decembrie la Teatrul Bulandra. A fost considerat de critică unul din cele mai mari spectacole al acelor ani”. Cartea este o mină de aur în 
privinţa informaţiilor. Chiar dacă, în principal, ele vizează activitatea Teatrului de Comedie, sunt dese referinţe şi la fenomenul teatral din România anilor 1970-1989, dar şi la fenomenul cultural în general. Candid Stoica notează în jurnalul său titluri şi autori apăruţi în acea perioadă, cărţi şi autori căutaţi de public, cărţi şi autori băgaţi pe gât standurilor din întreprinderi, cărţi şi autori vânaţi doar pentru că erau la modă. Din însemnările lui Candid Stoica am refăcut climatul cultural al acelor ani, ajutându-mă să fixez în timp momente esenţiale. În acelaşi timp, panoramarea editorială şi a repertoriului a reprezentat şi reprezintă un argument în favoarea rezistenţei noastre prin cultură şi o polemică cu toţi cei care cred că am trăit într-un deşert intelectual sau că ne imbecilizasem cu toţii citind numai operele lui Ceauşescu. Iată ce notează Candid Stoica la lecturi într-o scurtă perioadă din 1973 - “Maestrul şi Margareta”, “Marele singuratic”, de Marin Preda, “Animale bolnave” de Nicolae Breban, “Absenţii”, de A. Buzura, “Păsările” de Al. Ivasiuc, “Echipa de zgomote”, de Fănuş Neagu, “Dicţionarul Onomastic” şi “Bibliografie generală” de M.H. Simionescu, “Zahei Orbul” de V. Voiculescu, “Pagini bizare” de Urmuz.