În fiecare an, “Gaudeamus” aduce una sau mai multe personalităţi care polarizează aproape întreaga atenţie a publicului şi a presei. Acest fapt aduce prestigiu Târgului bucureştean. Autori în vogă, croiţi din succese pe care mai apoi nici ei nu şi le pot explica prea bine, laureaţi ai marilor premii literare (cu precădere, laureaţi ai Nobel-ului pentru care noi, românii, am făcut o mică mare obsesie!), autori care au stârnit valuri uriaşe de interes au fost prezenţi de-a lungul timpului la Bucureşti. De fiecare dată, câte-un eveniment intern a mai adus în prim plan şi eroi ai zilei nu neapărat din lumea literelor. Multe personalităţi politice au folosit Târgul ca pe o baie (electorală) de mulţime. Vedetele autohtone şi-au tăiat şi ele o felie din torul popularităţii conferite de un aşa eveniment, lansându-şi cărticelele sau girând cu prezenţa lor autori-prieteni.
Anul acesta, Salman Rushdie a fost vedeta indiscutabilă a Târgului de carte de la Bucureşti. Prezenţa lui a fost descrisă pas cu pas aşa că nu vreau să mai spun încă o dată ce s-a spus despre el. Într-o bună măsură, “cel mai vânat scriitor de pe planetă” a ţinut să infirme această imagine: a fost lejer, n-a avut gărzi de corp, s-a dovedit grijuliu şi atent cu presa, aş spune chiar fără restricţionări, acordând cu destulă largheţe declaraţii şi interviuri şi cui a vrut şi cui n-a vrut, a dat o fugă până la Bran probabil pe urmele lui Dracula.
Herta Muller a fost şi ea la Târg. Numai cu cărţile. Grijulii, nici editorul, nici vorbitorii de la lansare nu au suflat vreo vorbă despre absenţa recentei premiate a Nobel-ului. Aşa că în rolul Hertei Muller a fost...Oana Pellea care a citit, expresiv, câteva fragmente. Dacă înţeleg reticenţa editorilor, nu înţeleg volta lingvistică a presei care a vorbit despre faptul că (H.M.) “şi-a lansat la Bucureşti” etc. etc. În spiritul adevărului era “i s-a lansat la Bucureşti...” etc. Pentru că vorba (pe dos) a lui Lăpuşneanu “dacă eu nu vă vreau, voi mă vreţi”. În fine, Nicolae Manolescu a fost sărbătorit de către “Paralela 45”, la împlinirea a 70 de ani de viaţă, cu trei apariţii despre opera (şi oarecum viaţa) criticului.
Şi, totuşi, în umbra acestor evenimente, s-au petrecut două momente care ar fi meritat din plin luminate de atenţia, reverenţa şi respectul întregului public de la “Gaudeamus”. Este vorba de două mari spirite ale culturii române: Mihai Şora şi Mircia Dumitrescu. Sunt cei doi creatori două modele culturale din păcate rar puse în lumină şi valoare. La lansarea cărţii lui Leonid Dragomir “Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei” au fost poate numai acei profunzi cunoscători şi preţuitori ai filosofului care a împlinit de curând 93 de ani, la standul unde Mircia Dumitrescu îşi prezenta cărţile-opere de artă, dar cred eu şi un răspuns la probleme adânci şi grave ale culturii române şi universale, era mereu o linişte mai degrabă indiferentă decât pioasă. Nu este momentul şi nici locul de a detalia ce cred eu că îi uneşte şi în acelaşi timp îi face unici pe cei doi în cultura noastră. Remarc însă la amândoi motorul creaţiei: bunătatea şi nădejdea. Închei citându-l pe Mihai Şora: “Eu aş spune că am o mulţime de întrebări mereu altele, dar nu le-aş numi incertitudini. La temelia fiinţei mele gânditoare, şi aş prefera să mlădiez cumva acest calificativ ţeapăn şi pompos prin recursul la un dublu adjectiv: simţitoare-gânditoare; deci la temelia acestei alcătuiri vibrante stă o mare certitudine, pe care un verb fundamental în vocabularul omenirii o susţine: verbul a fi. Ştiu că sunt. Slab. Bătut de vânturi. Putând, la limită, să nu fiu. Ba chiar sunt sigur de faptul că nu voi mai fi.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu