luni, 14 decembrie 2009

Poezie si colinde

Poeziei îi poate sta bine –şi poate sta bine – atât în spaţiul ei tradiţional, cartea, revista, cât şi în locuri publice, uneori întâlnindu-te cu ea acolo unde te aştepţi cel mai puţin. Considerată loc al pierzaniei, al boemei dispreţuite de spiritele pudibonde, crâşma (în forma ei modernă: bar sau club) părea ultima soluţie de a căuta public. Şi, totuşi, lecturile publice în aceste spaţii neconvenţionale au deja tradiţie şi la noi. De vreo cinci ani, la Cafeneaua Muzeului Literaturii Române week-endurile au fost acaparate de manifestări literare. Sigur, se citeşte preponderent poezie, dar am asistat şi la lecturi de proză care au capacitat publicul. Vinerile literare de la Cafenea au un farmec aparte. Este meritul amfitrionului, Traian T. Coşovei, care are « organ » la poezie, aducând aici poeţi, poeţi adevăraţi, din generaţii şi formule diferite, şi care crează o atmosferă amicală, destinsă şi distinsă în acelaşi timp. În acelaşi timnp, observ cum şi scriitorii noştri se profesionalizează în astfel de lecturi publice – îşi selectează texte care au impact atunci când sunt rostite, au învăţat arta de a plăcea publicului, de a fi lejeri şi ceremonioşi în doze farmaceutice, ştiu să impună ingredientele care să farmece, alungând de tot plictisul. La ultimele două seri de poezie, sala a fost arhiplină. Au venit special pentru recitalurile poetice ori au fost prinşi pe loc de începutul acestora. Şi unii şi alţii au fost seduşi de poezie şi au instalat o linişte caldă, curioasă şi aprobatoare.
Ioan Es. Pop şi-a lansat aici, la Cafenea, ediţia a doua, după 15 ani, a volumului său « Ieudul fără ieşire », volum ce ţâşnea în 1994 cu forţa unui sprinter care lasă plutonul după primii metri în urmă. Despre poet şi volum s-au spus/scris lucrurile esenţiale. Poate insistenţa de a-l aşeza într-o generaţie şi de a vorbi de tânărul poet (chiar şi la debut !) mi se par fi nepotrivite, limitative în cazul său. « Ieudul fără ieşire » nu are atributele unui volum de poezii în care să decelezi vârsta ori apartenenţa mai mult sau mai puţin obedientă la o mişcare poetică a autorului. Impresia puternică pe care ţi-o lasă poezia lui Ioan Es. Pop provine tocmai din nedatabilitatea ei, ca şi din lipsa oricăror semne ale acţiunii, efortului de a scrie. O voce rosteşte, povesteşte ceea ce pare că a întrerupt de rostit, de povestit într-un alt timp, rememorează secvenţe din viaţa de odinioară aparent fără nicio intenţionalitate de a face poezie. O viaţă atroce, sufocantă, dezumanizantă capătă valenţele condiţiei umane aproape insensibilizabil în curgerea textului. Ea se sublimează, transcede realul şi ne aşază în meta-fizică, într-o i-realitate care este a zilei de ieri şi a celei de mâine, a năpăstuiţilor din căminul de nefamilişti din strada Olteţului 15, dar şi a oricăror năpăstuiţi ai acestei lumi. Totul se petrece însă firesc, natural ca şi cum ar fi de la sine înţeles –şi de exprimat – că într-o astfel de lume “viaţa se bea şi moartea se uită”. În lectura lui Ioan Es. Pop, această naturaleţe este şi mai evidentă. Chiar dacă urmăreşte textul, senzaţia este de spunere nu de citire sau recitare, ceea ce urmează să auzi este exact ceea ce intuiai că va veni, ceea ce era intuit când citeai singur este acum pe faţă exprimat: se revarsă din glas o blândeţe hristică faţă de dezmoşteniţii vieţii. După 15 ani, “Ieudul fără ieşire” este la fel de proaspăt, de nou ca şi la momentul debutului. Şi va fi la fel şi după 15 şi alţi 15 şi alţi alţi 15 ani.
Lectura lui Ioan Es. Pop părea că a ridicat stacheta serilor literare la un nivel greu de atins atât ca audienţă cât şi ca impact poetic. E loc sub soare pentru poezia de valoare, de mare valoare! Diversitatea este necesară, dar ea nu dezbină ci uneşte. Lucian Vasilescu a venit cu “aproape.atât de departe” şi cu versiunea sa în limba engleză “close. so far away”. A venit nu numai cu un alt mod de a face, de a gândi, de a exprima poezia, dar şi cu alt fel de a spune poezia. Prezenţa actului de a scrie, prezenţa celui ce scrie devin elemente ale realului în poezia lui Lucian Vasilescu: “am scris cer şi cer s-a făcut, altădat-am scris soare şi s-a făcut/ lumină. am mai scris verde şi s-au făcut copaci. am scris spune-mi/ m-ai citit şi taci. am scris albastru. şi-a fost mare cu valuri. am scris/ corăbii şi s-a stârnit vântul, am scris vino – m-a înghiţit pământul./ am scris despre tine, ai aflat că eşti, şi lumea s-a acoperit cu poveşti/ de dragoste, dulci şi amare, cu gustul pielii tale atunci când ieşi din/ mare. am scris cuvântul mereu şi m-a dojenit dumnezeu. am scris/ împreună şi te-ai ascuns în partea nevăzută, pe lună. am scris vreau/ dar nu pot. am scris noi şi ai plecat de tot.// ce hârtie frumoasă, ce dreptunghi alb desăvârşit, pe unde te-am căutat/ de la început la sfârşit, de la cer la pământ, zi după zi, cuvânt de/ de cuvânt. // ce lume frumoasă, încăpătoare. ce hârtie albă sfâşietoare”. Poezia lui Lucian Vasilescu este una a disperării escamotate în jovialitate şi histrionism. Suferinţa este indecentă în public ca şi în poezie. Versul, cuvântul se comportă asemenea unei lespede ce presează asupra realului spre a nu-l lăsa să iasă la suprafaţă pentru că ar produce mai multă durere. Aşa şi-a şi spus versurile: mereu gâtuit de o emoţie profundă căreia nu voia să-i dea voie să izbucnească.
Dacă lectura lui Ioan Es. Pop a fost însoţită de muzica lui Mircea Tiberian şi de vocea excepţională a Luizei Zan, Lucian Vasilescu a făcut tandem cu colindele lui Ion Zubaşcu. Dar colindele alea maramureşene, autentice, cutremurătoare, amintindu-ne că vin Sărbătorile şi zăpezile şi albul care ar trebui să ne purifice şi, poate, să ne facă un picuţ mai buni.

Un comentariu:

 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.