De la Sud la Nord, în căutarea publicului (II)
Să oboseşti dând autografe şi interviuri e ceva foarte plăcut pentru un autor. Zumzăitul, freamătul din "Kardinale", cafeneaua din patronajul Gazetei de Nord-Vest, de la subsolul imobilului unde se află şi sediul ziarului, se transformaseră de multişor în dezbateri sau veselii ca în preajma Sărbătorilor când eu şi Horia Tabacu continuam să scriem alte şi alte dedicaţii pe cărţile noastre.
Sigur, aş putea spune - ca să nu spună altcineva - că la Satu Mare a fost o întâmplare fericită, beneficiind noi de prietenia lui Valer Marian şi de susţinerea necondiţionată a Gazetei în mediatizarea întâlnirii cu publicul.
Mă grăbesc însă doar să îmi pun întrebarea de ce nu şi în alte părţi cultura nu s-ar baza pe oameni politici, pe oficialităţi (la Satu Mare au fost prezente toate oficiliatăţile de rang înalt ale oraşului şi judeţului), de ce numai acolo, în Nord, se poate întâmpla ca oamenii să vină la o întâlnire cu doi scriitori ca la o sărbătoare, să se bucure de ieşirea din televizorism, din grijile cotidianului? Răspunsul, poate, e conţinut în chiar formularea întrebării, în însăşi comparaţia din intrebare!
Cum nimic nu e perfect pe lumea asta, doar sinusoida rece-cald, probabil o constantă ce tinde spre perfecţiune!, am pornit spre Bistriţa temători. Fusese prea frumos la Satu Mare cât să nu avem unde de îndoieli, temeri că vom fi aduşi cu picioarele pe pământ printr-un duş rece, chiar mai rece decât cele minus 12 grade câte fuseseră la Bistriţa cu o noapte înainte.
Drum până la Dej, printr-un Nord îngheţat şi pustiu, cu peisaje frumoase, dar cu casele mai povârnite, mai triste, mai din secole trecute, peisaj cu care nu eram obişnuit din alte peregrinări prin Nord, apoi de la Dej cu o altă maşină, preluaţi de Gavril Ţermure, editorul meu. Grabă, emoţii pe drum: întâlnirea de la Casa Cărţii "N. Steinhardt" era programată la 12, iar noi eram încă în drum, imaginam oameni care aşteaptă şi ne simţeam oarecum culpabili. Oraş pustiu, rece. Nu am recunoscut mare lucru din oraşul care mă impresionase în vremea studenţiei, cu coşurile sale de gunoi împletite din nuiele, cu calmul şi insemnele breslelor, cu biserica sa evanghelică, atmosferă pe care o regăsisem, aproape nealterată, şi după aceea, la orice venire a mea în Bistriţa. N-a fost să fie, sau a fost să fie, ori a fost să nu fie - pentru a răsuci cuvintele asemenea lui Noica. George Ţâra, Olimpiu Nuşfelean, Alexandru Cristian Miloş şi încă cineva (căruia îi cer mii de scuze că nu i-am reţinut numele!) erau singurii oameni care veniseră la Casa Cărţii. Ne-am retras stingheri din Casa Cărţii la o cafenea din apropiere, considerând că mult mai profitabil este să ne convorbim noi între noi, toţi cei prezenţi, la ceva ce să ne aducă un dram de căldură în suflet şi în trup. Am aflat că sâmbăta nu e zi de lansat cărţi la Bistriţa, mai ales acum în preajma Sărbătorilor de iarnă, când tot omul merge să îşi taie porcul undeva la ţară. Am mai aflat şi că în general e greu aici cu cărţile şi cu literatura pentru că, obicei strămoşesc românesc, scriitorii, deşi un grup mic, sunt divizaţi în o mie şi una de facţiuni, grupuleţe şi, evident, idiosincrazii.
Căldura plăcută din restaurantul gol - nu eram decât noi - unde am mâncat de prânz şi colindele puse la intensitate joasă ca fundal muzical ne-au făcut, totuşi, să trecem oboseala şi dezamăgirea. Viaţa e alcătuită şi din astfel de momente, bucuriile sunt rare şi dezamăgirile dese, în fond, ne-am zis, la opt seara avem tren şi cu drumul până la Bistriţa ne-am apropiat de casă - de aici nu mai avem decât 11 ore de mers, nu 14 ca de la Satu Mare!
Mai era de trecut un hop spre a ne vedea în cuşeta vagonului de dormit şi de acolo, cu voroave şi somn pe apucate, până la Bucureşti - întâlnirea cu publicul şi lecturile la Sinagoga recent restaurată prin strădaniile lui Gavrila Ţermure. Aveam să ne producem, ca să zic aşa, înaintea unui concert, dar speranţele noastre nu erau prea mari - cine să vină cu o oră înainte de concert spre a asculta doi scriitori bucureşteni?!
Ei bine, sala era arhiplină cu o oră înaintea concertului, publicul era elegant ca pentru un concert şi cald ca pentru o întâlnire cu scriitorii. Am avut mari emoţii: eram prima oară în viaţa mea pe scena unui astfel de lăcaş de cult, aveam pentru prima dată în faţă un public venit preponderent pentru muzică şi nu pentru literatură. Ora noastră a trecut repede, iar ea, probabil, s-ar mai fi întins dacă şi noi am fi putut amâna plecarea trenului aşa cum ni s-a spus că ora de începere a concertului mai poate fi un pic amânată. Am regretat plecarea precipitată şi lipsa de timp pentru a da autografe (văzusem multe cărţi de-ale noastre foindu-se prin sală, semn că standul cu cărţi atrăsese atenţia) melomanilor!
marți, 28 decembrie 2010
joi, 23 decembrie 2010
Culori, linişte şi frumuseţe
Micuţa, dar foarte cochetă sală Octav Doicescu de pe Calea Victoriei nr. 128 a găzduit la începutul acestei luni prima expoziţie de pictură a Cristinei Ţurlea intitulată « Culori şi culoare ». Cele 50-60 de picturi, realizate în tehnici şi pe materiale –pânză, carton – diferite au o mare calitate: frumuseţea. Un concept –o emoţie, o stare şi un calificativ – de care azi lumea se fereşte din prejudecăţi. Nu ştiu cum şi nici nu se ştie prea bine de ce, pas cu pas, arta modernă a instaurat contorsiunea, brutalitatea, violenţa şi provocarea cu orice preţ a publicului ca note definitorii pentru “arta profundă”. Frumuseţea, emoţia artistică, starea de bine par a fi nu numai vetuste, dar şi ocolite din teama probabil de a nu cădea în kitsch. Există desigur acest risc în momentul în care nu stăpâneşti culoarea sau cuvântul, şi, într-o compoziţie clasică, în compoziţia, viziunea şi intenţionalitatea artistului, derapajele se văd mai bine decât într-una care îşi constituie propriile reguli după starea de moment a creatorului. Peisajele Cristinei Ţurlea îţi plac şi îţi transmit o stare de linişte, de bucurie şi confort spiritual. Să te mai poţi bucura de o fereastră, de un colţ de stradă dintr-un burg, de un acoperiş, de pomii înfloriţi sau dezgoliţi de toamnă, să ai liniştea de a te opri pentru a observa frumuseţea din toate acestea înseamnă un lux într-o lumea accelerată, devoratoare, strâmbă şi nervoasă. Să nu se înţeleagă că avem a face cu o idilizare, cu o pastorală în peisajele Cristinei Ţurlea. Şi nici că stilul este unul vetust, care imprimă oricărei frumuseţi ceva lipsit de viaţă, de trup inert. Sesisez în multe dintre pânzele sale nu numai tehnici şi stiluri ale picturii moderne, dar şi accentuate note polemice, replici energice la clasicizante viziuni. În ciuda unui calm şi a unei nostalgii provocate de semnele nemiloase înscrise de timp pe clădiri, trepte, tonul este energic. Aş zice chiar că tema principală a picturii Cristinei Ţurlea este timpul şi ravagiile sale, dar în faţa cărora nu trebuie să te resemnezi. Linia obligă privirea să se ridice, urcând, iar atunci când ceea ce pictează este de la înălţimea ochilor există un element care verticalizează, înalţă, ducându-se dincolo de rama tabloului. În “Vară” (acoperişul în unghi, dar şi –sau, mai ales – roşul intens, de vâlvătaie, de foc gata să ridice limbile de flacără spre înalt), în “Trepte înflorite”, în “Singurătate 1” şi “Singurătate 2” aceste insemne ale vitalităţii sunt cele mai pregnante. În multe altele, ele trebuie căutate, ghicite, obligându-te să insişti cu privirea asupra picturii: simţi că mai există ceva care îţi scapă, dar ceva esenţial care tensionează imaginea, care îţi creează senzaţia de vertij din “Arşiţă în Dobrogea 2” sau de cea de mister posibil, probabil de dincolo de ferestre din “Intrare”.Tablourile sunt, în general, de dimensiuni mici. Şi cred că pictoriţa şi-a ales aceste dimensiuni din măcar două motive: mai întâi pentru că pe spaţii mici concetrarea e mai mare deşi imaginea e mai discretă. Or, imaginile surprinse de Cristina Ţurlea nu fac parte din acea categorie care îţi sar în faţă, te copleşesc prin evidenţa lor. Ele sunt ascunse, sunt fragmente “din regiunea de odionioară” şi uneori spre a le sesiza frumuseţea trebuie să le decupezi din ambient. Lumea şi frumuseţea sunt fragmentare – iată ce ne sugerează autoarea. Mai apoi, pentru că, aflată la începuturi, şi-a proiectat picturile ca ambient domestic şi nicidecum pentru săli mari de expoziţii. Iar picturile sale stau foarte bine în spaţii mici creind o atmsferă calmă, caldă, odihnitoare. Faptul că în catalogul expoziţiei fiecare lucrare este însoţită de câteva versuri (Bacovia, Marin Sorescu, Ioan Es. Pop, Ana Blandiana) vine să confirme acest gând: numai în şi întru intimitate asociezi şi îţi şopteşti versuri privind un tablou, nicidecum în publicul larg!
Deşi de dimensiuni relativ mici, picturile strălucesc cu adevărat abia când te depărtezi 10-15 paşi şi le sesisezi profunzimile astfel că le vor sta bine şi în spaţii largi!
Cele câteva abordări în manieră de Chirico sau Gustav Klimt ne oferă şi un posibil traiect al picturii Cristinei Ţurlea. S-ar putea ca următoarea expoziţie (etapă) să fie una a renunţării la figurativ mergând spre stilizările concretului până la a obţine nu desenul ci semnul realului, îmbinând suprarelismul unuia cu avangardismul celuilalt.
În aceeaşi notă a discreţiei rafinate s-a petrecut şi vernisajul: fără discursuri de specialitate docte şi apăsătoare, cu zece feluri de ceaiuri şi o puzderie de dulciuri!
(revista Luceafarul de dimineata 51/2010)
Premiile Clubului de proză
Clubul l-a avut ca invitat pe Gheorghe Turda, în acordurile extraordinarelor sale colinde membrii Clubului şi-au urat Sărbători fericite şi un 2011 mai bogat, măcar literariceşte!
(Oana-Teodora Călin - Luceafarul de dimineata, 51/2010)
luni, 20 decembrie 2010
Cubul de proza
La ultima intalnire din acesta an, Clubul de proza va acorda diplome de excelenta, va asculta colinde si isi va prezenta proiectele pentru 2011. De asemenea, membrii Clubului vor participa la sedinta Comitetului Director al Filialei Proza. Pe maine, in acelasi loc, la aceeasi ora spre a ne spune Sarbatori cu bine!
Măgura – 40 de ani de la prima ediţie
Într-un peisaj superb de iarnă, Filiala Sculptură a UAP, Muzeul Judeţean de istorie Buzău şi Asociaţia Pro Euro-Cult au marcat împlinirea a 40 de ani de la prima ediţie a Taberei de Sculptură de la Măgura printr-un simpozion la care au participat Liviu Russu (preşedintele Filialei Sculptură), Sava Stoianov, Dumitru Passima, Valeriu Şuşnea, Gheorghe Maftei. Au fost evocate momente ale primei ediţii, dar şi ale ediţiilor la care au participat autorii de lucrări prezenţi, a avut loc o întâlnire a artiştilor cu elevii paricipanţi la tabăra de creativitate de la Poiana Pinului, a fost vizitată tabăra de sculptură şi a fost anunţată deschiderea site-ului “tabaradesculpturamagura.ro”.
marți, 14 decembrie 2010
De la Sud la Nord, în căutarea publicului (I)
Am plecat cu trenul de noapte, ca şi altădată. Nu s-au schimbat prea multe : călătoria durează tot 14 ore, vagoanele sunt aceleaşi, cearceafurile - tot îngălbenite, pernele – tot tari, hârtia de la WC este însă acum roz (în rest la fel, probabil făcută tot la Buşteni sau Letea, tot pe aceleaşi role, tot cu aceeaşi celuloză – cine a mers cu trenul sau o foloseşte ştie la ce mă refer !) Confort de clasa I înseamnă doar că voi fi doar cu Horia (Tabacu) în cuşetă şi că în dulăpior am dat peste două sticle (sticluţe, pentru a respecta adevărul) de apă plată. Am făcut pariu pe căldură : frig sau cald ? Ca şi altădată, în vagoanele româneşti, nu există “optim”. E după noroc, ca la 6 din 49, te poţi sufoca sau poţi dârdâi toată noaptea. Am avut şansă: a fost extrem de cald, a fost “hot”, a fost ca la saună. Am deschis (alt noroc, la întoarcere geamul nu s-a lăsat clintit) larg fereastra şi, în ciuda interdicţiei, am fumat pe săturate. O dată cu fumul, mai ieşea şi surplusul de aer fierbinte. Horia a deschis laptopul. Începuseră ştirile, aşa că l-am rugat să-l închidă. În fond, o călătorie ca asta trebuie să te mai şi scoată din ceea ce ştii şi eşti zi de zi. Deşi, un savant, om învăţat, zicea aşa “Îni place să călătoresc, dar din păcate trebuie să mă iau cu mine oriunde m-aş duce”. Multă vreme, noi ne-am luat pe noi, întorcându-ne în timp: şi eu şi el, am fost de multe ori în Nord, avem o grămadă de prieteni acolo şi ni s-au întâmplat multe prin părţile alea, nu mai stătusem noi între noi de groază de timp. Aşa că am avut ce povesti, iar de adormit cred că am adormit tot cu poveştile pe buze şi cu durerea în suflet că timpul trece şi uneori chiar cu senzaţia sfâşietoare că a şi trecut. Mais, passons...
Ne încerca, desigur, emoţia dată de îndoială: se vor fi schimbat oamenii, se vor fi îndepărtat ei de cultul prieteniei, de căldura aia specifică Nordului. Dar, mai ales, ne peocupa întâlnirea noastră cu cititorii: vor mai fi fiind oamenii interesaţi de cărţi, de cultură? Cu cât îl asiguram pe Horia că sătmărenii sunt la fel şi în privinţa raporturilor lor cu cultura, bazându-mă pe admirabilele zile Poesis la care participasem după 1990, cu atât parcă şi pe mine mă rodea mai mult îndoiala. Sigur că ne bucura întoarcerea asta în Nord, sigur că ne ştiam prietenii, dar noi mergeam la Satu Mare şi cu treabă: aveam întâlniri cu cititorii, cu publicul cu cele două cărţi ale noastre “Drumul până la Piaţa Romană” a lui Horia şi “Gde Buharest” a mea. “Gazeta de Nord-Vest » dăduse zilnic articole despre eveniment prezentându-le şi prezentându-ne, prietenul nostru Valer Marian, senator şi director de gazetă, se străduise şi sufleteşte să ne asigure că va fi bine, dar ce altceva decât îndoiala roade mai temeinic sufletul omului ?!
De când am coborât din tren şi am auzit accentul de ardelean get-beget al lui Florin Pop şi am dat ochi şi piept cu năvala, impetuozitatea lui, am intrat. ca să zic aşa, pe făgaşul normal al călătoriilor noastre în Nord. Totul era pus la punct, totul era în program: cazarea la “Aurora” (ce de mai amintiri am eu din hotelul ăsta!), coborârea rapidă la micul dejun (ardelenesc - unii dintre voi veţi fi ştiind ce vrea să însemne asta), discuţiile la “cavei” şi evocările spre a ne reintegra atmosferei sătmărene, urcarea în camere spre a ne odihni un pic şi a ne pregăti de întâlnirea cu cititorii.
Dacă până aici timpul – de la plecarea din Bucureşti – se derulase în lentoarea roţilor de tren, din momentul în care am ajuns la sediul Gazetei de Nord-Vest până în târziul nopţii avea să fie împins ca într-un acclerator de particule. Probabil că scriu şi prea apropiat de eveniment, la câteva ore de când ne-am reîntors la Bucureşti, probabil că şi dorinţa mea de a relata este prea mare, spre a cuprinde aşezat, temeinic ce s-a petrecut. Veţi fi spunând că o întâlnire cu cititorii nu are ce surprindă – nici pe autori, nici pe cititori. Ele au un anume tipar al desfăşurării, uneori chiar un anume tipar al discursurilor, aşa că lasă puţin loc neprevăzutului.
Pentru noi însă a fost fabulos. Pas cu pas, minut cu minut sala « Kardinale », alt loc al multor adăstari de câte ori am trecut prin Satu Mare, se umplea, devenea plină, arhiplină, aproape se sufoca de atâta lume. Pas cu pas, alţi şi alţi oameni ne îmbrăţişau, se bucurau de bună re-vedere, noi, la rându-ne îmbrăşişam şi ne bucuram. Cred că soldaţii întorşi de război au provocat şi au resimţit atâta căldură cum încercam noi atunci.
luni, 13 decembrie 2010
Intre prieteni la Satu Mare
Sunt dimineţi când te poţi trezi cu gândul, sincer, neconvenţional, că trebuie să-i mulţumeşti unui om. Simţi, poate, că nu e datorie, o formalitate, chiar un calcul, ci aşa pur şi simplu. E o fărâmă de gând care te-a bântuit şi care acum se întrupează în acest impuls. De când am plecat din Satu Mare s-a ivit acest gând al mulţumirii ce se va îndrepta către Valer Marian şi Crina Dunca, spre Voicu D. Rusu şi Florin Pop, către Mircea Ardelean şi Mihai Bledea, Dimitrie Păcuraru şi Marian Voicu, oficialităţilor sătmărene – Csehi Arpad şi Iuliu Ilyes, Mircea Govor şi Adrian Ştef, Ioan Viman şi Octavian Petric, publicului admirabil, prietenilor de demult şi prietenilor pe care ni i-am făcut în acele zile.
marți, 7 decembrie 2010
Scriitorul Constantin Stan aduce “Gde Buharest” la Satu Mare
Crina Dunca - Gazeta de Nord-Vest, 6 Decembrie 2010
Lansare de carte sub egida Bibliotecii Judeţene şi a GNVUnul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai generaţiei ‘80, Constantin Stan, se va afla joi la Satu Mare cu cel mai recent roman al său, „Gde Buharest”, primul volum dintr-o trilogie. Alături de acesta îşi va lansa prima sa carte, “Drumul până la Piaţa Romană”, şi jurnalistul Horia Tabacu, în cadrul unui eveniment care va avea loc joi, de la ora 13.00, la restaurantul Kardinale (în subsolul sediului GNV), sub egida Bibliotecii Judeţene şi a Gazetei de Nord-Vest. Prezentăm azi câteva date despre Constantin Stan şi cea mai recentă carte a sa, premiată deja cu locul I la concursul naţional de proză Saloanele „Liviu Rebreanu”, care a avut loc la sfârşitul lunii trecute.
Prozator, jurnalist şi profesor
Constantin Stan (ns. în 1951) este prozator, jurnalist, profesor de jurnalism. A absolvit în 1974 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat cu romanul „Carapacea” în 1979. A mai publicat: „Nopţi de trecere”, „Vară târzie”, „Provizoriu, Sud.”, „Viaţa ca literatură” , „Deadline”, „Drama de a fi normal”. Cu romanul „Gerda” (2004) a obţinut Premiul Academiei Române pentru proză pe anul 2004, premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru proză, Premiul special pentru proză al Festivalului „Poesis” Satu Mare şi a fost nominalizat pentru premiile Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Este profesor de jurnalism la Universitatea din Bucureşti, dar şi al Universităţii din Craiova şi Piteşti. Colaborează din anul 2000 cu Ziarul de Duminică, fiind autorul unei serii de documentare şi anchete despre viaţa culturală românească. În 2004 i s-a acordat premiul pentru jurnalism cultural al Asociaţiei Presei Literare şi Editurilor din România.
O poveste plină de haz şi ironie
Criticul Dan Cristea vorbeşte despre „Gde Buharest” ca despre o “parodie şi pastică la nivel superior, plin de haz şi ironie”, care “îşi aruncă încă de la debutul său, unul surprinzător, care ne poartă chiar în inima Moscovei, câteva din preocupările lui de bază”: “Ce plictiseală! îşi spuse Ivan Mihailovici Saproșkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piaţă şi, ca de obicei, privea fără niciun gând cupola aurită a bisericii. Uşor mahmur, bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhărute de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru – care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore – şi ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuţă din colţul bodegii şi priveşti cu nesaţ mujicii care nu ştiu cine eşti tu şi de ce îi priveşti cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghiţituri mici, dar mici de tot, votca. Dar cum să faci asta în timpul orelor de serviciu ? La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, şi nu-l poţi sorbi cu înghiţituri mici, mici de tot ca pe votcă. Cu cât trece mai greu cu atât devine mai dens, mai gros ca fumul de mahorcă într-o cameră niciodată aerisită”.
sâmbătă, 4 decembrie 2010
Doi ziarişti bucureşteni îşi vor lansa cărţile la Satu Mare
Săptămâna viitoare
În data de 9 decembrie, sub egida Bibliotecii Judeţene şi a Gazetei de Nord-Vest, vor fi prezenţi la Satu Mare doi cunoscuţi ziarişti postdecembrişti, Horia Tabacu şi Constantin Stan, care îşi vor lansa ultimele lor volume. Horia Tabacu le va prezenta sătmărenilor volumul de povestiri “Drumul până la Piaţa Romană”, iar Constantin Stan îşi va lansa romanul „GDE Buharest”.
Cei doi jurnalişti au fost colegi la revista Expres, cunoscută ca cea mai incisivă publicaţie de după Revoluţia din decembrie 1989 şi sunt prieteni vechi ai Gazetei de Nord-Vest. Horia Tabacu a mai activat la cotidianele Evenimentul Zilei, Ultimul cuvânt, Ziua, Averea, Cancan, Atac, Interesul Public şi la revista Hustler. Horia Tabacu a fost şi colaborator, timp de aproape doi ani, al cotidianului Gazeta de Nord-Vest.
Constantin Stan este un scriitor consacrat, fiind laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărţile de proză i-au fost premiate de Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Totodată, acesta a obţinut premiul APLER pentru jurnalism cultural. Constantin Stan este preşedintele reales al secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.
(Crina Dunca - Gazeta de Nord-Vest, 2 decembrie 2010)
Săptămâna viitoare
În data de 9 decembrie, sub egida Bibliotecii Judeţene şi a Gazetei de Nord-Vest, vor fi prezenţi la Satu Mare doi cunoscuţi ziarişti postdecembrişti, Horia Tabacu şi Constantin Stan, care îşi vor lansa ultimele lor volume. Horia Tabacu le va prezenta sătmărenilor volumul de povestiri “Drumul până la Piaţa Romană”, iar Constantin Stan îşi va lansa romanul „GDE Buharest”.
Cei doi jurnalişti au fost colegi la revista Expres, cunoscută ca cea mai incisivă publicaţie de după Revoluţia din decembrie 1989 şi sunt prieteni vechi ai Gazetei de Nord-Vest. Horia Tabacu a mai activat la cotidianele Evenimentul Zilei, Ultimul cuvânt, Ziua, Averea, Cancan, Atac, Interesul Public şi la revista Hustler. Horia Tabacu a fost şi colaborator, timp de aproape doi ani, al cotidianului Gazeta de Nord-Vest.
Constantin Stan este un scriitor consacrat, fiind laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărţile de proză i-au fost premiate de Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Totodată, acesta a obţinut premiul APLER pentru jurnalism cultural. Constantin Stan este preşedintele reales al secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.
(Crina Dunca - Gazeta de Nord-Vest, 2 decembrie 2010)
miercuri, 1 decembrie 2010
Interviuri de top
MIHAI SORA, laureat al Galelor Iaşiului Universitar
„Ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt“
- Într-un editorial din revista „Academia de Poezie“, numiţi lumea noastră „modernitate obosită“. Cine şi ce a obosit-o, stimate domnule Mihai Şora ?
- Poate că ar fi trebuit să spun „modernitate blazată“, adică lipsită de resursele mirării-încântare, care este apanajul copilăriei. Nu te poţi dărui imprevizibilului fiecărei zile când duci cu tine bagajul resemnării, deci când intri în acea logică mecanică a fatalităţii, a dezastrului (şi a verbalizării lui), a renunţării. Există, în timpul nostru prezent, o aglomeraţie haotică de semne; multe din ele provin din autonomizarea disciplinelor, din inflaţia tehnicistă, din prăbuşirea ideologiilor. Însă lor li s-ar putea răspunde cu înţelepciune, cu un fel de voinţă blândă: aceea a visătorului care, deşi conştient că nu poate schimba lumea din temelii, se încăpăţânează să vadă partea ei bună, senină, miraculoasă.
- Opuneţi, înţeleg din acelaşi text, oboselii nu odihna, ci efervescenţa spirituală, curiozitatea, înţelegerea tainelor lumii prin citit, privit, trăit. Nu ar însemna acestea un lux pentru omul modern ?
- Nu. Din capul locului: nu. Odihna adevărată nu este o stare de pasivitate vidă, ci una de echilibru dinamic al vieţii interioare. Este adevărat că mecanismul acesta foarte subtil al echilibrului, asemănător, pe undeva, cu un complicat mecanism de ceasornicărie, se poate strica, mai rugineşte sau o ia razna. Şi, atunci, trebuie să fii atent la el, să-i veghezi acurateţea ori precizia. Pentru cel prins în iureşul vieţii, cu solicitările ei, cu mişcări impuse, obedienţe, consumism şi alte scorii, va fi mai greu să ajungă la acest echilibru despre care vorbesc. Adică efervescenţa lui va fi o efervescenţă slabă sau proastă, dacă vreţi, una inconsistentă, în fond, exterioară. Pentru efervescenţa bună, Benjamin Fondane – de care mă ocup intens împreună cu Luiza Palanciuc – are chiar un concept: este l’irrésignation. Înseamnă, deopotrivă, şi căutarea perpetuă, şi neresemnarea, şi ieşirea din relativism, şi nesupunerea la dogmă, şi încrederea. Prin urmare, un mănunchi de idei active, pline, care lucrează în fiinţa umană.
- La Iaşi, veţi dialoga cu studenţii care, cred eu, vor aştepta de la dumneavoastră răspunsuri în primul rând la problemele cu care se confruntă ei azi: aflarea propriei identităţi, calea împăcării cu sine şi cu lumea în care trăiesc. Ce le veţi spune ?
- Nu pre-judec în niciun fel şi niciodată. Nu cred că poţi veni cu răspunsuri pregătite de-acasă, aşa cum intră un actor în scenă, cu replicile învăţate pe dinafară. La modul teoretic, pot să-mi imaginez, desigur, că tinerii de astăzi ar avea îngrijorările ori preocupările pe care le-a avut şi generaţia mea – de n-ar fi decât aflarea propriei identităţi, cum amintiţi. Lumea în care m-am format eu avea însă repere bine conturate; nu funcţionau, în ea, nici amestecul de planuri, nici confuzia de valori. Între timp, au murit imperii, au apărut alţi regi; multe din criteriile care confirmau, în timpul studenţiei mele, valoarea sau onoarea, multe dintre aceste criterii s-au evaporat, în bună parte datorită dezastrului intelectual şi moral pe care l-a indus regimul comunist în societatea românească. Ei bine, te-ai fi aşteptat ca, după 1990, să se restabilească puntea întreruptă de dictatură. N-a fost să fie, iar ce era cu adevărat temeinic şi încărcat de sens înainte de venirea comuniştilor nu a fost „recuperat“ de generaţiile recente. Prin urmare, este greu de cântărit în ce măsură tinerii de astăzi chiar au nevoie de „formula magică“ a generaţiei mele, ori în ce măsură sunt disponibili să te asculte, să te preţuiască pentru ceea ce eşti: reperele, valorile, criteriile s-au schimbat. Dar există un „ce“ care mă face mereu să cred că urma alege, că, după vârtejuri, tăvăluguri şi alte zorzoane contemporane, măcar câţiva dintre tinerii de astăzi vor găsi calea spre înţelepciune şi spre valoare.
- Festivalul de poezie de la Iaşi propune spectacolul ca mijloc de apropiere a poeziei de public. Să fim optimişti şi să credem că poezia va câştiga cititori după astfel de manifestări publice ?
- În mod limpede! Un festival de poezie nu poate fi decât din zona efervescenţei bune. Exemplul lui Emil Stratan este cel mai potrivit, aici. Deci poţi să trudeşti şi să (te) dăruieşti din pură pasiune... Pentru poezie, pentru cei care o fac ori o trăiesc. Nu se poate ca truda aceasta şi dăruirea să nu iasă la lumină, să nu se vadă, la un moment dat, să nu-i atingă, cumva, şi pe cei mai insensibili, mai grăbiţi sau concentraţi asupra altor urgenţe. Nu este nevoie nici de retorica prezentării, nici de înflorituri ocazionale: ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt.
- Cum vă imaginaţi că ar arăta şi cum ar funcţiona o Academie de Poezie în vremurile noastre ?
- Întâi de toate, lăsând la uşă propriile idiosincrazii, nervozităţi, orgolii. Este regula elementară a oricărei comunităţi, iar ea ar trebui respectată pentru ca acea comunitate să reziste, în timp, ca atare: sub forma unei comunităţi în comuniune, una în care oamenii chiar se întâlnesc, chiar se adresează unul altuia... Sunt nenumărate instituţii, academii, cercuri, grupuri, societăţi (mai mult sau mai puţin savante) unde fiecare monologhează, unde, în realitate, nu au loc întâlniri, ci (de)mersuri individuale, paralele, inerţiale. Un fel de „fiecare pe cont propriu“. Tocmai acest lucru trebuie evitat. Altminteri, orice nouă ‚academie“ riscă să fie încă o grupare dezarticulată fiinţial, şi, la urma urmei, neinteresantă. Poeţii – la cei autentici mă refer – sunt clădiţi mai temeinic decât alţi intelectuali, dintr-un aluat mai bun, şi pot înţelege aceste riscuri sau măcar pot avea intuiţia lor : este primul pas spre înţelepciune.
SORIN VIERU, laureat al Galelor Iasului Universitar
„Discreţia nu este decât reversul unei timidităţi“
- Bunătatea, discreţia, vocaţia formativă sunt cele trei dimensiuni umane de regăsit în toate portretele pe care vi le fac apropiaţii, foştii studenţi şi cei care au avut privilegiul să va cunoască. Cum ajunge un om, un cărturar, la un astfel de echilibru, fără ca el să conducă la resemnare?
- Întrebarea dumneavoastră este formulată în termeni atât de flatanţi, încât nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc stânjenit şi... să vă contrazic. Bunătatea despre care au vorbit câţiva apropiaţi (nicidecum toţi!) constă mai curând din indulgenţă, din încercarea de a nu uita dificultăţile pe care le-am avut eu însumi în perioada formării mele şi în tentativa de a extinde la alţii indulgenţa faţă de mine însumi, faţă de propria mea natură vegetativă. Discreţia, iarăşi, nu este decât reversul unei timidităţi de care n-am scăpat niciodată. Îmi lipseşte spiritul ofensiv, sunt bogat în delăsări. Şi, contrar aparenţelor, sunt un resemnat. Dacă am ajuns la un astfel de „echilibru“, e vorba de unul instabil şi bine nutrit din resemnare. Resemnare pe care o constat şi la mulţi dintre semenii mei.
- Mesajul unui model uman, prin discreţie, riscă să nu ajungă la receptori, iar prin cultivarea lui în noile forme şi tehnologii, bazate pe spectacularizare, riscă să ajungă deformat. Care ar fi calea de urmat în oferirea unui model uman, în condiţiile unei lumi care are tot mai puţin de oferit ca model autentic?
- Nu există un unic model uman! Nu există un unic tip ideal, un unic drum, o unică salvare sau, dacă vreţi, un unic refugiu. Nu am de propus nimic şi nu propun nici Nimicul! Unii, de pildă, aleg calea poeziei, în calitatea lor de producători sau consumatori sau comentatori sau comunicatori direcţi ori indirecţi de poezie. Este numai una din căi, mai bine zis din reţeaua de căi, o parte din marele drum al culturii, care, la rându-i, este numai una din mai multele căi mari.
- Vi se potrivesc, spune un fost student de-al dumneavoastră, cuvintele pe care i le-aţi adresat lui Andrei Pleşu, că şi-a făcut din viaţă „o operă de artă“? Îl puteţi contrazice?
- Da, cred că a face din viaţă „o operă de artă“ este o cale după care poţi să tânjeşti cu temei. Dar eu, personal, nu am reuşit, am rămas la stadiul statului-pe-tânjeală-după-nimic. În acest sens, cuvintele fostului meu student nu mi se potrivesc.
- Există, în vremurile noastre, o evidentă agresiune împotriva normalităţii. Aveţi vreo explicaţie pentru aceasta?
- Trăim o fază critică, probabil terminală, a civilizaţiei noastre, a sistemului mondial înăuntrul căruia ne-am născut. Aceasta este cauza înfăşurătoare a tuturor cauzelor (respectiv, explicaţiilor) parţiale ale abnormalităţilor la care suntem expuşi. Dintre toate explicaţiile pe care le-am citit, aceasta mi se pare cea mai plauzibilă.
- Veţi fi la Iaşi, la Galele Iaşului Universitar. În afara manifestărilor la care veţi participa, veţi dori, probabil, să regăsiţi locul care vă leagă cel mai mult de oraş. Care este acela?
- Locul care mă leagă cel mai mult de Iaşi? Păi eu m-am născut şi am copilărit în primii zece ani de viaţă în acest oraş al amintirilor şi al celor şapte coline. Oraşul în întregul său este, pentru mine, pentru istoria mea personală, un loc de memorie, este chiar Locul-Timp al memoriei mele. A desprinde o porţiune din acest întreg ar însemna să comit o nedreptate faţă de alte, nu puţine , porţiuni. Ar trebui să vorbesc despre trasee întregi, străzi, locuri şi evenimente străbătute în marea semiconştienţă a copilăriei mele. Să vorbesc despre casa copilăriei din strada Elena Doamna, numărul 17, casă care nu mai există (în locul ei s-a ridicat alta, cam prozaică); despre cortina Teatrului Naţional şi galeria de oglinzi din primul cat; despre drumul din Sărărie şi tramvaiul care ducea din Târgul Cucului până aproape de Regimentul 13; despre casa dispărută din Costache Negri, unde au trăit bunicii mei, care se odihnesc acum în cimitirul evreiesc din Păcurari; despre urcuşul spre lacul Ciric; despre Copou şi grădina zisă a Expoziţiei... Şi despre câte altele n-ar mai fi de vorbit... Dar un gând special care mă ataşează de Iaşi este legat de Beniamin Wexler, cel care a intrat în istoria literaturii române ca B. Fundoianu, iar, în istoria culturii franceze, ca Benjamin Fondane, poet şi gânditor de expresie franceză. Primii săi paşi în câmpul literelor – Fundoianu-Fondane i-a făcut la Iaşi, ultimii paşi ai carierei sale – la Paris, de unde autorităţile franceze l-au livrat ocupanţilor germani, care l-au deportat la Auschwitz. O piaţă din Paris îi poartă astăzi numele, şi sper că edilii Iaşilor vor găsi prilejul de a urma exemplul Parisului, cinstind memoria unui fiu de seamă, al unui fiu exemplar al Moldovei. Revăzând cu prilejul de gală pe care l-aţi menţionat locurile de vază ale Iaşilor, chipul lui Fundoianu, îmi va reveni în amintire şi desigur că îmi voi spune: pe aici a păşit cândva autorul unor poeme şi al unor eseuri filosofice cu adevărat memorabile. Dacă, răspunzând la întrebarea dumneavoastră, am vorbit despre urmele paşilor lui Fondane în acest oraş, trebuie să fac precizarea că însăşi participarea mea la Galele Iaşului Universitar se leagă în mod esenţial de aderenţa mea entuziastă la proiectul Restitutio Benjamin Fondane, iniţiat de domnul Mihai Şora şi de doamna Luiza Palanciuc, menit să aducă în conştiinţa publică figura exemplară a omului şi a creatorului Benjamin Fondane.
(Interviurile au aparut in revista Luceafarul de dimineata din 24 noiembrie 2010)
„Ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt“
- Într-un editorial din revista „Academia de Poezie“, numiţi lumea noastră „modernitate obosită“. Cine şi ce a obosit-o, stimate domnule Mihai Şora ?
- Poate că ar fi trebuit să spun „modernitate blazată“, adică lipsită de resursele mirării-încântare, care este apanajul copilăriei. Nu te poţi dărui imprevizibilului fiecărei zile când duci cu tine bagajul resemnării, deci când intri în acea logică mecanică a fatalităţii, a dezastrului (şi a verbalizării lui), a renunţării. Există, în timpul nostru prezent, o aglomeraţie haotică de semne; multe din ele provin din autonomizarea disciplinelor, din inflaţia tehnicistă, din prăbuşirea ideologiilor. Însă lor li s-ar putea răspunde cu înţelepciune, cu un fel de voinţă blândă: aceea a visătorului care, deşi conştient că nu poate schimba lumea din temelii, se încăpăţânează să vadă partea ei bună, senină, miraculoasă.
- Opuneţi, înţeleg din acelaşi text, oboselii nu odihna, ci efervescenţa spirituală, curiozitatea, înţelegerea tainelor lumii prin citit, privit, trăit. Nu ar însemna acestea un lux pentru omul modern ?
- Nu. Din capul locului: nu. Odihna adevărată nu este o stare de pasivitate vidă, ci una de echilibru dinamic al vieţii interioare. Este adevărat că mecanismul acesta foarte subtil al echilibrului, asemănător, pe undeva, cu un complicat mecanism de ceasornicărie, se poate strica, mai rugineşte sau o ia razna. Şi, atunci, trebuie să fii atent la el, să-i veghezi acurateţea ori precizia. Pentru cel prins în iureşul vieţii, cu solicitările ei, cu mişcări impuse, obedienţe, consumism şi alte scorii, va fi mai greu să ajungă la acest echilibru despre care vorbesc. Adică efervescenţa lui va fi o efervescenţă slabă sau proastă, dacă vreţi, una inconsistentă, în fond, exterioară. Pentru efervescenţa bună, Benjamin Fondane – de care mă ocup intens împreună cu Luiza Palanciuc – are chiar un concept: este l’irrésignation. Înseamnă, deopotrivă, şi căutarea perpetuă, şi neresemnarea, şi ieşirea din relativism, şi nesupunerea la dogmă, şi încrederea. Prin urmare, un mănunchi de idei active, pline, care lucrează în fiinţa umană.
- La Iaşi, veţi dialoga cu studenţii care, cred eu, vor aştepta de la dumneavoastră răspunsuri în primul rând la problemele cu care se confruntă ei azi: aflarea propriei identităţi, calea împăcării cu sine şi cu lumea în care trăiesc. Ce le veţi spune ?
- Nu pre-judec în niciun fel şi niciodată. Nu cred că poţi veni cu răspunsuri pregătite de-acasă, aşa cum intră un actor în scenă, cu replicile învăţate pe dinafară. La modul teoretic, pot să-mi imaginez, desigur, că tinerii de astăzi ar avea îngrijorările ori preocupările pe care le-a avut şi generaţia mea – de n-ar fi decât aflarea propriei identităţi, cum amintiţi. Lumea în care m-am format eu avea însă repere bine conturate; nu funcţionau, în ea, nici amestecul de planuri, nici confuzia de valori. Între timp, au murit imperii, au apărut alţi regi; multe din criteriile care confirmau, în timpul studenţiei mele, valoarea sau onoarea, multe dintre aceste criterii s-au evaporat, în bună parte datorită dezastrului intelectual şi moral pe care l-a indus regimul comunist în societatea românească. Ei bine, te-ai fi aşteptat ca, după 1990, să se restabilească puntea întreruptă de dictatură. N-a fost să fie, iar ce era cu adevărat temeinic şi încărcat de sens înainte de venirea comuniştilor nu a fost „recuperat“ de generaţiile recente. Prin urmare, este greu de cântărit în ce măsură tinerii de astăzi chiar au nevoie de „formula magică“ a generaţiei mele, ori în ce măsură sunt disponibili să te asculte, să te preţuiască pentru ceea ce eşti: reperele, valorile, criteriile s-au schimbat. Dar există un „ce“ care mă face mereu să cred că urma alege, că, după vârtejuri, tăvăluguri şi alte zorzoane contemporane, măcar câţiva dintre tinerii de astăzi vor găsi calea spre înţelepciune şi spre valoare.
- Festivalul de poezie de la Iaşi propune spectacolul ca mijloc de apropiere a poeziei de public. Să fim optimişti şi să credem că poezia va câştiga cititori după astfel de manifestări publice ?
- În mod limpede! Un festival de poezie nu poate fi decât din zona efervescenţei bune. Exemplul lui Emil Stratan este cel mai potrivit, aici. Deci poţi să trudeşti şi să (te) dăruieşti din pură pasiune... Pentru poezie, pentru cei care o fac ori o trăiesc. Nu se poate ca truda aceasta şi dăruirea să nu iasă la lumină, să nu se vadă, la un moment dat, să nu-i atingă, cumva, şi pe cei mai insensibili, mai grăbiţi sau concentraţi asupra altor urgenţe. Nu este nevoie nici de retorica prezentării, nici de înflorituri ocazionale: ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt.
- Cum vă imaginaţi că ar arăta şi cum ar funcţiona o Academie de Poezie în vremurile noastre ?
- Întâi de toate, lăsând la uşă propriile idiosincrazii, nervozităţi, orgolii. Este regula elementară a oricărei comunităţi, iar ea ar trebui respectată pentru ca acea comunitate să reziste, în timp, ca atare: sub forma unei comunităţi în comuniune, una în care oamenii chiar se întâlnesc, chiar se adresează unul altuia... Sunt nenumărate instituţii, academii, cercuri, grupuri, societăţi (mai mult sau mai puţin savante) unde fiecare monologhează, unde, în realitate, nu au loc întâlniri, ci (de)mersuri individuale, paralele, inerţiale. Un fel de „fiecare pe cont propriu“. Tocmai acest lucru trebuie evitat. Altminteri, orice nouă ‚academie“ riscă să fie încă o grupare dezarticulată fiinţial, şi, la urma urmei, neinteresantă. Poeţii – la cei autentici mă refer – sunt clădiţi mai temeinic decât alţi intelectuali, dintr-un aluat mai bun, şi pot înţelege aceste riscuri sau măcar pot avea intuiţia lor : este primul pas spre înţelepciune.
SORIN VIERU, laureat al Galelor Iasului Universitar
„Discreţia nu este decât reversul unei timidităţi“
- Bunătatea, discreţia, vocaţia formativă sunt cele trei dimensiuni umane de regăsit în toate portretele pe care vi le fac apropiaţii, foştii studenţi şi cei care au avut privilegiul să va cunoască. Cum ajunge un om, un cărturar, la un astfel de echilibru, fără ca el să conducă la resemnare?
- Întrebarea dumneavoastră este formulată în termeni atât de flatanţi, încât nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc stânjenit şi... să vă contrazic. Bunătatea despre care au vorbit câţiva apropiaţi (nicidecum toţi!) constă mai curând din indulgenţă, din încercarea de a nu uita dificultăţile pe care le-am avut eu însumi în perioada formării mele şi în tentativa de a extinde la alţii indulgenţa faţă de mine însumi, faţă de propria mea natură vegetativă. Discreţia, iarăşi, nu este decât reversul unei timidităţi de care n-am scăpat niciodată. Îmi lipseşte spiritul ofensiv, sunt bogat în delăsări. Şi, contrar aparenţelor, sunt un resemnat. Dacă am ajuns la un astfel de „echilibru“, e vorba de unul instabil şi bine nutrit din resemnare. Resemnare pe care o constat şi la mulţi dintre semenii mei.
- Mesajul unui model uman, prin discreţie, riscă să nu ajungă la receptori, iar prin cultivarea lui în noile forme şi tehnologii, bazate pe spectacularizare, riscă să ajungă deformat. Care ar fi calea de urmat în oferirea unui model uman, în condiţiile unei lumi care are tot mai puţin de oferit ca model autentic?
- Nu există un unic model uman! Nu există un unic tip ideal, un unic drum, o unică salvare sau, dacă vreţi, un unic refugiu. Nu am de propus nimic şi nu propun nici Nimicul! Unii, de pildă, aleg calea poeziei, în calitatea lor de producători sau consumatori sau comentatori sau comunicatori direcţi ori indirecţi de poezie. Este numai una din căi, mai bine zis din reţeaua de căi, o parte din marele drum al culturii, care, la rându-i, este numai una din mai multele căi mari.
- Vi se potrivesc, spune un fost student de-al dumneavoastră, cuvintele pe care i le-aţi adresat lui Andrei Pleşu, că şi-a făcut din viaţă „o operă de artă“? Îl puteţi contrazice?
- Da, cred că a face din viaţă „o operă de artă“ este o cale după care poţi să tânjeşti cu temei. Dar eu, personal, nu am reuşit, am rămas la stadiul statului-pe-tânjeală-după-nimic. În acest sens, cuvintele fostului meu student nu mi se potrivesc.
- Există, în vremurile noastre, o evidentă agresiune împotriva normalităţii. Aveţi vreo explicaţie pentru aceasta?
- Trăim o fază critică, probabil terminală, a civilizaţiei noastre, a sistemului mondial înăuntrul căruia ne-am născut. Aceasta este cauza înfăşurătoare a tuturor cauzelor (respectiv, explicaţiilor) parţiale ale abnormalităţilor la care suntem expuşi. Dintre toate explicaţiile pe care le-am citit, aceasta mi se pare cea mai plauzibilă.
- Veţi fi la Iaşi, la Galele Iaşului Universitar. În afara manifestărilor la care veţi participa, veţi dori, probabil, să regăsiţi locul care vă leagă cel mai mult de oraş. Care este acela?
- Locul care mă leagă cel mai mult de Iaşi? Păi eu m-am născut şi am copilărit în primii zece ani de viaţă în acest oraş al amintirilor şi al celor şapte coline. Oraşul în întregul său este, pentru mine, pentru istoria mea personală, un loc de memorie, este chiar Locul-Timp al memoriei mele. A desprinde o porţiune din acest întreg ar însemna să comit o nedreptate faţă de alte, nu puţine , porţiuni. Ar trebui să vorbesc despre trasee întregi, străzi, locuri şi evenimente străbătute în marea semiconştienţă a copilăriei mele. Să vorbesc despre casa copilăriei din strada Elena Doamna, numărul 17, casă care nu mai există (în locul ei s-a ridicat alta, cam prozaică); despre cortina Teatrului Naţional şi galeria de oglinzi din primul cat; despre drumul din Sărărie şi tramvaiul care ducea din Târgul Cucului până aproape de Regimentul 13; despre casa dispărută din Costache Negri, unde au trăit bunicii mei, care se odihnesc acum în cimitirul evreiesc din Păcurari; despre urcuşul spre lacul Ciric; despre Copou şi grădina zisă a Expoziţiei... Şi despre câte altele n-ar mai fi de vorbit... Dar un gând special care mă ataşează de Iaşi este legat de Beniamin Wexler, cel care a intrat în istoria literaturii române ca B. Fundoianu, iar, în istoria culturii franceze, ca Benjamin Fondane, poet şi gânditor de expresie franceză. Primii săi paşi în câmpul literelor – Fundoianu-Fondane i-a făcut la Iaşi, ultimii paşi ai carierei sale – la Paris, de unde autorităţile franceze l-au livrat ocupanţilor germani, care l-au deportat la Auschwitz. O piaţă din Paris îi poartă astăzi numele, şi sper că edilii Iaşilor vor găsi prilejul de a urma exemplul Parisului, cinstind memoria unui fiu de seamă, al unui fiu exemplar al Moldovei. Revăzând cu prilejul de gală pe care l-aţi menţionat locurile de vază ale Iaşilor, chipul lui Fundoianu, îmi va reveni în amintire şi desigur că îmi voi spune: pe aici a păşit cândva autorul unor poeme şi al unor eseuri filosofice cu adevărat memorabile. Dacă, răspunzând la întrebarea dumneavoastră, am vorbit despre urmele paşilor lui Fondane în acest oraş, trebuie să fac precizarea că însăşi participarea mea la Galele Iaşului Universitar se leagă în mod esenţial de aderenţa mea entuziastă la proiectul Restitutio Benjamin Fondane, iniţiat de domnul Mihai Şora şi de doamna Luiza Palanciuc, menit să aducă în conştiinţa publică figura exemplară a omului şi a creatorului Benjamin Fondane.
(Interviurile au aparut in revista Luceafarul de dimineata din 24 noiembrie 2010)
luni, 29 noiembrie 2010
Clubul de proza
Clubul de proza va invita la o noua intalnire marti, 30 noiembrie, orele 17, la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane. Ce, cum si cine in afisul superb al lui Claudiu Barsila!
Constantin Stan, câştigătorul Saloanelor „Liviu Rebreanu”
Menuţ Maximinian
Saloanele Liviu Rebreanu şi Festivalul Naţional de Proză, ediţia a XXVIII-a, şi-a desemnat câştigătorii. Juriul (NICOLAE CREŢU, preşedinte, ION MOISE, OLIMPIU NUŞFELEAN, ICU CRĂCIUN, VIRGIL RAŢIU) întrunit la Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa, a hotărât ca în cadrul Concursului naţional de proză, ca locul I să meargă la CONSTANTIN STAN, pentru volumul „GDE Buharest”, Ed Charmides, Bistriţa, Premiul II – LUCIAN OVIDIU IOSIP, volumul „În căutarea vinovatului”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, şi GHEORGHE IOVA, volumul „Excursia în deplină desfăşurare”, Ed. Charmides, Bistriţa, Premiul III – IULIA CUBLEŞAN, volumul „ La graniţa morţii”, Ed. Grinta, Cluj, Menţiune – EMIL SIMION, volumul „Celia”, Ed. George Tofan, Suceava. Premiul pentru eseu a fost primit de ISABEL VINTILĂ, cu volumul „Gellu Naum – O călătorie spre arhetipul interiorităţii”, Ed. Timpul, Iaşi, Premiul petru istorie literară lui SĂLUC HORVAT, cu volumul „De la Titu Maiorescu la Petru Creţa”, Ed. Libra, Bucureşti, Menţiune – GRIGORE MAN, volumul „La porţile sacrului”, Ed. Eurotip, Baia Mare. Premiul pentru debut a fost primit de MIRCEA GĂLĂŢEAN, cu volumul „Reflecţii efective”, Ed. Grinta, Cluj. La secţiunea manuscrise Premiul I a fost primit de DENISA PINTIUŢĂ CAIAN, elevă cls. a IX- a, Bistriţa(Palatul Copiilor), Premiul II – ALEXANDRA–NADINA TURCU, elevă Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, Premiul II – PAUL – ERSILIAN ROŞCA, Bistriţa şi Menţiune – MAXIMILIANA GAGEA, elevă cls. a IX-a (Palatul Copiilor), Bistriţa. La Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” Beclean, a fost vernisată expoziţia documentară ,,Ediţii antume ale operei lui Liviu Rebreanu şi prezenţa scriitorului în publicaţiile vremii” (din colecţiile bibliotecii Andrei Moldovan). Tot aici s-a derulat colocviul cu tema : ,,Valoarea documentară a corespondenţei indirecte a lui Liviu Rebreanu”, în prezentarea lui Ioan Pintea şi Andrei Moldovan. La ora 17,00 la Librăria Aletheia Bistriţa au avut loc Colocviile revistei Mişcarea literară (fondată de Liviu Rebreanu), moderator: Olimpiu Nuşfelean. Astăzi, de la ora 12,00, la Librăria Aletheia Bistriţa are loc o lectură publică a participanţilor la Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, iar de la ora 16,00, la Complexul Muzeal Judeţean Bistriţa-Năsăud este vernisată expoziţia documentară familia Rebreanu (prezentarea documentelor de familie recent achiziţionate), moderatori: Mircea Prahase şi Andrei Moldovan. Tot acum va avea loc decernarea premiilor Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, de către directorul Casei de Cultură a Sindicatelor, Alexandru Câţcăuan.
Menuţ Maximinian
Saloanele Liviu Rebreanu şi Festivalul Naţional de Proză, ediţia a XXVIII-a, şi-a desemnat câştigătorii. Juriul (NICOLAE CREŢU, preşedinte, ION MOISE, OLIMPIU NUŞFELEAN, ICU CRĂCIUN, VIRGIL RAŢIU) întrunit la Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa, a hotărât ca în cadrul Concursului naţional de proză, ca locul I să meargă la CONSTANTIN STAN, pentru volumul „GDE Buharest”, Ed Charmides, Bistriţa, Premiul II – LUCIAN OVIDIU IOSIP, volumul „În căutarea vinovatului”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, şi GHEORGHE IOVA, volumul „Excursia în deplină desfăşurare”, Ed. Charmides, Bistriţa, Premiul III – IULIA CUBLEŞAN, volumul „ La graniţa morţii”, Ed. Grinta, Cluj, Menţiune – EMIL SIMION, volumul „Celia”, Ed. George Tofan, Suceava. Premiul pentru eseu a fost primit de ISABEL VINTILĂ, cu volumul „Gellu Naum – O călătorie spre arhetipul interiorităţii”, Ed. Timpul, Iaşi, Premiul petru istorie literară lui SĂLUC HORVAT, cu volumul „De la Titu Maiorescu la Petru Creţa”, Ed. Libra, Bucureşti, Menţiune – GRIGORE MAN, volumul „La porţile sacrului”, Ed. Eurotip, Baia Mare. Premiul pentru debut a fost primit de MIRCEA GĂLĂŢEAN, cu volumul „Reflecţii efective”, Ed. Grinta, Cluj. La secţiunea manuscrise Premiul I a fost primit de DENISA PINTIUŢĂ CAIAN, elevă cls. a IX- a, Bistriţa(Palatul Copiilor), Premiul II – ALEXANDRA–NADINA TURCU, elevă Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, Premiul II – PAUL – ERSILIAN ROŞCA, Bistriţa şi Menţiune – MAXIMILIANA GAGEA, elevă cls. a IX-a (Palatul Copiilor), Bistriţa. La Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” Beclean, a fost vernisată expoziţia documentară ,,Ediţii antume ale operei lui Liviu Rebreanu şi prezenţa scriitorului în publicaţiile vremii” (din colecţiile bibliotecii Andrei Moldovan). Tot aici s-a derulat colocviul cu tema : ,,Valoarea documentară a corespondenţei indirecte a lui Liviu Rebreanu”, în prezentarea lui Ioan Pintea şi Andrei Moldovan. La ora 17,00 la Librăria Aletheia Bistriţa au avut loc Colocviile revistei Mişcarea literară (fondată de Liviu Rebreanu), moderator: Olimpiu Nuşfelean. Astăzi, de la ora 12,00, la Librăria Aletheia Bistriţa are loc o lectură publică a participanţilor la Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, iar de la ora 16,00, la Complexul Muzeal Judeţean Bistriţa-Năsăud este vernisată expoziţia documentară familia Rebreanu (prezentarea documentelor de familie recent achiziţionate), moderatori: Mircea Prahase şi Andrei Moldovan. Tot acum va avea loc decernarea premiilor Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, de către directorul Casei de Cultură a Sindicatelor, Alexandru Câţcăuan.
vineri, 26 noiembrie 2010
DUMITRU AUGUSTIN DOMAN Un Akaki Akakievici din amurgul comunismului
„Războiul nu lasă în urma lui numai cimitire ale eroilor ce s-au jertfit sau au fost jertfiţi pentru patrie, pentru o pace de trei zile, ci şi viaţă, aşa cum se iveşte ea în vremuri tulburi: întâmplător, ca fruct al hazardului unei clipe, unei nopţi, unei singure atingeri, unei traume, sau ţesute pe canavaua unor poveşti pe care nimeni nu le mai poate spune”. Deşi scrisă pe la sfârşitul romanului lui Constantin Stan, Gde Buharest (Editura Charmides, 2010), fraza aceasta este, de fapt,începutul poveştii. Astfel, un soldat român, în retragerea sa spre casă, este adăpostit de o rusoaică văduvă cu care are o legătură de câteva zile, suficient pentru a-i lăsa drept neştearsă amintire un plod. Este chiar personajul principal al romanului: Ivan Mihailovici Saproşkinov. Copilăria acestuia este una chinuită mai ales de gândul că trebuie să meargă mereu la şcoală, neînţelegând rostul învăţăturii, în această privinţă semănând cu Oblomov care vedea în învăţătură o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. În tinereţe însă, Ivan Mihailovici devine ostaş credincios al partidului comunist al Uniunii Sovietice, aghiotant al lui Tovkolea, un mare activist pe care-l slujeşte ca pe însuşi partidul, cu toată atenţia: „…unui şef nu trebuie să-i placă nimic din ce faci tu. Eşti un neisprăvit, un leneş, un încurcă-lume, iar dacă nu ar fi el s-ar duce lumea de râpă. Ce faci, faci prost şi el trebuie să îndrepte, adică nu mai pune el mâna să le îndrepte dar îţi spune cum le-ar fi făcut el să iasă perfect. Apoi, mai învăţase Ivan Mihailovici că şefii cei mari abia când tac, când nu te mai văd, când nu mai catadixesc nici măcar observaţie să-ţi facă sunt cei mai supăraţi. De aceea, uneori se ruga de Tovkolea să-l muştruluiască, să-l facă cu ou şi cu oţet. Dacă nu reuşea – iar Tovkolea continua să se uite la el ca la o absenţă (excelent! n.m. DAD) – atunci făcea el una boacănă…” Zelul său îl propulsează pe vremea perestroikăi într-o slujbă de funcţionar clasa a II-a, într-o clădire din Piaţa Roşie, mânuind (sau alcătuind?) dosare.
O mare şi permanentă plictiseală. Timpul zilnic al slujbei nu-i e măsurat cu vreun ceasornic, ci cu o precisă clepsidră – sticla de votcă, legumită ceas de ceas şi minut cu minut, să se golească exact la sfârşitul programului, program împărţit în două de apariţia cu precizie de cronometru în biroul lui a Marfei Stanilova, soţia sa, care la slujbă însă se poartă cu severitatea unui comisar al poporului. Marfa Stanilova vine să ia misterioasele dosare de la soţul ei, pe care-l dojeneşte neutru: „Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult!”
Dar, Ivan Mihailovici – în ritmul egal al fiecărei zile – contemplă prin fereastră turlele aurite ale bisericii „Vasili Blajenii”, priveşte literele şi cifrele „cu încântarea cu care scrutează nimicul” şi bea votcă, pentru că „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”. Am putea spune că avem de-a face cu un Akaki Akakievici din amurgul comunismului. Iată descrierea lui făcută de fiica vitregă, cu care împărţea aceeaşi cameră mare printr-o draperie şi cu care fiică chiar are o partidă de amor: „Ce viaţă duce dumnealui: se duce la slujbă, vine de la slujbă. Uneori vine afumat de la bodega aia nenorocită care îi iese şi ei în cale în drumul spre casă (chiar înainte să o apuce pe aleea ce duce la cvartalul de locuinţe), alteori se mai afumă şi pe acasă. Toată ziua, altceva nu face”.
Din activitatea lui de purtător de geantă a lui Tovkolea, Ivan Mihailovici învăţase de la acesta că trebuie să fie soldat credincios partidului şi că nu trebuie să judece el, să nu gândească, el trebuie doar să execute ce i se cere. Ceea ce şi face, trădându-l fără să clipească pe binefăcătorul său Tovkolea, scriind o notă informativă împotriva lui dictată de ofiţerul KGB, nepunându-şi nicio clipă problema dacă e adevărat sau nu ce scrie el, fiind preocupat doar de caligrafie.
După cum am sugerat deja la începutul acetor rânduri, povestea vieţii lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu este aşternută cronologic, ci după meandrele gândului personajului. De altfel, un cititor atent al romanului vede neapărat că Gde Buharest nu este atât povestea vieţii lui Ivan Mihailovici, cât cea a gândului său care ne poartă prin satele măreţei Uniuni Sovietice, prin Moscova, prin labirintica şi deopotrivă misterioasa clădire în care-şi desfăşoară cotidiana activitate de funcţionar clasa a II-a: „Îşi potrivi pasul pe scări şi nu văzu că un gând i se strecură înainte, o luă fuguţa pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înaintea sa. Când Ivan Mihailovici ajunse, gândul se instalase deja pe scaunul său. Saproşkinov tresări: de nu s-o apuca pârdalnicul să-i bea şi votcuţa”. Iar meandrele gândului (veritabil personaj) sunt influenţate în mare măsură de votca îngurgitată în timpul serviciului, la cârciumă după slujbă, în drum spre casă, în week-end.
Finalul romanului îl găseşte pe Ivan Mihailovici în drum spre România, spre Bucureşti, spre Buharest, unde speră (ce speră! e convins!) că va găsi un geamăn, un omolog, „în lumea tocmită în simetria ei perfectă”, nu se poate să nu existe acel frate care să-l aştepte pe peronul Gării de Nord.
Gde Buharest este un roman profund rusesc în spirit, în atmosferă, în profunzimea lui. Naraţiunea este de o mare savoare, chiar şi pentru cititorul care nu are exerciţiul lecturii din marii prozatori ruşi, că proza romanului nu e livrescă, ea nu pare a fi scrisă neapărat după romanele ruseşti, ci e – dacă nu de un veritabil realism – oricum, absolut verosimilă. Monologul interior al lui Ivan Mihailovici este excepţional, iar Constantin Stan e un maestru al stilului indirect liber. Precum marii prozatori ruşi – Gogol, Cehov, Goncearov – Stan scrie un roman remarcabil pe un personaj altfel banal, diminutivând în spirit slav cuvintele: lăvicioară, castraveciori, copeicuţă, cănuţă, păhăruţ, votcuţă (desigur!), vinişor, slujbuşoară……
Dacă ar fi tradus în Federaţia Rusă, Gde Buharest ar putea fi un best seller.
De menţionat că romancierul Constantin Stan – cam singurul optzecist care la începuturi n-a găsit că proza scurtă e cea care contează, romanul fiind în anii 1979-1983 perimat – vine dinspre proza sofisticată, cu multiple tehnici narative explicite, de la textualism şi intertextualism, aşadar, vine spre simplitatea marilor romancieri dintotdeauna, de la Gogol – să zicem – până la Llosa, ca să amintim pe ultimul laureat Nobel. Aş zice că aceasta trebuie să fie tendinţa în creaţia unui romancier, de la complexitatea tehnicilor narative spre claritatea scriiturii epice care să aibă neapărat în centru un personaj memorabil. Iar Ivan Mihailovici Saproşkinov este un personaj memorabil. În această metamorfoză constă maturitatea deplină a romancierului Constantin Stan.
*Arges, 11, 2010)
„Războiul nu lasă în urma lui numai cimitire ale eroilor ce s-au jertfit sau au fost jertfiţi pentru patrie, pentru o pace de trei zile, ci şi viaţă, aşa cum se iveşte ea în vremuri tulburi: întâmplător, ca fruct al hazardului unei clipe, unei nopţi, unei singure atingeri, unei traume, sau ţesute pe canavaua unor poveşti pe care nimeni nu le mai poate spune”. Deşi scrisă pe la sfârşitul romanului lui Constantin Stan, Gde Buharest (Editura Charmides, 2010), fraza aceasta este, de fapt,începutul poveştii. Astfel, un soldat român, în retragerea sa spre casă, este adăpostit de o rusoaică văduvă cu care are o legătură de câteva zile, suficient pentru a-i lăsa drept neştearsă amintire un plod. Este chiar personajul principal al romanului: Ivan Mihailovici Saproşkinov. Copilăria acestuia este una chinuită mai ales de gândul că trebuie să meargă mereu la şcoală, neînţelegând rostul învăţăturii, în această privinţă semănând cu Oblomov care vedea în învăţătură o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. În tinereţe însă, Ivan Mihailovici devine ostaş credincios al partidului comunist al Uniunii Sovietice, aghiotant al lui Tovkolea, un mare activist pe care-l slujeşte ca pe însuşi partidul, cu toată atenţia: „…unui şef nu trebuie să-i placă nimic din ce faci tu. Eşti un neisprăvit, un leneş, un încurcă-lume, iar dacă nu ar fi el s-ar duce lumea de râpă. Ce faci, faci prost şi el trebuie să îndrepte, adică nu mai pune el mâna să le îndrepte dar îţi spune cum le-ar fi făcut el să iasă perfect. Apoi, mai învăţase Ivan Mihailovici că şefii cei mari abia când tac, când nu te mai văd, când nu mai catadixesc nici măcar observaţie să-ţi facă sunt cei mai supăraţi. De aceea, uneori se ruga de Tovkolea să-l muştruluiască, să-l facă cu ou şi cu oţet. Dacă nu reuşea – iar Tovkolea continua să se uite la el ca la o absenţă (excelent! n.m. DAD) – atunci făcea el una boacănă…” Zelul său îl propulsează pe vremea perestroikăi într-o slujbă de funcţionar clasa a II-a, într-o clădire din Piaţa Roşie, mânuind (sau alcătuind?) dosare.
O mare şi permanentă plictiseală. Timpul zilnic al slujbei nu-i e măsurat cu vreun ceasornic, ci cu o precisă clepsidră – sticla de votcă, legumită ceas de ceas şi minut cu minut, să se golească exact la sfârşitul programului, program împărţit în două de apariţia cu precizie de cronometru în biroul lui a Marfei Stanilova, soţia sa, care la slujbă însă se poartă cu severitatea unui comisar al poporului. Marfa Stanilova vine să ia misterioasele dosare de la soţul ei, pe care-l dojeneşte neutru: „Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult!”
Dar, Ivan Mihailovici – în ritmul egal al fiecărei zile – contemplă prin fereastră turlele aurite ale bisericii „Vasili Blajenii”, priveşte literele şi cifrele „cu încântarea cu care scrutează nimicul” şi bea votcă, pentru că „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”. Am putea spune că avem de-a face cu un Akaki Akakievici din amurgul comunismului. Iată descrierea lui făcută de fiica vitregă, cu care împărţea aceeaşi cameră mare printr-o draperie şi cu care fiică chiar are o partidă de amor: „Ce viaţă duce dumnealui: se duce la slujbă, vine de la slujbă. Uneori vine afumat de la bodega aia nenorocită care îi iese şi ei în cale în drumul spre casă (chiar înainte să o apuce pe aleea ce duce la cvartalul de locuinţe), alteori se mai afumă şi pe acasă. Toată ziua, altceva nu face”.
Din activitatea lui de purtător de geantă a lui Tovkolea, Ivan Mihailovici învăţase de la acesta că trebuie să fie soldat credincios partidului şi că nu trebuie să judece el, să nu gândească, el trebuie doar să execute ce i se cere. Ceea ce şi face, trădându-l fără să clipească pe binefăcătorul său Tovkolea, scriind o notă informativă împotriva lui dictată de ofiţerul KGB, nepunându-şi nicio clipă problema dacă e adevărat sau nu ce scrie el, fiind preocupat doar de caligrafie.
După cum am sugerat deja la începutul acetor rânduri, povestea vieţii lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu este aşternută cronologic, ci după meandrele gândului personajului. De altfel, un cititor atent al romanului vede neapărat că Gde Buharest nu este atât povestea vieţii lui Ivan Mihailovici, cât cea a gândului său care ne poartă prin satele măreţei Uniuni Sovietice, prin Moscova, prin labirintica şi deopotrivă misterioasa clădire în care-şi desfăşoară cotidiana activitate de funcţionar clasa a II-a: „Îşi potrivi pasul pe scări şi nu văzu că un gând i se strecură înainte, o luă fuguţa pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înaintea sa. Când Ivan Mihailovici ajunse, gândul se instalase deja pe scaunul său. Saproşkinov tresări: de nu s-o apuca pârdalnicul să-i bea şi votcuţa”. Iar meandrele gândului (veritabil personaj) sunt influenţate în mare măsură de votca îngurgitată în timpul serviciului, la cârciumă după slujbă, în drum spre casă, în week-end.
Finalul romanului îl găseşte pe Ivan Mihailovici în drum spre România, spre Bucureşti, spre Buharest, unde speră (ce speră! e convins!) că va găsi un geamăn, un omolog, „în lumea tocmită în simetria ei perfectă”, nu se poate să nu existe acel frate care să-l aştepte pe peronul Gării de Nord.
Gde Buharest este un roman profund rusesc în spirit, în atmosferă, în profunzimea lui. Naraţiunea este de o mare savoare, chiar şi pentru cititorul care nu are exerciţiul lecturii din marii prozatori ruşi, că proza romanului nu e livrescă, ea nu pare a fi scrisă neapărat după romanele ruseşti, ci e – dacă nu de un veritabil realism – oricum, absolut verosimilă. Monologul interior al lui Ivan Mihailovici este excepţional, iar Constantin Stan e un maestru al stilului indirect liber. Precum marii prozatori ruşi – Gogol, Cehov, Goncearov – Stan scrie un roman remarcabil pe un personaj altfel banal, diminutivând în spirit slav cuvintele: lăvicioară, castraveciori, copeicuţă, cănuţă, păhăruţ, votcuţă (desigur!), vinişor, slujbuşoară……
Dacă ar fi tradus în Federaţia Rusă, Gde Buharest ar putea fi un best seller.
De menţionat că romancierul Constantin Stan – cam singurul optzecist care la începuturi n-a găsit că proza scurtă e cea care contează, romanul fiind în anii 1979-1983 perimat – vine dinspre proza sofisticată, cu multiple tehnici narative explicite, de la textualism şi intertextualism, aşadar, vine spre simplitatea marilor romancieri dintotdeauna, de la Gogol – să zicem – până la Llosa, ca să amintim pe ultimul laureat Nobel. Aş zice că aceasta trebuie să fie tendinţa în creaţia unui romancier, de la complexitatea tehnicilor narative spre claritatea scriiturii epice care să aibă neapărat în centru un personaj memorabil. Iar Ivan Mihailovici Saproşkinov este un personaj memorabil. În această metamorfoză constă maturitatea deplină a romancierului Constantin Stan.
*Arges, 11, 2010)
joi, 25 noiembrie 2010
Marius Stoian: realitatea posibilă, realitatea probabilă
Apar uneori cărţi şi autori care vin să tulbure multe dintre obişnuinţele sau prejudecăţile noastre. Mai întâi, ne obligă să luăm act de o realitate existentă poate până atunci în jurul nostru, dar pe care nu o percepeam. Sau, ne determină să vedem altceva din ceea ce ne înconjoară. Pentru că este evident că fiecare nouă realitate ficţională ne modifică percepţia, ne stabileşte alte raporturi cu lumea, cu noi înşine. Această modificare este efectul acţiunii textului asupra realului: ne face să vedem ceea ce până atunci era ascuns privirii noastre, să atribuim sens acolo unde el nu era, să ordonăm acolo unde domina haosul. A citi echivalează cu pierderea inocenţei pentru că orice act de cunoaştere este o bulversare a relaţiilor inocente pe care le aveam până atunci cu lumea în care trăim. Mai apoi, astfel de apariţii –pe care le numim cu un cuvânt care îmi displace, dar care e de neevitat în astfel de cazuri “surprize” – ne revelă o realitate umană la care nu fusesem atenţi. Sunt acei “ei” diferiţi de “noi”, uneori opuşi nouă. Cu care nu bănuiam că ne vom intersecta. “Ei” şi “noi” sunt enclavizări ale prejudecăţilor noastre orgolioase, născute şi apoi cultivate spre a ne augmenta respectul de sine. “Cazul” Marius Stoian îndeplineşte, prin volumul său de debut “8215” (editura 22th Century Publishing, 2010) ambele condiţii spre a fi o mare –şi mă grăbesc să spun plăcută – surpriză. A debutat la 17 ani, a publicat fervent până pe la 20 de ani, fost purtat ori s-a lăsat purtat de efervescenţa oportunităţilor sociale ivite pentru tinerii bătăioşi, ambiţioşi după 1990: jurnalist, director de gazete, funcţionar în două rânduri în Guvernul României, om de afaceri. Tânărul subţirel din anii ’90 s-a masificat, iar ceea ce era pe atunci febrilitate adolescentină a devenit acum mobilitate grea şi eficientă. În volumul pe care mi l-a trimis mi-a pus şi o copie a paginilor din Suplimentul literar şi artistic al Tineretului liber, din anii 1990, în care eram colegi. Habar nu aveam atunci, şi până când nu i-am citit volumul, nu aveam ştiinţă că hazardul unei apariţii şi al unei puneri în pagină este numai unul aparent şi că fire subterane îl pot face logos, ordine. Tânărul – pe atunci – Marius Stoian se dovedeşte azi, prin acest volum, un bun cunoscător şi un afin al textuării realului, are o conştiinţă estetică pregnant optzecistă, dar nu în linia poetic optzecistă care a dat să zicem o mulţime de imitatori, copleşiţi în principal de modelul T.T. Coşovei ci una teoretizată şi impusă de Gheorghe Iova şi îmbrăţişată fervent de Gheorghe Crăciun. Poezia lui Marius Stoian este, în viziune şi expresie, una autentic postmodernistă, printre puţinele remrcabile realizări de la noi, ţn ciuda deselor şi uneiri neacoperite de realitatea poetică etichetări postmoderniste, propunându-ne spaţiul coşmaresc, terifiant al oraşului care nu mai e nici măcar unul al betoanelor, pungilor de plastic, asfaltului, ci al ruinelor postindustrializării. Este o ruină scufundată în mâl, alge, mucegaiuri, răspândind miasme fetide, degradând, în zdrenţe, prin gropile de gunoi, însuşi curcubeul, o lume fantomatică în care se mişcă la fel de fantomatic oameni care caută insemne ale vieţii, şi ale vieţii lor, de odinioară “Guri de canal din care nu mai iese nimic, nici abur. Străin – construindu-ţi/ drumul decupat din amintirile unui orfan”. Este o lume care nu se mai întrupează decât în cuvânt sau ca ecou/acţiune al cuvântului. Dacă la moderniştii de toate felurile oraşul este perceput, descifrat printr-o conştiinţă superioară care ia act şi se opune tentaculelor civilizaţiei alienante, la postmoderni, fiinţa vie este parte, element indestructibil al ruinelor ce fumegă în urma exploziei nucleare a civilizaţiei pentru că “oraşele nu pot pierde niciodată”. Spre a putea recunoaşte este obligatoriu să îţi aminteşti şi să imaginezi “ca şi cum” (titlul unei secvenţe din volumul lui Marius Stoian). Să trăieşti ca şi cum ai fi viu, ca şi cum însăşi amintirea ţine loc de real: “Mă regăsesc figurând câteva elemente complet străine./ Traduc senzaţia./ Parte în cuvânt./ Parte în obiect./ Creat continuu de o durere inexistentă, în fapt./ Pasiv în lungul şir de ratări./ Tânjind după un plan cadru./ Aduc agresivitatea amănuntului./ Imaginez lava acoperind corpurile goale./ Imaginez camera infectă de hotel./ Absorbită în porii pielii tale. Trepte moi şi totuşi fără urmă./ Identitatea ta răsfrântă (şi) asupra culorilor./ Încerc să obţin configuraţia, spaţialitatea./ Ca şi cum./ Trăind prin prisma lui “ca şi cum”. Fără putinţă./ Definesc./ Autorizez existenţa, distrugând ideile. Posibile./ (Poate masochismul nostru fără margini dă naştere nostalgiei după vremea/ chinurilor mari. Reale).”
Prin acest remarcabil debut, Marius Stoian recuperează aparenta distanţă ce-l separa de colegii lui de generaţie mai hărnicuţi poate, dar sigur nici la 40 de ani poeţi formaţi. Deşi, într-u cuvânt final, se detaşează de această fază (a experimentului juvenil) este, totuşi, doar o cochetărie de poet. Volumul de debut este de o maturitate admirabilă şi-l contrazice. Iar el ştie asta!
Apar uneori cărţi şi autori care vin să tulbure multe dintre obişnuinţele sau prejudecăţile noastre. Mai întâi, ne obligă să luăm act de o realitate existentă poate până atunci în jurul nostru, dar pe care nu o percepeam. Sau, ne determină să vedem altceva din ceea ce ne înconjoară. Pentru că este evident că fiecare nouă realitate ficţională ne modifică percepţia, ne stabileşte alte raporturi cu lumea, cu noi înşine. Această modificare este efectul acţiunii textului asupra realului: ne face să vedem ceea ce până atunci era ascuns privirii noastre, să atribuim sens acolo unde el nu era, să ordonăm acolo unde domina haosul. A citi echivalează cu pierderea inocenţei pentru că orice act de cunoaştere este o bulversare a relaţiilor inocente pe care le aveam până atunci cu lumea în care trăim. Mai apoi, astfel de apariţii –pe care le numim cu un cuvânt care îmi displace, dar care e de neevitat în astfel de cazuri “surprize” – ne revelă o realitate umană la care nu fusesem atenţi. Sunt acei “ei” diferiţi de “noi”, uneori opuşi nouă. Cu care nu bănuiam că ne vom intersecta. “Ei” şi “noi” sunt enclavizări ale prejudecăţilor noastre orgolioase, născute şi apoi cultivate spre a ne augmenta respectul de sine. “Cazul” Marius Stoian îndeplineşte, prin volumul său de debut “8215” (editura 22th Century Publishing, 2010) ambele condiţii spre a fi o mare –şi mă grăbesc să spun plăcută – surpriză. A debutat la 17 ani, a publicat fervent până pe la 20 de ani, fost purtat ori s-a lăsat purtat de efervescenţa oportunităţilor sociale ivite pentru tinerii bătăioşi, ambiţioşi după 1990: jurnalist, director de gazete, funcţionar în două rânduri în Guvernul României, om de afaceri. Tânărul subţirel din anii ’90 s-a masificat, iar ceea ce era pe atunci febrilitate adolescentină a devenit acum mobilitate grea şi eficientă. În volumul pe care mi l-a trimis mi-a pus şi o copie a paginilor din Suplimentul literar şi artistic al Tineretului liber, din anii 1990, în care eram colegi. Habar nu aveam atunci, şi până când nu i-am citit volumul, nu aveam ştiinţă că hazardul unei apariţii şi al unei puneri în pagină este numai unul aparent şi că fire subterane îl pot face logos, ordine. Tânărul – pe atunci – Marius Stoian se dovedeşte azi, prin acest volum, un bun cunoscător şi un afin al textuării realului, are o conştiinţă estetică pregnant optzecistă, dar nu în linia poetic optzecistă care a dat să zicem o mulţime de imitatori, copleşiţi în principal de modelul T.T. Coşovei ci una teoretizată şi impusă de Gheorghe Iova şi îmbrăţişată fervent de Gheorghe Crăciun. Poezia lui Marius Stoian este, în viziune şi expresie, una autentic postmodernistă, printre puţinele remrcabile realizări de la noi, ţn ciuda deselor şi uneiri neacoperite de realitatea poetică etichetări postmoderniste, propunându-ne spaţiul coşmaresc, terifiant al oraşului care nu mai e nici măcar unul al betoanelor, pungilor de plastic, asfaltului, ci al ruinelor postindustrializării. Este o ruină scufundată în mâl, alge, mucegaiuri, răspândind miasme fetide, degradând, în zdrenţe, prin gropile de gunoi, însuşi curcubeul, o lume fantomatică în care se mişcă la fel de fantomatic oameni care caută insemne ale vieţii, şi ale vieţii lor, de odinioară “Guri de canal din care nu mai iese nimic, nici abur. Străin – construindu-ţi/ drumul decupat din amintirile unui orfan”. Este o lume care nu se mai întrupează decât în cuvânt sau ca ecou/acţiune al cuvântului. Dacă la moderniştii de toate felurile oraşul este perceput, descifrat printr-o conştiinţă superioară care ia act şi se opune tentaculelor civilizaţiei alienante, la postmoderni, fiinţa vie este parte, element indestructibil al ruinelor ce fumegă în urma exploziei nucleare a civilizaţiei pentru că “oraşele nu pot pierde niciodată”. Spre a putea recunoaşte este obligatoriu să îţi aminteşti şi să imaginezi “ca şi cum” (titlul unei secvenţe din volumul lui Marius Stoian). Să trăieşti ca şi cum ai fi viu, ca şi cum însăşi amintirea ţine loc de real: “Mă regăsesc figurând câteva elemente complet străine./ Traduc senzaţia./ Parte în cuvânt./ Parte în obiect./ Creat continuu de o durere inexistentă, în fapt./ Pasiv în lungul şir de ratări./ Tânjind după un plan cadru./ Aduc agresivitatea amănuntului./ Imaginez lava acoperind corpurile goale./ Imaginez camera infectă de hotel./ Absorbită în porii pielii tale. Trepte moi şi totuşi fără urmă./ Identitatea ta răsfrântă (şi) asupra culorilor./ Încerc să obţin configuraţia, spaţialitatea./ Ca şi cum./ Trăind prin prisma lui “ca şi cum”. Fără putinţă./ Definesc./ Autorizez existenţa, distrugând ideile. Posibile./ (Poate masochismul nostru fără margini dă naştere nostalgiei după vremea/ chinurilor mari. Reale).”
Prin acest remarcabil debut, Marius Stoian recuperează aparenta distanţă ce-l separa de colegii lui de generaţie mai hărnicuţi poate, dar sigur nici la 40 de ani poeţi formaţi. Deşi, într-u cuvânt final, se detaşează de această fază (a experimentului juvenil) este, totuşi, doar o cochetărie de poet. Volumul de debut este de o maturitate admirabilă şi-l contrazice. Iar el ştie asta!
marți, 23 noiembrie 2010
Cronica literara
O ZI DIN VIAŢA LUI IVAN MIHAILOVICI
de Vasile Spiridon
Cel mai recent roman apărut sub semnătura lui Constantin Stan, Gde Buharest (Bistriţa, Ed. „Charmides“, 2010), respiră un aer cehovian, conturând aspecte ale vieţii funcționărești, unde monotonia copleșește și impune pornirea unui mecanism detracat și fără putință de salvare din angrenajul lui a subiecților sociali aleși. Romancierul surprinde automatismele dobândite în existența sa de Ivan Mihailovici Saproșnikov – o existență devorată de monotonie și de plictis, dar umplută de... golirea paharelor de votcă savurate metodic mai ales în timpul orelor de serviciu. Pahare de votcă băute raționalizat, cu o regularitate ce riscă să devină ea însăși monotonă (doar unul o dată la o oră și jumătate!). Romanul începe, de altfel, cu fraza: „Ce plictiseală! Își spuse Ivan Mihailovici Saproșnikov“. Sunt radiografiate, de-a lungul cărții, câteva existențe sufocate de lipsa de perspectivă și acaparate de neantul atoatecuprinzător. De altfel, impresia este de spațiu închis, labirintic în care se mișcă personajul deși „Ivan Mihailovici evita probabil să pronunțe cuvântul «labirint»“ (p. 9).
Ivan al nostru – un altfel de „funcționar al neantului“ – privește înspre zonele abisale, pe care nu prea le intuiește, și își caută identitatea și argumente pentru rostul său în viață în jocul acesta absurd, paradoxal și aparent inexplicabil al confruntării cu mecanismul ireductibil al sistemului social comunist. „La noi totul e mare! Doar votca nu-i cât Volga, adică la fel de mare pentru că, uneori, e la fel de tulbure. Gândurile ne vin din asocieri și din lipsuri. Uneori, ele se cheamă frustrări, dar Ivan Mihailovici nu are de unde să știe asta“ (pp. 79–80). Există peste tot în roman sugestia unei candori pierdute în confruntarea cu mediul social; a unei experienţe trăite și destăinuite în umbrele și cețurile alcoolului din paharul – mereu mic, foarte mic, din ce în ce mai mic – de votcă; a absenței vreunui rost; a trecerii spre irealitatea căutată ca o șansă a uitării de necazuri; a somnului.
Iată cum se dezmeticește funcționarul sovietic și de ce repere se slujește el în orientarea pe axa timpului: „«E joi, aşadar», îşi spune Ivan Mihailovici după un raţionament impecabil: dacă Marfuşca nu-i acasă (probabil stă la coadă pe undeva prin complex), dacă el însuşi stă aici pe pat, asta vrea să înseamnă că sub duş e Ludmila. Dacă Ludmila e sub duş asta înseamnă că e ziua lor de spălat şi de îmbăiat, adică e ori marţi, ori joi, ori sâmbătă. Marţi nu poate să fie pentru că ştie sigur că ieri nu a fost luni (în fiecare luni seara el trece pe la bodega Ninăi, deci azi l-ar fi durut cu totul altfel capul), sâmbătă nu poate fi pentru că nu s-a zbătut să facă rost de sticloanţa care să-i aline sfârşitul de săptămână, calvarul celor două zile libere (în fapt o zi şi jumătate) care trec atât de greu fără niciun strop de ceva tărie. Aşadar, trebuie că este joi“ (p. 124). Logică infailibilă pentru cineva ale cărui puncte forte nu sunt visul ori ambiția!
Constantin Stan imaginează întâmplări dintr-o posibilă și concretă cronică a evenimentelor din timpul perestroikăi și al glasnostului, le reinterpretează într-o viziune în interiorul căreia alternanța și plurivalența episoadelor generează o altă și neobișnuită înfățișare a lumii sfârșitului de comunism din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Personajul este conștient de sinusoida ritmurilor vieții sale („Și, totuși, Ivan Mihailovici are o vagă bănuială că timpul se duce undeva“ – p. 48), marcate de mișcarea unor siluete (îndeosebi silueta vecinei de aceeași cameră și de familie Ludmila Cervenkova, dintr-un cvartal moscovit), de tristețea și de vidul sufletesc al acestui mare regat al neantului întins atunci pe cel puțin a șasea parte din globul pământesc. Ivan Mihailovici Saproșnikov se află prins în prim-planul unor mecanisme dramatice, ineluctabile ca desfășurare și soluționare nefastă.
Romanul Gde Buharest poate fi citit ca istorie a unor oameni fără destin, ca mișcare subterană a unor factori de natură să determine, să circumscrie și să justifice anumite comportamente și atitudini stereotipe. Constantin Stan înregistrează cu subtilitate mișcarea interioară a personajului, creează cu veridicitate o anumită atmosferă și regizează impecabil spectacolul așteptărilor, tăcerilor și grijilor cotidiene încercate de cetățenii lagărului socialist. Este de remarcat prezența factorilor legați de istoria unor destine dramatice, precum și rolul unor împrejurări care influențează adesea imprevizibil și inexorabil vieța personajelor prinse pe de-a-ntregul într-un angrenaj social defectuos. Se adaugă refuzul unor rezolvări conflictuale de tip maniheistic și preferința pentru alegerea personajelor cu o existență apatică („Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduiești mai mult“ – sună imputarea, devenită obsesivă, a consoartei), dar interesante în ordinea ilustrării psihologiilor.
Pe lângă detaliile de ordin descriptiv, apar efectele nostime provocate de jocul contrastelor și de supradimensionarea unor elemente derizorii în contexte „mărețe“: „Greutăţile ne călesc, ne ascut vigilenţa, ne ţin trează lupta şi conştiinţa de clasă, îi spunea mereu Tovkolea. Aplicând principiul simetriei după care se tocmesc toate în această viaţă, putem spune că cele bune, bucuriile (mai mari sau mai mici) ne moleşesc, ne adorm vigilenţa şi ne conduc la mari greşeli. Cum ar fi, de exemplu, să credem că lupta de clasă s-a încheiat, că în America nu va triumfa niciodată comunismul sau că Marfa Stanilova nu va veni la ora unşpe după dosare“ (p. 112). În schița portretistică, romancierul are o propensiune pentru supradimensionarea figurilor, fără a le duce înspre șarjă.
Eroul se află în neputința de a se fixa în vreo postură a existenței sale derizorii. Iar ideea de a pleca spre București reprezintă procesul final din capul unei ființe incapabile să răspundă de una singură la întrebări legate de sensul vieții și de felul cum trebuie ea trăită: „Cu credinţa sa în bunul Dumnezeu și în rânduiala lumii de după Marea Revoluţie, Ivan Mihailovici Saproşkinov îşi făcu cruce şi spuse: «Asta e, trebuie că toate pe lumea asta au un rost»./ Originile sale sănătoase îl îndemnau pe Ivan Mihailovici să ia întotdeauna lucrurile aşa cum ni se înfăţişează ele nouă: toate astea vesteau o nouă revoluţie. Altceva, n-avea ce sa fie!“ (p. 51) Mai ales traumele consecutive celui de Al Doilea Război Mondial sunt punctate sub specia implicațiilor pe care le au în conștiința și în psihologia unor oameni din „spatele frontului“.
Pentru „florile sălbatice“ răsărite în timpul războiului, drama lucidității dă o dimensiune aparte unui fenomen analizat aici prin apelul la cortegiul gravelor dereglări ale existențelor din perioada postbelică. „Se reîntoarse la gândul ce-l călăuzise atâta vreme, sporind căldura trupului său: cât de bine e tocmită lumea pe acest principiu al simetriei perfecte! Dacă un soldat român a ajuns până în satul lui, ca să-i fie lui tată, un soldat sovietic trebuie că a ajuns exact până acolo unde şi el să fi făcut un alt copil, iubind, violând o femeie, spre a echilibra balanţa asta a vieţii, a lumii, a dracu ştie ce, dar e clar că e o balanţă în tot ceea se petrece pe lumea asta“ (p.146). Principiul major care dirijează, chipurile, viața candidului nostru erou este al echilibrului a toate cele de pe lumea asta: „își dădu seama că faptul în sine – avansarea cu consecința ei, mărirea de salariu, și scumpirea concomitentă a votcii – trebuie privit filosofic: el exprima perfectul echilibru al lumii în general și al lumii sale, al vieții sale, în particular“ (p. 22). Însă, din aceste sfere înalte, privirea îi este coborâtă și înspre viața de familie, efortul comparativ axându-se pe aprecierea vecinei de cameră și a soției (în același timp și tovarășă de muncă la birou): „Dar uite-așa vin lucrurile de se leagă nud pe plin, cărare pierdută pe drum neabătut, Ludmila fără chiloți pe Marfa Stanilova cu prea mulți chiloți. Suficiente întâmplări cât să-ți pună mintea pe moațe și liniștea ta să se ducă pe pustiu“ (p. 41).
Romancierul are grijă de etapizarea minuțioasă a vârstelor eroului, de distribuirea semnelor, straturilor și faliilor unei vieți retrăite acuzator. Vindecarea de amintiri se face în virtutea unei terapeutici pentru care luarea câmpilor în sens propriu reprezintă singura ieșire: „Traversă oraşul încet, cu grijă. Când ajunse la marginea lui, se aşeză pe o piatră de lângă monument. Până aici ajunseseră nemţii. De aici, războiul se întorsese pe acelaşi drum înapoi na Berlin. Exact pe acelaşi drum al înaintării era şi drumul retragerii: cimitirele suprapuse, presărate de-a lungul drumului, erau dovada. Ba, mai mult era acelaşi drum şi al retragerii lui Napoleon. Tot cimitirele, tot suprapuse spun asta: mujici în straturile de afund, apoi francezi, prusaci, corsicani, din armata napoleoniană, apoi, nemţi, românii mai la suprafaţă, şi iarăşi mujici care morţi de moarte bună, care grăbit de ceva să o ia grăbit spre lumea ailaltă. Va merge pe acelaşi drum, va întreba şi el încotro să o ia, atunci când va fi dezorientat. Va ajunge. Nu numai că va ajunge, dar îl va şi găsi. Lumea e bine tocmită în simetria ei perfectă. Iar ideea că undeva există cineva la fel ca el îl mulţumeşte, poate chiar îl face fericit. Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihailovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit vreodată până acum că există“ (pp. 152–153).
Exercițiul romanesc al lui Constantin Stan excelează în creionarea sigură a portretelor, în dispunerea inteligentă a scenariului epic și în organizarea ingenioasă a trucurilor narative. Este de remarcat siguranța compoziției și a discursului, o surprindere exactă a detaliilor și regizarea unui spectacol dominat de verva umoristică. Calitatea discursului narativ ni se impune prin rigoarea sintaxei epice și a compoziției, prin siguranța privirii care selectează, înregistrează și interpretează, refăcând, într-o ordine și o demonstrație convingătoare, timpul și spațiul romanesc, mișcarea și raporturile dintre personaje. Se vede aici clar înalta clasă a prozei scurte a generației ’80, la care s-a format Constantin Stan. Acesta știe să evite redundanțele și restrânge sfera referenților externi la cei mai sugestivi pentru spațiul epic imaginat. Romancierul operează abil cu invarianții speciei nuvelistice, atmosfera constituindu-se prin alternanțe de lumini și umbre, de vorbărie și tăcere.
Substanța romanului își extrage sevele din contemplarea unei lumi convingătoare în privința dispunerii caraterologice și a semnificațiilor general-umane. Natura concentrată și ținută din scurt a discursului, funcția de primă importanță acordată substanței evenimentelor narate, rolul faptului nu doar în aparență banal, prezența unor destine consumate în singurătate – toate ies în evidență. Sesizarea aspectului cotidian, existențele „provizorii“ și sufocarea în mediocritate a unor personaje sunt și ele aspecte de remarcat. Gde Buharest este un foarte reușit roman despre identitatea ființei și despre viața triumfătoare asupra morții în vremuri beligerante, scris de Constantin Stan cu inteligență și umor.
(„Convorbiri literare“, nr. 9/2010)
Lansare la Gaudeamus
Editura Charmides a lansat la Targul de carte Gaudeamus, in prezenta unui surprinzator (pentru mine si pentru cate lansari se produceau concomitent!) de mare numar de cititori, ultimele sale trei aparitii: Constantin Stan, "Gde Buharest", Gheorghe Iova. "Excursia in plina desfasurare" si Ion Muresan "Cartea Alcool". Despre cei trei autori au vorbit Ioan Bogdan Lefter, Petre Raileanu, Dinu Flamand, Ioan Grosan.
vineri, 19 noiembrie 2010
A treia Petrecere...
Alex. Ştefănescu, preşedintele juriului:
„ Abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan”
- Sunteţi preşedintele juriului de la prima ediţie a “Petrecerii cu poezie, prieteni şi…trufe de cioclată”, o întrecere pe scenă a poeţilor, un turnir cavaleresc cu poeme pe post de florete. E complicat să jurizezi aşa ceva?
- N-am fost preşedinte de la prima ediţie, dar m-am străduit să ajung numărul 1 şi, iată, am ajuns. E complicat să deliberezi, ca membru al unui asemenea juriu, pentru că Emil Stratan invită de obicei numai poeţi de valoare, greu de ierarhizat. Optezi, cu maxim discernământ, pentru unul din zece şi toată lumea constată, şi pe bună dreptate, că ai nedreptăţit nouă.
- Care sunt criteriile care primează în ochii juraţilor?
- Valoarea în sine a textelor citite, dar şi modul cum autorul a făcut selecţia, cum a apărut în faţa publicului etc. Dacă poeţii sunt foarte apropiaţi ca valoare, se ia în considerare şi... felul în care s-au purtat în seara precedentă cu preşedintele juriului.
- Poeţii sunt nişte copii mari predispuşi la joc, dar degrabă supărăcioşi, dispuşi să îşi ia jucăriile şi să plece. Povestiţi-ne o o întâmplare amuzantă de încălcare a regulilor jocului!
- La una din ediţii mi-a revenit rolul de a prefaţa recitalul fiecăruia dintre poeţi. Ileana Mălăncioiu, care mereu îmi reproşează că o iubesc mai mult pe Ana Blandiana decât pe ea, s-a declarat de data aceasta foarte mulţumită de modul cum am prezentat-o şi chiar m-a sărutat pe obraji. Seara însă, la banchetul de despărţire, mi-a spus, îmbufnată, că s-a mai gândit şi că şi-a dat seama că, atunci când vorbeam despre ea, în faţa publicului, mă gândeam de fapt la Ana Blandiana.
- Aţi descoperit, aţi redescoperit vreun poet auzindu-l citindu-şi poeziile în aceste două ediţii ale “Petrecerilor…”?
-- Da, spre ruşinea mea, abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan, care, cu poemele lui lungi, discursiv-metafizice, îi transportă pe cititori (sau pe cei în faţa cărora îşi declamă poemele) în alte lumi, de unde ei parcă n-ar mai vrea să se întoarcă.
- Imaginaţi-vă într-o confruntare a criticilor pe o scenă. Care ar fi textul cu care v-aţi prezenta pentru a seduce publicul?
- M-aş prezenta cu un... poem pe care l-am compus pentru marele poet Emil Brumaru:
Brumaru are vergi cu care bate
Sălbatic epitetele prea dulci
Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate
În care nu e bine să te-ncurci.
El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi
Visând la fete roz din capitală,
C-un pix de-argint le face copilaşi,
Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.
În fiecare număr din Rom. lit.
Îşi plânge-amar iubirile defuncte,
Iar noi mereu avem de-nlocuit
Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.
Înzăpezit printre scrisori de-amor
Originale, dar şi apocrife,
Brumaru-adună sârme vechi şi sfori
În care vede tandre hieroglife.
El criticilor nu le dă la cap
Cum fac atâţia scriitori români,
Ci stă cu ei închis într-un dulap
Pe întuneric două săptămâni.
Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,
Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc
Sau dacă de ceva îi operează,
Dar la ieşire criticii zâmbesc.
(Puteti citi interviul http://www.revistaluceafarul.ro/)
„ Abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan”
- Sunteţi preşedintele juriului de la prima ediţie a “Petrecerii cu poezie, prieteni şi…trufe de cioclată”, o întrecere pe scenă a poeţilor, un turnir cavaleresc cu poeme pe post de florete. E complicat să jurizezi aşa ceva?
- N-am fost preşedinte de la prima ediţie, dar m-am străduit să ajung numărul 1 şi, iată, am ajuns. E complicat să deliberezi, ca membru al unui asemenea juriu, pentru că Emil Stratan invită de obicei numai poeţi de valoare, greu de ierarhizat. Optezi, cu maxim discernământ, pentru unul din zece şi toată lumea constată, şi pe bună dreptate, că ai nedreptăţit nouă.
- Care sunt criteriile care primează în ochii juraţilor?
- Valoarea în sine a textelor citite, dar şi modul cum autorul a făcut selecţia, cum a apărut în faţa publicului etc. Dacă poeţii sunt foarte apropiaţi ca valoare, se ia în considerare şi... felul în care s-au purtat în seara precedentă cu preşedintele juriului.
- Poeţii sunt nişte copii mari predispuşi la joc, dar degrabă supărăcioşi, dispuşi să îşi ia jucăriile şi să plece. Povestiţi-ne o o întâmplare amuzantă de încălcare a regulilor jocului!
- La una din ediţii mi-a revenit rolul de a prefaţa recitalul fiecăruia dintre poeţi. Ileana Mălăncioiu, care mereu îmi reproşează că o iubesc mai mult pe Ana Blandiana decât pe ea, s-a declarat de data aceasta foarte mulţumită de modul cum am prezentat-o şi chiar m-a sărutat pe obraji. Seara însă, la banchetul de despărţire, mi-a spus, îmbufnată, că s-a mai gândit şi că şi-a dat seama că, atunci când vorbeam despre ea, în faţa publicului, mă gândeam de fapt la Ana Blandiana.
- Aţi descoperit, aţi redescoperit vreun poet auzindu-l citindu-şi poeziile în aceste două ediţii ale “Petrecerilor…”?
-- Da, spre ruşinea mea, abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan, care, cu poemele lui lungi, discursiv-metafizice, îi transportă pe cititori (sau pe cei în faţa cărora îşi declamă poemele) în alte lumi, de unde ei parcă n-ar mai vrea să se întoarcă.
- Imaginaţi-vă într-o confruntare a criticilor pe o scenă. Care ar fi textul cu care v-aţi prezenta pentru a seduce publicul?
- M-aş prezenta cu un... poem pe care l-am compus pentru marele poet Emil Brumaru:
Brumaru are vergi cu care bate
Sălbatic epitetele prea dulci
Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate
În care nu e bine să te-ncurci.
El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi
Visând la fete roz din capitală,
C-un pix de-argint le face copilaşi,
Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.
În fiecare număr din Rom. lit.
Îşi plânge-amar iubirile defuncte,
Iar noi mereu avem de-nlocuit
Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.
Înzăpezit printre scrisori de-amor
Originale, dar şi apocrife,
Brumaru-adună sârme vechi şi sfori
În care vede tandre hieroglife.
El criticilor nu le dă la cap
Cum fac atâţia scriitori români,
Ci stă cu ei închis într-un dulap
Pe întuneric două săptămâni.
Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,
Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc
Sau dacă de ceva îi operează,
Dar la ieşire criticii zâmbesc.
(Puteti citi interviul http://www.revistaluceafarul.ro/)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
