Chira

Înscrisul mâinilor sale la care Chira privea fascinată! „Te-aş putea afla oriunde numai după mâini“. La fel cum şi el o ghicea după rumoarea aerului încă înainte de a intra. Era un miros fierbinte, amestec de pământ reavăn, frunze strivite în pumni, săpun de casă cu iz amărui de pelişor. Şi-l trimitea ca pe o avangardă. Răvăşitoare, pericol intuit, dar fără consistenţă fizică. Isi croia singură drum printre zgomotele crâşmei, duhorile de tutun prost, acreli de transpiraţie şi fum de şatră. Asemenea pipei lui Cosmescu de pe ANEF ce-i înnebunea pe toţi cei din jur cu mirosul dulceag până într-atât încât, pentru câteva secunde, jocul de foot-ball nu mai interesa pe nimeni nici măcar pe împătimitul Camil Petrescu tot astfel aburul trecerii Chirei oprea în loc, cu respiraţia tăiată, întreaga crâşmă.
Îl privise fără pic de timiditate, drept în ochi, cu un zâmbet subţire şi secret, de parcă l-ar fi căutat de multă vreme şi, iată, acum, îl reaflase, ştrengarul băiat fugit de acasă din pricina poznelor făcute. Nu o mai văzuse, nu o remarcase până atunci? se intreba Serafim. Crâşma asta de noapte îi scria o arătare venită parcă direct din livada de nuci din marginea mahalalei, ireală în bluza ei de un alb nefiresc, mereu aceeaşi bluză cu acelaşi mereu nefiresc alb, mereu provocatoare prin fâşia de piele ce se lăsa abia ghicită, până la bordura fustei. „Mâini fără voinţă, energice şi molatece, e-n ele un fel de dor, de lene, de trândăveală şi lehamite. Nimic nu le pare a fi pe plac, se grăbesc să strângă puternic şi apoi să cadă în adormire. De la ele ţi se vor trage şi bucuriile, dar şi toate necazurile, te spun celorlalţi mai ceva decât vorbele şi faptele tale. Trebuie altul să le conducă, ele, cu de la ele putere, nu ar duce gândul până la buricele degetelor, se opresc acolo, pe drum, de parcă mai departe ar suferi de-o durere de atingere“. “Este cam aşa, îi explicase ea, ca şi cum mâinile tale ar vrea să mă mângâie pe mine acum şi simt furnicături în degete, dar dacă eu nu le-aş lua şi nu le-aş duce aici, pe gât, spre ceafă, spre a simţi căldura mătăsoasă a trupului meu, ele ar rămâne fara viata pe masă. E suficient pentru ele că-şi pot închipui toate astea”. Îi luase mâinile şi făcuse fiecare mişcare din cele spuse, îngheţând şi amuţind toată cârciuma când îi ghidase mâna chiar mai departe, alunecându-i-o dinspre ceafă spre umăr şi apoi spre sânul ei drept. Îl simţise viu, independent de ea şi cu toate acestea chiar ea însăşi – elastic, fierbinte, răzvrătit care caută pe cineva care să-l supună, ferm şi alunecos, gata oricând să îţi scape fie spre a te întărâta fie spre a-şi bate joc de tine. Nu îndrăznise să strângă, deşi şi-ar fi dorit asta din străfundul fiinţei sale, după cum nu îndrăznise nici să continue mângâierile. “Ai văzut? Despre moliciunea şi nehotărârea asta e vorba”, râsese ea scuturându-se de mâna lui ascunsă în sânul ei drept.
„O poezie de prost gust“, spusese Zina cu dispreţ, „recunoaşte, dragul meu, că simţurile tale o iau razna acum, când încerci să trăieşti în amintire mai intens decât atunci, că inventezi o realitate pe care o iubeşti mai mult din orgoliu. Este numai a ta, este copilul tău, pruncul visat şi nicidecum cel adevărat pe care nu l-ai avut niciodată dar cu care îţi place să te legeni în visare de parcă-ar fi real.“ Tot ceea ce nu era în atingere cu ea, ceea ce se ducea dincolo de zona ei de interes, influenţă, senzaţii, pentru Zina nu era decât poezie de prost gust. În schimb, ceea ce era al ei, pentru ea, şi adesea chiar şi Serafim intra în hora asta de iele ieşite în miez de noapte să tulbure, să seducă şi să dea morţii ori nebuniei, era “viaţa, dragă, viaţa, care e cel mai complicat lucru care ni s-a dat”. Fiind complicată de la Dumnezeu, Zina nu era răspunzătoare pentru tot ceea ce făcea parte din viaţă şi, prin consecinţă, din ceea ce făcea ea în viaţa sa ori a celorlalţi.
Doar Fărâmiţă îl avertizase că ar fi cazul să părăsească zona, să nu mai vină niciodată în mahala, altfel e păcat şi păcatul pe capul său va cădea. Cu cât Fărâmiţă era mai insistent încercând să-l depărteze de fierbinţeala nopţilor cu atât părea el mai buimac în a repeta drumurile spre cârciumă. Nu îşi propunea niciodată să ajungă acolo. 
Renunţa pe neaşteptate la ceea ce ar trebuit să facă în seara aia. Cunoştinţele, amicii se obişnuiseră ca el să nu vină, să dispară chiar zile de-a rândul. Nu era un semn al lipsei de seriozitate, înţelegeau toţi că există ceva dincolo de voinţa şi raţiunea sa de îndată ce se purta ca un lunatec, dar, poate, doar simţurile ascuţite ale Zinei să fi ştiut de unde vine primejdia pe care el doar o amuşina, pe care părea că o provoacă cu fiecare noapte în care nimeni nu ştia nimic de el.. 
Ieşea din casă în răcoarea nopţii, făcea câţiva paşi şi dintr-odată ştia dacă Chira va apărea sau nu în acea noapte. Era previzibilă în chiar imprevizibilitatea apariţiilor sale. Niciodată nu o găsise acolo. Venea în urma lui, mereu prinzându-l nepregătit. Se aşeza în faţa sa, zâmbindu-i ca prima dată. Şi tot ca întâia oară îi lua mâinile şi i le aşeza, ferm şi delicat, pe gâtul ei. Simţea, în acelaşi timp, răceala ascuţită a salbei pe care o purta şi arşiţa pielii. Se ridica lin de la masă şi el o urma ca şi prima oară, ghidându-se afară, în noapte, după căldura trupului său, incapabil vreodată să reţină drumul pe care Chira îl urma până sa ajunga împreună în răcoarea unei camere ce parcă îi aştepta.
(fragment din romanul "Ingerul de maine")