Viata ca literatura

Un altfel de avatar (II)

La încheierea facsimilării manuscriselor eminesciene, profesorul Eugen Simion pune la dispoziţia publicului un volum fascinant despre avatariile lăzii poetului, care conţinea caietele de însemnări zilnice, poezii, variante, traduceri. Donarea de către Maiorescu a manuscriselor închide traseul lor sinuos şi misterios, dar deschide o amplă dispută între susţinătorii publicării acestora şi înverşunaţii duşmani ai aducerii la lumină a laboratorului poetic. Remarc aici un fapt: ambele tabere sunt admiratoare ale poetului, ceea ce le aşază pe poziţii adverse fiind ideea diferită privind oportunitatea sau inoportunitatea publicării a tot ceea ce a scris, a consemnat Eminescu. Buna credinţa un poate fi pusă la îndoială niciunei tabere. Culegerea (întocmită de Ana-Silvia Bogdan şi Marin Diaconu) ne oferă texte bine cunoscute, dar şi altele dacă nu ştiute măcar uitate, într-o dispunere palpitantă de roman de acţiune cu câteva răsturnări de situaţie extrem de interesante şi cu un final la fel de surprinzători dar care lasă, dincolo de reuşită, un gust amar.
Pe lista susţinătorilor tipăririi manuscriselor integral – facsimilării lor – se înscriu Nicolae Iorga, Perpessicius, Constantin Noica. Argumentele lor au ca axă de susţinere valoarea culturală a manuscriselor precum şi modelul pe care l-ar propune generaţiilor actuale şi viitoare. Aleg un citat din Noica absolut revelator: “Dar ceea ce este extraordinar în caietele lui Eminescu e întregul lor. Fiecare caiet luat în parte poate fi o dezamăgire. În întregul lor, însă, cele peste 7000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietăţii faţă de cultură pe care nu ştiu câte alte naţiuni o pot produce. Totul îl interesează pe Emiinescu, un doar creaţia literară, ci şi literaturile lumii, filosofia, ca şi astronomia, matematicile, fizica şi chimia, istoria, ca şi economia, limbile clasice şi cele moderne, cuvântul străin şi cuvântul românesc. Când el nu domină un subiect şi nu poate spune lucruri esenţiale asupra-i – cum se întâmplă să spună, după recunoaşterea specialiştilor, în filosofie, istorie, critică literară şi lingvistică – el se supune şi învaţă, ca un şcolar, copiază o gramatică sau un tratat de fizică, scrie cuvinte greceşti, desenează litere arabe, face exerciţii de matematici, înfruntă cu ingeniozitate şi râvnă întreg universul culturii”. Aşadar, nu selecţie, nu editare de tip filologic, nu intervenţie în laboratorul eminescian: ci redarea lui în întregul, în aparentul haos care îl conduce, redându-l pe Eminescu în întregul lui ca fiinţă (cu grijile, nevoile, truda zilnică) şi ca spirit. Numai astfel, mai zice Noica, se va putea vedea “relieful celo nou în care apar lucrurile în caiete sau recolta de gânduri şi frumuseţi pe care fiecare o poate face singur, ca şi cum ar fi fost un contemporan al lui Eminescu”.
Firesc, spre dreapta cumpănire a lucrurilor, trebuie să expunem şi argumentele celor ce se opun tipăririi integrale a manuscriselor eminesciene. Cap de listă se aşază Nerva Hodoş. Reacţia sa este una îndreptăţită pentru că pleacă de la mulţimea de tipărituri în scopuri comerciale ale postumelor. Mulţi neaveniţi, fără pregătire filologică şi cunoscători de ocazie ai poeziei eminesciene, cotrobăie manuscrisele şi pun în circulaţie fragmente din vastul laborator eminescian, făcând mai degrabă deservicii operei. De aici însă, demonstraţia o ia pe un drum înfundat: în loc a se propune stoparea acestor editări, se propune “îngroparea” manuscriselor, aducându-se încă un argument - Eminescu însuşi nu ar fi acceptat publicarea lor. Public, sunt puţine, sau oricum mai puţine, vocile care se pronunţă împotriva publicării manuscriselor. Probabil în subteran vor fi fiind mai multe! Cert e că odată cu încheierea facsimilării manuscriselor se declanşează, pe faţă, un atac atât împotriva lucrării cât şi împotriva coordonatorului acesteia. de data aceasta, luptei de idei întru apărarea operei eminesciene i se substituie acuza directă de cheltuire nejustificată a banului public, acuză ce duce, evident, direct la DNA, ca fiind un act de corupţie. Nu vreau să speculez în jurul ideii că acuzele apar în aceeaşi publicaţie care mai găzduise reevaluări ale operei eminesciene cu argumente dintre cele mai bizare, după cum nu vreau să pun în discuţie viabilitatea unor afirmaţii legate de epitetul naţional ce însoţeşte opera sau poetul (aş observa însă că nu numai românii aplicăm astfel de etichete, că secolul al XIX-lea este unul centrat pe ideea de naţiune şi naţional). Mă rezum la a consemna o contradicţie logică în demersul Ioanei Bot: a cere unui lucru de a fi altceva decât ceea ce este. Se reproşează ediţiei facsimiliate că nu este o ediţie critică, ştiinţifică. Iată ce spune dânsa: “reproducerea caietelor eminesciene, “aşa cum se află în dezordinea lor” (E. Simion) un este decât o reproducere, lipsită de instrumentarul filologic, genetic sau electronic care ar transforma-o într-o ediţie potrivită cu normele ştiinţifice şi posibilităţile tehnice actuale”. Cred că pornindu-se de la recunoaşterea că este o reproducere ar fi fost onest să se analizeze calitatea reproducerii, adică exact ceea ce şi-au propus autorii. Manuscrisele erau într-o fază atât de avansată de uzură încât nu mai puteau fi consultate decât cu riscul de a fi cu totul pierdute. Era imperios necesar să fie conservate spre a putea fi consultate şi de către generaţiile următoare de specialişti ce vor fi dorind să compună “ediţii tehnice, ştiinţifice în acord cu tehnica de azi". Graţie lui Mircia Dumitrescu – şi a întregului colectiv – tocmai asta s-a reuşit: reproducerea originalului aproape identic, cu nuanţe de cerneluri, cu nuanţe de hârtie. Ba, mai mult: reproducerea este mai lizibilă decât originalul. Să fie asta cauza depresiilor provocate de facsimilarea muanscriselor, să fie Eminescu însuşi această cauză?