Ciocnirea culturilor

Am participat, mai demult, la un colocviu - “Conştiinţa de sine a noii literaturi”, desfăşurat sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Nimeni nu a putut defini exact ce înseamnă noua literatură, niciunul dintre participanţi nu ştia exact dacă aparţine sau nu unei noi generaţii. În ciuda criticii ce se grăbise să-i instaureze ca nouă generaţie (“milenaristă”, “doimiistă”, nu contează, generaţie să fie!), tinerii scriitori erau ceva mai prudenţi în a se defini, singurul lor reper fiind, de multe ori, generaţia “optzeci”. Chiar dacă acest reper era fie de natura managementului cultural, fie de natură socială, politică sau chiar administrativă, mai puţin de natură estetică, el exista în mintea şi pe buzele tuturor ca negare, ceva de genul “nu ştim ce suntem, dar nu suntem ca optzeciştii”. Abia întrezărit, pipăit doar, nu şi foarte explicit, conştientizat, a apărut un argument de luat în seamă: “optzecismul se raporta la carte, iar noi, la televizor”. Sigur, spre a fi mai bine înţeles ar trebui să scriu cu majuscule: Carte şi Televizor. Atunci mi-am spus că, într-adevăr, lucrurile sunt mai profunde decât par la prima vedere. Nu ştiu dacă şi mai grave, dar mult mai serioase decât o simplă raportare: ne aflăm practic în faţa ciocnirii a două civilizaţii, a două culturi: cea a cărţii şi cea a televizorului. Fapt ce se petrece nu numai la noi ci şi în întreaga lume, după cum aveam să îmi dau seama stând de vorbă într-o după-amiază cu câţiva scriitori belgieni (unii trăitori la Paris) pe care îi primisem la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, dar şi cu oameni care trăiesc în Statele Unite sau în Australia. Craig Czury, din SUA, îmi spunea într-un interviu că sunt milioane de americani care trăiesc fericiţi fără să fi citit o carte în viaţa lor, dar care sunt consumatori de cultură populară, că şi ei, scriitorii, dar, mai ales poeţii americani, fac o netă distincţie între cultura şi publicul academic (scriitori şi consumatori de cărţi) şi “pop culture”, cultura străzii sau cultura de televizor (“show”).
Am citit multe studii despre rolul jucat de cuvânt în formarea gândirii, unele seducătoare, altele riguroase, aplicate şi cu dovezi irefutabile, ca să le zic aşa. Dovada însă cea mai puternică a legăturilor indestructibile între gândire şi cuvânt a fost adusă de studiile ştiinţifice. Cercetându-se ce s-a întâmplat cu copiii care au fost văduviţi de cuvânt (din varii motive, nu neapărat medicale: pierduţi în pădure, abandonaţi la vârste fragede în locuri fără prezenţă umană etc.) s-a constatat un fapt extraordinar: ei au supravieţuit, au stabilit relaţii de comunicare cu mediul înconjurător, dar partea stângă a creierului a rămas netedă, neatinsă de nicio circumvoluţiune care să-i mai permită gândirea şi comunicarea verbală. Avem a face, fără îndoială, cu cazuri extreme pe care cu greu, deocamdată, le putem extrapola spre a ne oferi de argument în universul societăţii contemporane pentru că noi suntem asaltaţi, educaţi, leneviţi la imagine, dar nicidecum văduviţi de cuvânt. Cu toate acestea, îmi reprim cu greu pornirea de a nu imagina că în absenţa unei solicitări din ce în ce mai reduse a părţii stângi a creierului nostru el nu va avea tendinţa de a se catifela devenind din ce în ce mai neted. Nu azi, nu mâine, nu peste cincizeci de ani, ci poate în generaţiile generaţiilor următoare.


Textul integral poate fi citit pe http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/reportaj-ciocnirea-culturilor-5386323