Plusenko

Urmăresc patinajul încă de pe vremea televizoarelor alb-negru când descrierile costumelor mă făceau să visez. Evoluează într-o superbă rochie lila, auzeam eu vocea comentatorului, parcă dintotdeauna şi pentru totdeauna Cristian Ţopescu, cu paiete argintii, iar eu trebuia să îmi imaginez în locul tonurilor alb, mai puţin alb, gri, negru, foarte negru de pe ecranul “Rubinului”ori “Cosmosului” meu feeria ce se desfăşura în lila cu paiete argintii. Mi s-au perindat prin serile şi nopţile de iarnă adevărate basme cu prinţi şi prinţese alunecând pe gheaţă, am văzut perfecţiuni efemere pentru că la patru-cinci ani apăreau alte şi alte perfecţiuni. Dacă alţi adolescenţi se îndrăgostesc de staruri de cinema, de muzică pop sau rock, de profesorii sau profesoarele lor, de autori în vogă, eu, mărturisesc acum, eram în fiecare iarnă îndrăgostit de o altă şi o altă patinatoare. Nu mi le imaginam decât în costumele alea povestite de Ţopescu, nu voiam să le ştiu decât pe gheaţă. nu le vedeam decât frumuseţea strălucind de oboseală la finalul exerciţiului, salutând graţios şi ridicând cu un gest imperial florile aruncate din tribună, strângând în braţe ursuleţul de pluş pe care, toate! îl primeau de la antrenorii lor. Chiar dacă nu mai eram demult adolescent şi pasiunea pentru patinatoare se înecase în mlaştina ivită din gheţurile topite de existenţa mult mai prozaică am resimţit o cruntă dezamăgire când am văzut-o pe Katarina Vitt pozând într-o revistă destul de sumar îmbrăcată. Aş fi suportat mai uşor, în copilărie, şocul de a afla că Moş Crăciun nu există decât să văd că şi ele, zânele mele din copilărie şi preadolescenţă, sunt nişte femei ce se aşază lasciv pe un divan, lângă un decor etc. Aşa ceva poate face orice femeie de pe lumea asta, mai ales când e tânără şi crede că ceea ce i-a dat mama-natură este de-ajuns pentru o viaţă, indiferent cum s-ar duce ea, viaţa ei, pe mai departe, iar ele nu erau femei – erau personaje ireale din povestea mea de iarnă.
Patinatorii nu îmi plăceau. Nu aveau graţie, iar în probele de dans şi perechi îi sesizam doar ca parteneri de care se sprijină, se folosesc ele. La proba de simplu băieţi aproape că nu mă uitam, mânuţele lor fluturând erau ba prea scurte, ba prea lungi, funduleţele lor bombate mă făceau să mă ruşinez de ruşinea lor de a nu-şi fi precizat sexul la vârsta aia. Erau imaginea cea mai concretă a ceea ce în limbaj popular se cheamă fătălăi! Asta până-acum târziu, asta până acum când pe gheaţă a apărut, mai întâi ca un adolescent teribil, Pluşenko. Patinajul masculin era dominat de Yagudin iar el, tânărul blond, pe care adesea îl asemui cu Esenin, părea că va fi veşnicul rival care veşnic nu-l va putea întrece pe marele Yagudin. Nu numai că l-a întrecut, dar într-o bună măsură aproape că l-a făcut uitat şi vă asigur că Yagudin a fost unul dintre marii patinatori ai lumii, dacă nu cel mai mare până a apărut Pluşenko. După ce i-a luat faţa pentru prima dată lui Yagudin, Pluşenko a câştigat tot. Dar nu ca un robot: l-am văzut şi apatic, l-am văzut şi căzând, dar mai ales l-am văzut nesetos de gloria eternă. La un moment dat a plecat din concursurile mari –europene, mondiale, olimpiade – şi a început să dea spectacole împreună cu un alt geniu căruia nu-i mai spuneau mare lucru scrobelile sălilor de concerte unde se tuşeşte în batistă şi liniştea aia pioasă e plină de fariseism – Edvin Marton. Exuberanţi, încântători şi încântaţi de ceea ce fac, Evgheni Pluşenko şi Edvin Marton se jucau genial pe gheaţă unul patinând, celălalt scoţând din Stradivarius-ul lui nu sunete ci muzica în starea ei pură. Spectacolele lor erau bucurie jucăuşă, plăcere în cea mai cristalină stare. Adio, încrâncenarea din concursuri, adio, juriilor morocănoase, căutătoare de noduri în papură cu orice preţ. Străluceau de bucurie în spectacole. Ceilalţi – nu vorbesc numai de trupa de patinatori, ci chiar şi de Surya Bonaly şi ea o stea veritabilă – asigurau doar fundalul, contextul în care Pluşenko evolua.
Cu acest Campionat european 2010 Evgheni Pluşenko s-a reîntors la concurs, la dorinţa de a arăta cu exerciţiile, cu punctajele, cu învingerea stresului unui concurs că este cel mai bun. Nici nu ştiu dacă îşi propune asta: să fie mereu pe locul I. Ştiu că şi-a dorit mult o medalie de aur la Olimpiadă. Acum patru ani şi-a împlinit dorinţa. Acum, a declarat că se întoarce tot pentru Olimpiadă, europenele fiind cea mai bună pregătire pentru marea competiţie. Indiferent ce va face la Vancouver, probabil că iarăşi se va retrage: poate definitiv, poate în alte spectacole cu Edvin Marton, poate cu alte trupe şi alte genii. Nu cred că va continua. Nu este însetat de glorie ci de bucuria pe care i-o conferă marele lui talent.