Un roman pur si simplu stupid

În ultima vreme, am fost asaltat de publicitate pe net la o nouă carte a lui Dan Brown. Mintea mea a refuzat să reţină despre ce e vorba şi cum se cheamă cartea. Pentru că am citit “Codul lui Da Vinci” şi mi-a ajuns! O presiune teribilă, exercitată din toate părţile, a făcut să cedeze rezistenţa mea la lecturile care se poartă. Lansarea filmului la Cannes, rularea lui la “n” cinematografe deodată la Bucureşti, ritmul ameţitor al vânzărilor de carte, întrebarea “n-ai citit Dan Brown?” pusă pe toate tonurile posibile (mirare, indignare, supărare, dispreţ etc.) m-au împins, pe vremea aceea, în păcat. Toţi aceşti agenţi literari neplătiţi (oamenii din jurul meu) sau plătiţi (probabil că multe cronici au fost tipărite în regim de publicitate) ar trebui să mă despăgubească pentru cele câteva sute de mii de lei şi cele trei-patru ore cheltuite spre a citi una dintre cele mai proaste cărţi parcurse în ultimii 20 de ani.
De la bun început trebuie să spun că am pornit la drum fără nicio prejudecată a lecturii: nu ţineam nici să mi se confirme nici să mi se infirme cele auzite, văzute şi citite despre roman. Nici nu sunt dintre cei care sar în sus, urlând “blasfemie!”, când e vorba de o viziune mai puţin ortodoxă a lucrurilor sfinte, fie că e vorba de patrie, Eminescu, Isus, fie de principii morale de neatins. Ficţiunea nu are nimic a face cu regulile şi principiile de funcţionare a ceea ce îndeobşte numim realitate. In ficţiune orice e posibil şi verosimil, cu condiţia ca ansamblul să-l facă verosimil şi posibil. Când deschizi o carte, accepţi convenţia propusă – ficţională- şi o respecţi. Aşadar, nu mă interesează cât de “real” este ca un astru să se îndrăgostească de o pământeană şi nici cât de posibil e ca Isus să se fi însurat cu Maria Magdalena şi să fi avut chiar şi o droaie de copii. Dacă ele, faptele, sunt verosimile în logica ficţiunii propuse de autor, atunci ele sunt “reale” şi eu, ca orice bun cititor, mă străduiesc să înţeleg ce semnificaţie nouă, interesantă – la care nu m-am gândit până-atunci – îmi propune scriitorul. În fine, cum nu există idei interesante, dar prost enunţate, nu se gasesc nici idei banale strălucit scrise. Credibilitatea şi asumarea semnificaţiilor propuse sunt indestructibil legate de arta scrierii.
Romanul lui Dan Brown se poate încadra rapid în seria romanelor poliţiste şi de mister, scrise pentru a fi tipărite în foileton în gazete populare. Secvenţele şi capitolele sunt rupte în tehnica stupidă a suspansului serialelor care-l obligau pe cititor să cumpere şi a doua zi jurnalul, gen: “din întuneric, o siluetă se repezi spre el…” (urmarea în numărul viitor)! Avem o crimă – misterioasă, evident -, o victimă ce transmite în ultimele clipe ale vieţii un mesaj cifrat, un anchetator tâmpit, un bănuit –absolut nevinovat şi neajutorat, un detectiv – femeie frumoasă, deşteaptă în ochii căreia personajul nostru se scufundă din prima clipă, un mobil al crimei ce ne aruncă în misterele creştinătăţii, conspiraţii universale şi societăţi secrete ce vor să domine lumea. Curat Pavel Coruţ al nostru, dar globalizant! Mobilul crimei este dobândirea “cheii de boltă” de către ordinul “Opus Dei”, binecuvântat de Vatican şi de Papă. Acest ordin, ce “impune respectarea cu rigurozitate, in viaţa de zi cu zi, a doctrinei catolice”, vrea acel obiect graţie căruia preşedintele congregaţiei va deveni cel mai puternic om al creştinătăţii.
Tot ceea ce se întâmplă în acest roman nu este urmare a unei logici impecabile, aşa cum se petrece în cele mai bune romane poliţiste, ci se aşază sub zodia coincidenţelor fericite care-l salvează dealtfel nu numai pe Robert Langdon şi ci pe Dan Brown. Detectiva Sophie Neveu este nepoata celui ucis (sophie = înţelepciune, cuprinde phi numărul de aur, neveu = nepot, în franceză!), printr-o altă fericită coincidenţă Sauniere este ucis când trebuia să se întâlnească cu Langdon etc. etc. Suita asta de coincidenţe produce tocmai efectul contrar – neverosimilitate. Aşa încât nici amestecul lui Isus Hristos şi al Mariei Magdalena în poveste nu reprezintă nimic altceva decât o făcătură, un fapt lipsit de orice credibilitate. Romanul scârţâie pe la toate încheieturile şi defectuoasa construcţie nu-i singurul său defect. Principalul său defect – dar care probabil constituie şi cheia succesului său de public, ca şi la Coelho – este banalitatea vândută pe post de profunzime. Cartea este un manual pentru semidocţi scrisă de un semidoct. Descrierile operelor de artă, istoria şi descifrarea pentagramei, consideraţiile despre Luvru, citarea unei platitudini a lui Goethe despre arhitectură (care ar fi “muzică împietrită”) nu depăşesc porfunzimea şi originalitatea unui ghid turistic: “In ciuda celor 5 săptămâni – cât se estima că ar fi necesar pentru a admira cele 65.300 de opere de artă găzduite de Muzeu…”, “Simbolul ei (al pentagramei, n.n.) a fost alterat de Biserica Romano-Catolică în cadrul campaniei duse de Vatican pentru eradicarea religiilor pagâne” (care păgâne vine de la paganus, ne spune Brown ca să nu murim proşti).
Stilul, dacă se poate vorbi despre aşa ceva, este şi el de o desăvârşită banalitate, plin de clişee şi de greşeli de limbă (“cele mai valoroase capodopere”), Abundă locurile comune, recuzită a romanelor leşioase cu pretenţii de vorbe adânci: “atmosfera ireală, ca de vis, a nopţii îl învăluia din nou”, “bunicul era mort şi avea să-i vorbească de dincolo de mormânt”, “totul se combina perfect ca o simfonie tăcută” etc. etc. Şi vă asigur că la fel de stupid sună şi în engleză nu că traducerea noastră-i proastă! Faţă de maeştrii genului poliţist, Dan Brown este un autor mediocru, fără inventivitatea şi strălucirea logică a acestora. Succesul lui poate fi o enigmă pentru unii, dar este clar că succesul lui nu are a face cu vreo calitate a acestui roman pur şi simplu stupid.