Confesiuni fără glorie

Povestea cărţilor mele (II)

 Cu un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989 am însoţit un ziarist sovietic în Bucureşti şi în ţară. Rusul era băiat vesel, bea bine, cânta bine, ştia Esenin pe dinafară şi era discret – nu a făcut nicio remarcă nepotrivită, nu a întrebat nimic deranjant. Am ieşit din programul oficial, luându-l cu mine la ziua fratelui meu. Unde, iarăşi, nu s-a petrecut nimic nemaipomenit –discuţii, mici şicanări pe tema Basarabiei, celui de-al doilea război mondial, în fine vorbe ca la orice petrecere.

Într-o dimineaţă de iarnă, intrasem deja în 1989, m-a trezit soneria insistentă a telefonului. Cred că era şapte dimineaţă, o oră pe atunci extrem de matinală pentru mine. Am răspuns pe jumătate adormit, zicând “da” la tot ceea ce auzeam de la capătul celălalt al firului. O voce de bărbat îmi cerea să ne vedem în faţa magazinului de electrice de pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Abia când eram pe stradă, stăteam pe Barbu Mumuleanu, la doi paşi de locul întâlnirii, am început să realizez” cine dracului era ăla de mă sunase, de ce să mă duc la ora aia la o întâlnire cu un necunoscut, de ce nu l-am întrebat cine e şi mai ales cum o să ne recunoaştem. Cred că nici nu terminasem cu întrebările când, înaintea magazinului cu pricina, doi inşi m-au abordat cu clasicul “tov Stan?”, probabil în loc de “bună dimineaţa”, pentru că era clar că ei mă ştiau pe mine. Eu – pe ei, nu! Politcoşi, dar fermi, m-au urcat într-o maşină, cred obişnuita noastră “Dacie” de o o culoare incertă –gri, bej, alb murdar – habar n-am! – pe locul din dreapta şoferului, iar ei pe bancheta din spate. În timp ce maşina se învârtea prin oraş, părând că nu are nicio ţintă sau că şoferul nu ştie unde să ajungă, am fost luat la întrebări: dacă pe parcursul vizitei tovarăşului ziarist sovietic au avut loc incidente, cine au fost cei care au participat la petrecerea din hotelul de la Satu Mare, ce opinii şi-a exprimat ziaristul sovietic despre România în casa fratelui meu etc. etc. La toate aceste întrebări eu trebuia să răspund fără să îmi întorc capul spre ei: încercasem să mă întorc, dar glasul unuia sunase destul de ameninţător: “rămâneţi în poziţia în care sunteţi”. Aşadar, priveam înainte prin parbrizul maşinii la un oraş care începuse să îmi fie străin, uneori nu reuşeam să am nici cel mai mic reper de recunoaştere, răspundeam calm şi precis pentru că, într-adevăr, nu aveam nimic de ascuns – nu fuseseră incidente, la hotel veniseră prieteni din Satu Mare (nici nu aveam cum să mint pentru că era clar că ştiau foarte bine cine fusese acolo!), la fratele meu se cântase pe versuri din Esenin şi clasicele cântece de pahar în astfel de situaţii. Între timp, maşina părăsise oraşului şi, după zdruncinături, eram pe undeva pe un drum de ţară (judeţean) plin de hârtoape. După vreun sfert de ceas – poate mai mult, poate mai puţin – a oprit. “Coborâţi”, mi s-a spus. Cred că primul gând a fost “mă împuşcă”. Habar n-am de ce m-am gândit la aşa ceva, fusese doar o discuţie, mă lămurisem că băieţii erau de la Securitate, dar nu mă acuzaseră până atunci de nimic, aşa că nu ştiu de unde gândul ăla. Cred , totuşi, că peisajul fusese principalul motiv al declanşării sinistrului gând care nu mă revolta, nu mă aruncase în panică, nu îmi dăduse frisoane când l-am materializat în cuvinte. Era dimineaţă de iarnă, fără zăpadă şi fără frig. De aceea, câmpurile erau învăluite într-o ceaţă gri-întunecat care făcea pustietatea aia şi mai adâncă. Am coborât şi am auzit maşina ambalând şi dispărând în câteva secunde de parcă ar fi înghiţit-o ceaţa aia deasă.

Eram în mijlocul unor câmpuri nearate –m-am gândit stupid “ăştia or fi raportat încheierea arăturilor de toamnă?” – nu aveam niciun reper, nu puteam vedeam nimic din cauza ceţii, eram doar într-un pulover, nu aveam niciun act şi niciun ban cu mine – ieşisem din casă ca tot omul care se duce până în colţ să schimbe două vorbe cu cineva!

Am stat şi-am cumpănit preţ de câteva minute încotro să o iau. Cred că atunci mi-a fulgerat prin minte, pentru a uita imediat, acel “gde Berlin” care devenise pentru mine ‘Gde Buharest”, încotro o fi Bucureştiul? Maşina o luase înainte pe drumul de ţară. Nu ştiam ce putea fi înainte, aşa că mi-am zis că înţelept e să o iau înapoi pe drumul pe care venisem. Mi-a trebui mai mult de un ceas până am ajuns la primele semne umane – nişte case, nişte uliţe, în fine o aşezare. Mi-a mai trebuit o jumătate de oră să întâlnesc un om pe care să-l întreb cum ajung la Bucureşti. Bietul om m-a privit ca pe o stafie, n-a putut rosti niciun cuvânt, doar mi-a arătat cu mâna o direcţie.

 

 

Epopeea lui Ivan Mihailovici: votca, slujba şi obedienţa
29 Iunie 201p
 
de MANUELA GOLEA
 
Unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai generaţiei '80, Constantin Stan, şi-a lansat cel mai recent roman „Gde Buharest", primul volum dintr-o trilogie, anunţată în premieră chiar la lansare.

Evenimentul a avut loc în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor unde contrar obiceiurilor aproape toată audienţa a cumpărat câte o carte (25 lei, la faţa locului). Probabil că un impuls a adus mini-recitalul la pian al tinerei domnişoare Alexandra Tabacu, dar şi scurtele referinţe critice referitoare la proaspăta carte susţinute de Mircea Barsilă, Dan Cristea şi Corneliu Ostahie. Sigur, o importanţă specială a avut fragmentul lecturat de actorul Tudorel Filimon, cel care a dezvăluit publicului încă neştiutor, într-o notă comică, câteva elemente din chinuitorul şi lungul drum la care s-a angajat Ivan Mihailovici Saproşkinov, personajul central al romanului, fiul unei rusoaice făcut cu un soldat român.

Şi tot un îndemn a lansat şi criticul Dan Cristea, chiar dacă nu şi-a dorit neapărat acest lucru, atunci când a ţinut să împărtăşească câte puţin din plăcerea lecturării capitolului dedicat votcăi, elixir esenţial în ampla incursiune europeană a lui Ivan Mihailovici, o adevărată „odă pentru votcă", ceea ce în literatura română încă nu s-a pomenit. Toposul crâşmei a fost puţin abordat de autorii români, a punctat Dan Cristea.

„...Fără votcă, bietul de Ivan devine trist, apatic şi-l apucă pustiul, bate crivăţul prin sufleţelul lui, tânjeşte şi se usucă de dor. Şi ce nu a mai aflat tăicuţul lor este că dacă nu se mai bagă votcă, dacă prin complexe, prin crâşme şi ceainării nu mai e strop din agheazma cea de toate zilele, asta nu înseamnă că nu se mai bea. Oh, se bea, se bea mult, mult mai mult, dar cu mai multă înfrigurare şi uneori în foarte mare silă! De ce să nu bei cu bucurie dacă tot e să bei, să ţi se aline şi ţie inimioara şi viaţa, oftând de plăcere şi nu de grija că amărâta aia de sticluţă se termină, ori că iar vine tov. Volodea şi îţi confiscă basamacul făcut de tine cu atâta trudă. Nu ştie el, Ivan Mihailovici, cu câtă nevolnicie încropeşti de-un căzănel de ţuicuţă?! Păi, ştie şi încă foarte bine...".

De la Moscova, la Berlin

Apoi, cartea însăşi are o poveste oarecum fantastică. La un moment dat, Costi Stan nu şi-a mai găsit romanul în calculatorul. Textele au dispărut, „le-a înghiţit un hău de neînţeles şi de nepătruns", povesteşte autorul într-un interviu. A fost nevoit să se reapuce de „Gde Buharest" (titlul fiind o parafrazare după o celebră expresie folosită de soldaţii rusi în timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul Rusiei- „Gde Berlin"). Munca de Sisif şi-a găsit răsplata. Potrivit lui Mircea Barsilă a ieşit un „roman magistral sub toate aspectele", iar în centru îl are pe cetăţeanul simplu - Ivan Mihailovici - a cărui „religie" are trei componente: votculiţa băută ritualic, la intervale egale de timp, în timpul serviciului, slujba şi obedienţa socială trăită, zi de zi, abulic. „Solipsistul, apaticul şi umilul cetăţean se lasă ademenit, în final, de imprevizibila dorinţă a depărtărilor simbolizate, din motive personale esenţiale, de oraşul Buharest", urmând ca din Moscova să plece pe jos la Bucureşit (volumul II) în căutarea fratelui său. După ce fraţii se vor rătăci în evenimentele din decembrie 1989 din România, neştiind nici ei de partea cui au fost, vor porni tot pe jos împreună la Berlin, căutându-şi alţi fraţi.

Un fel de roadmovie, în stil rusesc

Un fel de roadmovie descris de Constantin Stan în dulcele stil rusesc - fiind un mare iubitor declarat de literatură rusă, de la Gogol la Cehov etc. - unde personajul său se lasă purtat/ încătuşat în lumea comunismului sovietic, cu „aberantele ei mecanisme specifice societăţilor de tip totalitarist, este construită într-o modalitate ce stârneşte încântarea cititorului încă din primele pagini, prin frumuseţea scriiturii : o scriitură a cărei fervoare ilustrează aşa-numita bucurie a scrierii şi, respectiv, o impecabilă măiestrie artistică", mai spune Mircea Barsilă.

(Text aparut in Romania libera, marti, 29 iunie, 2010)

Asa a fost la prima iesire in lume a lui "Gde Buharest"

Imagini ale atmosferei de la lansarea de aseara, 25 iunie, de la Sala Oglinzilor. O relatare a evenimentului si un interviu in studioul Jurnalului Cultural - diseara, 26 iunie, la orele 21.

Lansarea romanului "Gde Buharest"

Vineri, 25 iunie, orele 17, Sala Oglinzilor, Calea Victoriei 115

Invitata mea speciala la aceasta lansare este Alexandra Tabacu care va sustine un mic recital la pian. Alexandra are 8 ani si a obtinut locul al doilea la Concursul national de pian!

Actorul Tudorel Filimon, de la Teatrul Metropolis, va citi cateva fragmente din roman

Despre romanul "Gde Buharest" vor vorbi Mircea Barsila, Dan Cristea, Corneliu Ostahie

MIRCEA BARSILA despre "Gde Buharest": 
In centrul romanului ,,Gde Buharest'', un roman într-adevăr magistral sub toate aspectele, se află ,,un simplu cetăţean'' - Ivan Mihailovici Saproşkinov - a cărui ,,religie'' are trei componente: votculiţa băută ritualic, la intervale egale de timp, în timpul serviciului, slujba şi obedienţa socială trăită, zi de zi, abulic.  
Solipsistul, apaticul şi umilul cetăţean se lasă ademenit, în final, de imprevizibila dorinţă a depărtărilor simbolizate, din motive personale esenţiale, de oraşul Buharest. 
Drama personajului, în încenuşata lume a comunismului sovietic, cu aberantele ei mecanisme specifice societăţilor de tip totalitarist, este construită într-o modalitate ce stârneşte încântarea cititorului încă din primele pagini, prin frumusetea scriiturii : o scriitură a cărei fervoare ilustrează aşa-numita bucurie a scrierii şi, respectiv, o impecabilă măiestrie artistică.

CORNELIU OSTAHIE despre “Gde Buharest”:
“Gde Buharest” reprezintă, înainte de toate, o parabolă referitoare la esenţa malefică şi distructivă a comunismului. Este, in egală măsură, o meditaţie gravă asupra sensului istoriei relativ recente şi, deopotrivă, asupra viitorului. Profunzimea neliniştitoare a acestei meditaţii este insă “ambalată” intr-un limbaj epic – spumos şi eclatant, plin de umor şi de neprevăzut –, având in vedere faptul că vectorul ales de autor pentru a-şi face cunoscută opinia intr-o problemă care constituie şi va continua să constituie mult timp de aici inainte piatra de incercare a istoricilor şi filosofilor este proza, domeniu in care Constantin Stan a inregistrat o serie de reusite indiscutabile, incepand cu “Carapacea” şi terminând cu “Trăieşte şi mergi mai departe”, reuşite care l-au plasat in prim-planul generaţiei de scriitori români aflaţi la vârsta deplinei maturitati creatoare.
Indiscutabil, Constantin Stan va izbuti cu această nouă carte să-si consolideze imaginea de scriitor “serios”, de autor dedicat unor teme majore, care, in ciuda faptului ca au fost intoarse pe toate feţele de-a lungul timpului, isi dovedesc necontenit actualitatea. Ceea ce este nou de această dată in modul sau de abordare consta, asa cum sugeram puţin mai sus, in maniera relaxată, umoristică şi caricaturală de narare, dar, deopotrivă, şi in intreţinerea unei atmosfere crispate, dramatice şi chiar inspăimântătoare undeva, in fundalul scriiturii, prin mijloace stilistice de o mare subtilitate care ar merita ele insele o lungă discuţie separată.

Un fel de sinopsis
În fiecare zi, la unsprezece fix, Ivan Mihailovici Saproşkinov îi inmânează un vraf de dosare Marfei Stanilova. Este funcţionar principal clasa II-a într-o Instituţie, după ce o lungă perioadă a vieţii sale a fost activist. Intr-un anume fel, slujba sa este o recompensă a delaţiunii săvârşite împotriva celui ce l-a introdus in sistem şi căruia i-a fost mâna dreaptă mulţi ani.
Saproşkinov nu ştie şi nici nu-l interesează ce conţin acele dosare, nu ştie şi nici nu-l interesează unde le duce Marfa Stanilova. Principala sa preocupare este de a-şi omorî timpul între două păhăruţe de votcă, aşteptând ca pendula să bată patru şi jumătate pentru a pleca fie acasă, fie la cârciumă.
Viaţa sa tihnită este, din când în când, tulburată de fragmente de timp şi de întâmplări ce coboară din cupola ţesută în jurul candelabrului cu 128 de braţe din biroul său, dar mai ales de gândul că undeva în această lume, la Bucureşti, există un frate. Dacă el este fiul unui soldat român, atunci sigur, spre a asigura simetria lumii, tatăl său, soldat sovietic în al doilea război mondial, trebuie să fi făcut un copil în România.
Schimbările de regim şi preluarea Instituţiei de un alt cuplu, Boris şi Ludmila –oameni tineri -, îl conving pe Ivan Mihailovici să plece, pe jos, la Bucureşti în căutarea fratelui. Este sigur că îl va recunoaşte imediat pentru că ei toţi, bastarzii celui de-la doilea război mondial, se recunosc între ei.

Dupa ce se vor fi ratacit in evenimentele din decembrie 1989 din Romania, nestiind nici ei de partea cui au fost,  vor porni tot pe jos impreuna la Berlin, căutându-şi alţi fraţi.
Dar astea sigur se vor intampla in cel de-la doilea volum!

Sub lupa

Vodevil cu Trandafir în coadă

Aflată într-o pasă neagră majoră a meseriei sale –dacă a turui fără încetare şi a promova manelişti tot fără încetare e o profesie! – Teo Trandafir a intrat în politică. Nu mai era pe o cotă înaltă a popuarităţii, dar oricum era mai agreată decât doamna de la Loto (despre care românul crede că e cea mai mare escrocherie de stat, la care doamna se făcuse părtaşă) şi astfel ajunse dumneaei în Parlament ca reprezentată de vază a PD-L. La prima confruntare majoră, doamna puse la cale de o comedie, de un vodevil arătându-ne cum se face politică românească. Fac o paranteză: nu discut aici imoralitatea –şi se va vedea – şi ilegalitatea Legilor propuse de Guvern pentru a scoate ţara din criză. Sunt convins că la la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ele (cel puţin cea privind tăierea pensiilor) vor primi aviz negativ. Dar, aşa a gândit partidul la care madame de la Rose se înscrise, aderă, îi îmbrăţişă doctrina şi deveni colegă de aspiraţii, de idealuri politice cu cei care au ca deviză “mai bine să plângă mă-sa decât mama!” adică “mai bine să moară ăia de foame decât să pierdem noi din profituri”. Dar, ce nu face omul spre a obţine un ban mai ales nemuncit? Se umileşte, joacă teatru ieftin invocând necazuri de familie, are nevoie de bani pentru medicamente, practică şantajul emoţional şi, uneori chiar, cu eforturi pentru că nu îi e în fire, se comportă civilizat! Când îi reuşesc tertipurile, românul nostru schimbă macazul, privirea i se ridică din ţărână, îşi aduce aminte că are şi el onoare şi demnitate, iar când nu - îţi zice aşa cum mi-a zis o lichea obşnuită a trăi din astfel de practici: “adică, te-au friaierit toţi şi eu nu pot să te fraieresc?!” Vă daţi seama că dacă la sume modice se practică lipsa de scrupul –şi de demnitate – ce pot isca milioane, sute de milioane de euro?! Doamna Teo Trandafir trebuia să ştie toate astea când a intrat în politică şi în respectivul partid. Numai că, în spiritul românului care şi-a văzut sacii în căruţă, doamna Teo şi-a adus aminte că are onoare, demnitate şi că viaţa ei e show-ul care aduce rating: a votat împotriva propriului partid, ba, mai mult, s-a îmbrăţişat ca-n Caragiale cu opoziţia. Sunt convins că doamnei i-a crescut popularitatea, dar gestul său –nu numai politic ci şi uman – este imoral. Politic, există o disciplină de partid, iar când deciziile partidului tău contravin principiilor tale îţi dai demisia. Uman, este imoral “să înjuri partidul pe banii partidului” (cum zicea Nichita), să-l desfizi, să-l dispreţuieşti pe cel ce tocmai te-a scos dintr-un necaz (real sau închipui!) E lipsă de caracter ce-a arătat doamna Teo, iar gestul ăsta, aparent mărunt, e doar vârful aisbergului cufundat bine în oceanul unei moralitati precare. Pe un astfel de om nu poţi pune bază: va lua decizii în funcţie de interesul său imediat. Interesul imediat al mneai a fost creşterea popularităţii. dar, atenţie, zicea Bogza într-un poem (iertare dacă citatul nu este foarte exact: “cine-a mâncat carne de sub şaua cailor va mai mânca, o, gotilor!” Cine a jucat o dată teatrul falsei umilinţe, cine şi-a călcat pe demnitate, orgoliu, pozând în alt ceva decât este o va mai face. Între timp, va aduna zgură în suflet şi dorinţe de meschine răzbunări. Cu ce anume să se fi simţit doamna Trandafir pusă la zid în timpul desemnării sale drept candidat sau în timpul campaniei încât la prima ocazie să dea o aşa lovitură (ca să nu-i zic copită) partidului rămâne, deocamdată, un mister!

Confesiuni fara glorie

Povestea cărţilor mele (I)

Fiecare carte îşi are povestea ei. Uneori, cred că povestea cărţii ar depăşi în interes (interesul imediat al faptului brut de viaţă) însăşi ficţiunea. Numai că, odată manuscrisul încheiat, observi că tocmai povestea de la care ai plecat nu a mai încăput în paginile sale. Ea a rămas pe dinafară, deşi te-a urmărit tot timpul: ai vrut să o spui în mai multe rânduri, dar de fiecare dată ricoşa către alte personaje şi alte întâmplări.
“Gde Buharest” –apărut în zilele astea – este o carte ciudată chiar şi pentru mine. De unde un roman cu un personaj –Saproşkinov – rus, cu o acţiune ce pare a se desfăşura la Moscova
Am văzut Moscova numai în câteva zile de delegaţii de jurnalist, nu ştiu limba rusă (am făcut un an, în clasa V-a, rusa şi un semestru la Filologie de slavă veche, nu am prieteni în zona rusească Am însă, fără îndoială, o mare admiraţie pentru Dostoievski, Cehov şi Tolstoi, pentru Gogol, Lermontov şi Esenin. Pe unii dintre ei i-am recitit în atâtea rânduri încât ştiu pasaje pe dinafară!
Unei întâmplări îi înţelegi greu rostul. Mintea se chinuie ani de zile să-i dea un sens, deschizând cercuri care după ce devin foarte largi încep iarăşi să se retragă spre centrul de unde au radiat, devenind atât de mici încât se confundă cu locul în care ai înfipt vârful compasului! Cred că aşa s-a întâmplat şi cu povestea de la care a plecat “Gde Buharest”. Se petrecea cu un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Mi s-a dat ca sarcină să însoţesc un ziarist sovietic. Nu ştiu pentru ce! Nu ştiam ruseşte, nu fusesem de curând în URSS cât să se spună că aş avea ceva obligaţii (cum era cam mare sărăcia, jurnaliştii străini erau plasaţi în cârca unuia român care să se descurce cu “protocolul” în deplasările acestuia pentru că din diurna pe care ţi-o dădeau abia de-i puteai oferi o masă la vreo cantină a partidului!). În Bucureşti, m-am descurcat, neînsoţindu-l de exemplu la masă, pretextând un telefon urgent de dat sau primit. Urma să plecăm în ţară. Am decis că Satu Mare e un loc foarte bun: aveam mulţi amici acolo, horinca e bună în zonă, oamenii deschişi la inimă şi minte. Rusul meu –care, de altfel, ştia bine româneşte – era un rus sadea - bea bine, era vesel, cânta bine şi vocal şi la chitară, ştia Esenin pe dinafară. L-am plimbat prin zonă, la “Mondiala” s-a organizat şi o parada a modei pentru el, iar la hotelul “Dacia” (fost “Panonia”) au fost câteva seri cu palincă, slană, cântece şi recitări la care nici amicii sătmăreni nu s-au lăsat mai prejos în faţa oaspetelui. La întoarcerea în Bucureşti, l-am depus la hotelul partidului de lângă Arcul de Triumf şi am dat să mă grăbesc spre casă: era ziua fratelui meu şi deşi era târziu (avionul decolase cu întârziere de la Satu Mare) voiam măcar să apuc să-i zic la mulţi ani. Adevărul ne bagă deseori în bucluc: când a auzit rusul meu motivul pentru care îl las singur, n-am mai scăpat de el: nu şi nu, să-l iau cu mine la ziua fratelui meu. Am cedat rugăminţilor lui. La fratele meu, veselie şi limbi dezlegate, ca la orice sărbătoare care dura de ceva ore. Aşa că s-au întretăiat Esenin şi Eminescu (“Doina”, evident), perestroika şi socialismul francez, Basarabia şi al doilea război mondial, amintiri de la Moscova şi din Bucureşti. Toate, desigur, într-o voroveală fără nimic tendenţios, vindicativ, politic, pigmentată de votcă, icre, sărmăluţe, fripturi făcute de cumnată-mea. Veselia şi destinderea asta de câteva ceasuri aveau să îmi iasă prin piele!

Clubul de proza

In ultima sa intalnire, inaintea vacantei de vara, Clubul de proza va propune lecturi incitante ale lui Radu Aldulescu si ale lui Horia Tabacu. Cum Radu este un nume deja consacrat, este cazul sa va spun cate ceva despre Horia: desi scrie inca din vremea facultatii, debuteaza abia acum. HT scrie o proza scurta exceptionala in care nostalgia, cautarea, tradarea. dramele sunt abil mascate de un umor in fata caruia mai degraba te intristezi decat sa razi. Observatia lui Horia este taioasa, necrutatoare, disperanta si disperata. Volumul sau "Drumul pana la Piata Romana" va fi o imensa surpriza si ii va obliga pe critici (pe criticii onesti, vreau sa zic) la o noua ierarhie a valorilor prozei. 

Eu inca nu m-am hotarat daca voi citi din recent aparutul "Gde Buharest" sau voi testa receptarea noului roman "Ingerul de maine".

Ciudata poveste a acestei carti a luat sfarsit! Detalii despre acest roman pierdut si rescris veti afla la lansarea sa.

In căutarea timpului trecut (II)

Sita, pe atunci foarte deasă, a admiterilor în facultate părea că adună, pentru patru ani, tineri cam cu acelaşi profil. Filologia făcea o excepţie:în nicio altă facultatea nu era un talmeş-balmeş ca aici. Convieţuiam cu fete modestuţe rău de tot care îşi mai purtau apucăturile (şi straiele!) de prin satele de prin care veniseră, dar şi cu artistele care rataseră pe la teatru de câteva ori, je m’en fiche-iste ce îşi etalau superbele picioare în fustele mini (dar mini rău!) la modă pe atunci, fete ce nu vor afla patru ani pe unde e biblioteca, dar care ne iniţiau în tainele cluburilor de noapte – “Atlantic”, “Melody” şi “Continental” – iniţiere generoasă pe banii italienilor, somalezilor, yemeniţilor sau altor “popoare înfrăţite”, după cum le zicea Ceauşescu. La categoria băieţi –aşa puţini cum eram – diversitatea era la fel de mare: artişti cu capul în nori, oameni bine tocmiţi (pe câţiva nu i-am văzut decât în costum toată facultatea!), foşti studenţi la Politehnică în căutarea adevăratei vocaţii, oportuniştii ce intraseră rapid în partid spre a promova în structurile comuniste ale asociaţiilor studenţeşti si a prinde o repartiţie cât mai bună. Pe atunci nu cred că sesizam foarte bine diferenţele astea: eram cu toţii colegi, împărţeam frăţeşte în pauze ţigările “Carpaţi” ori “Snagov” (după ce luam bursa), treceam prin emoţiile aceloraşi examene, aveam antipatii şi simpatii comune şi cu toţii (mai ales băieţii) credeam că vom ajunge “cineva” (sau, mă rog, “ceva”) în cultura română: care critic, care poet, care prozator! În cei patru ani, micile şi marile întâmplări, iubirile (ce student nu trăieşte o poveste de amor cu un coleg recte cu o colegă?), anticariatele pe care le scotoceam de comori, celebra doamnă Nela de la standul de cărţi, sau madam Stroie – secretara, banda făcută la cantină (până şi eu, bucureştean, am ajuns într-o zi să fac banda pentru că învăţam în grup la cămin şi nu m-am mai dus acasă să mănânc), toate acestea ne creau iluzia unui grup, unui an, unei promoţii, unei viitoare generaţii ce nu se va desface niciodată!
A fost de-ajuns să se volatilizeze emoţiile ultimului curs, să se piardă plecând pe geam, luând-o pe Edgar Quinet, spre a coborî prin Constantin Mille, ocolind clădirea “Universului”, în Cişmigiu, plutind o vreme pe lac înainte de a se duce spre nicăieri ecourile lui “Gaudeamus” pentru a ne arăta ce firave erau legăturile dintre noi. La repartiţie, nu mai eram decât indivizi care nu voiau altceva decât să plece, să plece, să plece. Să plece dacă se poate la ei acasă, ori cât mai aproape de casă, iar pentru asta totul era permis, nimic nu era interzis. O colegă blătuise listele cu secretara care, chipurile, îi bătuse la maşină de scris greşit media şi o mutase în felul ăsta vreo sută de locuri mai în faţă, o alta adusese un certificat medical care atesta că e gravidă (cei cu copii aveau prioritate la repartiţii) – fapt ce-a născut la comisie o adevărata dezbatere: dacă un viitor posibil copil este egal cu unul gata născut! Multe căsătorii s-au încheiat în pripă în acea lună dintre finalul de studenţie şi repartiţii pentru ca tinerii însurăţei să fie repartizaţi în acelaşi loc! Oglinda grupului nostru –în care ne vedeam frumoşi, deştepţi, talentaţi şi boemi – fusese scăpată din mâini şi se spărsese în ciobuleţe în care nu mai puteai cuprinde un chip!
Rama subţire a studenţiei nu a fost de-ajuns pentru a ne ţine uniţi. Nu criteriul biologic, nu micile idealuri, marile visuri sau deşartele speranţe creează o generaţie. Nici măcar solidarităţi nu creează. Risipirea în lume este o risipire în timp: fiecare dintre noi ne ducem în timpul culturii, al mentalităţilor, al aspiraţiilor noastre. Cei cu care am pornit la drum –la cenaclul “Junimea” – nu erau preponderent din anul meu. Ba, dimpotrivă. Am rămas peste amarul de ani trecut peste noi prieten şi solidar în generaţie cu Iova, Ene, Paraschivoiu, Preda, Cristian Teodorescu, într-un târziu apărând cei din an cu mine ca Petre Raileanu, Ioan Lascu sau Gabriel Năstase. Am fost coleg de an cu critici, istorici sau editori pe care îi respect Paul Dugneanu, Valentin F. Mihăescu, Alexandru Condeescu, Lucian Hanu. Nu ne-au legat însă şi aceleaşi lupte pe aceleaşi baricade ale unei noi literaturi. De aceea, şi-acum resimt dureros dispariţia marilor mei prieteni, cu precădere literari, Nedelciu, Flora, Crăciun, Lăcustă
Cu ei dialoghez încă prin cărţile pe care le-au lăsat. Deşi, nu de puţine ori, tocmind planuri pentru a doua zi mă trezesc gândind « îl voi vedea pe Ionică la Uniune », « să-i dau un telefon lui Mircea », « Să-i răspund emailului lui Meşteru » , « să-l întreb pe George despre… »

Sub lupă
Premii în vremuri de criză

La sfârşitul acestei săptămâni a fost caniculă. Peste o sărăcie nu poate veni decât o altă sărăcie: după ce că se usucă de foame, acum românii se vor usca şi de sete. În acestă stare de criză şi secetă s-a desfăşurat decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor din România. Nu zic nici Gala nici Festivitatea! Cuvântul exact era “s-au dat” În Aula Bibliotecii Centrale Universitare, s-au adunat câteva zeci de oameni. Adică nominalizaţii –nu toţi! -, membrii juriilor de nominalizări şi de decernare, nu toţi!, membri ai Uniunii neimplicaţi direct în această ispravă – mai nimeni, conducerea Uniunii – toată! Evenimentul nu a fost semnalat nici măcar pe site-ul Uniunii. Iar invitaţiile s-au făcut în clandestinitate, cu un telefon doar cu câteva ceasuri înainte de măreaţa faptă. Poate e o scăpare, poate a fost un interes să fie ţinute premiile astea mai la umbră, sa nu lesine la soarele mediatizarii, sigur însă că e o atitudine. În momentul în care toată conducerea Uniunii a fost nominalizată la premii şi toată conducerea în păr s-a recuzat, premiile au devenit nişte bagatele. Premiatul la premiile speciale, George Ardelean, zicea că-i pare rău că s-a recuzat conducerea Uniunii (mai erau nominalizaţi la această categorie N. Manolescu, Gabriel Chifu). pentru că şi-ar fi dorit să-i învingă în luptă dreaptă. Ceea ce probabil s-a vrut o glumă a sunat extrem de serios şi de amar. Un gest de o nedelicateţe vecină cu sfidarea a fost ca “recuzaţii” să înmâneze premii celor ce au câştigat, inducându-se astfel ideea evidentei lor superiorităţi faţă de colegii cu care au fost în competiţie. Pentru că spiritele superioare sunt dincolo de micile vanităţi, aparţinătoare omului, pardon, scriitorului, de rând: i-au mângăiat părinteşte pe cap şi au zis vorbe frumoase despre premianţi cam în felul în care doamnele învăţatoare împart coroniţe celor mai merituoşi şcolari.
Unii premianţi au plecat acasă fără semnături pe diplome semn al încropelii sub care s-au dat premiile. Mimarea surprizei numelui premiantului – copiată de la Oscar-uri - a dus spre parodierea formulei. Nu ştiu cum se face, dar de la intrarea în sală toţi ştiau care vor fi aleşii. Toţi ştiau, dar nimeni nu a vrut probabil să le spună şi celor din conducere. Sunt sigur că unul din premianţi nu a ştiut pentru că decernarea premiului l-a prins în bermude şi şlapi. Drept care mi s-a părut absolut firească jena domnului ambasador Mihai Zamfir care, trebuind să ia cuvântul imediat după junele premiat, a cerut iertare asistenţei pentru faptul de a fi venit îmbrăcat ca pentru o festivitate! Probabil că tânărul autor, în drumul de la ştrand spre casă, a făcut un mic popas la Bibilioteca Universitară atras de mulţimea de maşini inscripţionate Televiziunea Română; era clar că se dă ceva!
Şi, totuşi, momentul de vârf l-a constituit laudatio-ul la Premiul Naţional Despre viaţa, opera şi statura morală a lui Alexandru George a vorbit...directorul casinoului Vernescu Vorbele sale erau întărite, prin gesturi aprobatoare din cap, de către criticul şi preşedintele Uniunii, Nicolae Manolescu.
Festivitatea s-a încheiat fără măcar un simbolic pahar de şampanie. Probabil, într-un cerc mai restrâns, să se fi băut o limonadă la casinou. Crupierii abia aşteptau să dezbată cu marcanţii noştri autori starea literaturii române!

Costi

de Ioan Lascu

La prima vedere pare un supărăcios. Gura parcă îi este ferecată de un rictus de nemulţumire. Faţa-i încordată, cu o privire fixă, dar vie, tensionată, aţintită spre un punct numai de el văzut, care nu este niciodată înconjurat de vid, e ocupată de ochii mari şi sfredelitori. Costi Stan întrezăreşte mereu ceva, sintagme, idei, evenimente, fie ele şi “de presă”, pe care le însăilează, le răsuceşte şi le răstoarna în discursuri la agape ocazionale, în articole sau cărţi. Dintre noi toţi, el a fost cel mai…timpuriu prozator: a publicat Carapacea în 1979  Este un fel de roman din care Costi citise fragmente în studenţie la întâlnirile cenaclului Junimea, condus de cel căruia noi îi spuneam Crohu, profesorul nostru de critică literară şi, încă de pe atunci, mentorul unei generaţii, pe care a desantat-o în literatură în anul 1983. Ov. S. Crohmălniceanu rămâne unic pentru promoţiile noastre din anii ’70, de la Facultatea de limba şi literatura română din Bucureşti. De la el am învăţat ce înseamnă critica literară, am învăţat cum se pune în practică acest meşteşug, uneori ingrat sau blamabil.
După lecturile surprinzătoarelor fragmente din anii 1972-1973, a urmat un moment de aparentă acalmie. Ce făcea Costi? Mie îmi dădea impresia că renunţase, că se lăsase de scris. Nu era deloc aşa, el continuase să lucreze în tăcere, îşi terminase cartea şi, probabil, aşteptase câţiva ani forţat de rigorile întunecate la care era supus cel care voia să publice în anii aceia, la fel de întunecaţi. Mai ales un debutant.
L-am revăzut pe fostul meu coleg Constantin Stan după ce publicase Carapacea, de care era mândru. Fizic arăta la fel de slab, dând chiar impresia de debilitate, febril, supt mereu de nelipsita ţigară din colţul buzelor ţuguiate a nemulţumire, aşa cum l-am perceput mereu. Odată, prin 80 şi ceva, l-am întrebat un pic insistent ce mai face, iar el mi-a răspuns provocator, mai mult chiar – sfidător : « Ce să fac, stau şi scriu pentru voi, fiindca voi nu faceţi nimic ! » Am rămas siderat. Am tăcut jenat, gândindu-mă la ce voia să spună. De ce ne dispreţuia sau ce ne reproşa de fapt nouă, foştilor lui colegi de facultate ? Cred că ne acuza de sterilitate, de pasivitate, de faptul că nu ne angajam să scriem, să publicăm. Bine, bine, mă gândeam, dar nu toţi aveam şansa de a o face la o editură, ca el, bucureşteanul get-beget care nu se depărtase prea mult de acest veşnic El Dorado românesc, nici chiar în anii de stagiatură în învăţământ, când mulţi eram aruncaţi prin fundături de la ţară sau din oraşe muncitoreşti. La rece, i-am dat dreptate şi am simţit insinuându-se în inimă un sentiment de inferioritate şi de invidie. Dar am tăcut şi am aşteptat, întărit de o speranţă secretă. Costi însă a continuat en fanfare Fostul meu coleg din grupa de franceză şi extremă stânga în echipa de fotbal a facultăţii, ale cărei buturi le-am apărat, Costi Stan, a mai publicat destul de repede alte două romane : Nopţi de trecere şi Vară târzie în 1984 şi 1986. În acele vremuri, trei cărţi publicate aduceau în cele mai multe cazuri cu începutul consacrării. Autorul îşi respectase pariul. Devenise şi ziarist la Bucureşti, la Scânteia tineretului , totuşi unul din cele mai lizibile ziare din “presa socialistă”. Acolo a publicat numeroase reportaje de calitate, într-o vreme când “Flacăra” deţinea primul loc “pe ramură”. I le citeam, aşa cum îi citeam şi cărţile despre care scrisesem corect, văzând în ele nişte experimente care nu se supuneau reţetelor ideologice: continuum-ul textului. evanescenţa personajelor, auto-referenţialitatea, disoluţia oricărei ideologii. Era un optzecist în felul lui, Costi Stan, diferit de alţi desantişti prin colorit, prin alt mod de a privi sau de a localiza. Mai puţin textualist şi mai mult memorialist... În esenţă, el a rămas la fel şi până astăzi şi este aproape singurul care insistă în formulă. Gerda este cel mai recent exemplu. Deşi uneori se crede neînţeles, el nu s-a schimbat aproape deloc: acelaşi orgoliu discret cu rare izbucniri, acelaşi respect de sine, aceeaşi circumspecţie faţă de ceilalţi şi acelaşi spirit de camaraderie parcimonioasă.
L-am revăzut de câteva ori în 2000 şi 2001, când, la invitaţia Gabrielei Bora şi a mea, a acceptat să susţină mai multe cursuri la o universitate particulară din Craiova. Constantin Stan devenise profesor de jurnalism: din câte mi-am dat seama ştia să se facă deosebit de atractiv în faţa studenţilor cărora le expunea cu umor şi principii, şi tehnici, şi fapte diverse legate de deşucheata noastră presă scrisă pe care o mâncasem pe pâine. A publicat chiar şi o carte de gen - Libertate supravegheată. Tehnici de redactare – de care el nu aminteşte în fişa de creaţie, dar care este şi doctă şi utilă, şi pigmentată cu comentarii spumoase şi vorbe picante. Am zăbovit şi mai multă vreme împreună, dezbătând divers despre lumea schimbată în care nimerisem de un deceniu încoace. Tot nu era bine, dar era altfel...Cel puţin aveam ce vorbi, fără să ne mai fie frică, vituperând şi chiar infierând. Costi câştigase în limpezime şi în incisivitate, dar şi în coerenţă şi profuzime. Îndelungul exerciţiu de jurnalist ii folosise şi el din plin. Însă ii remarcam din nou rigoarea şi spiritul aplicat, de care el nu a dus niciodată lipsă. Acestea sunt, cred, două din pietrele tari ale background-ului personalităţii lui. Costi Stan este, în fond, un perseverent, un încrezător în sine şi un tip care, de multe ori, tace şi face. El ştie ce vrea, cu toate ciudăţeniile care ii mai pun piedică şi ne mai contrariază din când în când. O fire coarctată nu poate fi altfel căci relativa închidere în sine şi rezervata deschidere către ceilalţi îl definesc bine: introvertitul şi extrovertitul se întâlnesc exact la ieşirea din sine şi la intrarea în lume.
Astăzi, Costi Stan este aproape neschimbat: la fel de tânăr şi la fel de bătrân ca acum 30-35 de ani, contemporan cu mai multe vârste, el priveşte en soupconnant şi ce-a fost şi ce va fi, trecând succesiv prin tăceri inexplicabile şi prin apariţii care te incită la o mereu veche recunoştinţă. Căci el confirmă ce a fost şi întăreşte ideea că va fi ceva pe deasupra în acelaşi lichid amniotic.

(Textul a apărut în revista “Autograf”, în 2006, dar de el am luat cunoştinţă abia în urmă cu câteva zile. Înaintea acestui text –sau după el? – am purtat o aprigă polemică, în revista Ramuri, cu fostul meu coleg Ioan Lascu în jurul noţiunilor de epică şi narativitate în proza optzecistă M-am bucurat să ne revedem la Piteşti şi să o reluăm, mult mai prieteneşte, după atâţia ani)

Sub lupa

Plictiseala naşte monştri

Era atâta tihnă, atâta lentoare în viaţa orăşelelor şi târgurilor în vremuri de demult încât se acreditase ideea că acolo nu se întâmplă nimic. Plictiseala asta însă era ca o acumulare de gaze: la un moment dat dădea în clocot, exploda, erupea în câte un fapt ce umplea lumea de uimire, revoltă şi indignare. Acele grozăvii ale locurilor unde nu se petrecea nimic se aflau rar, iar noi, cei mai mulţi, am luat act de ele mai ales prin intermediul literaturii. Acu’, dacă era adevărat sau nu, nu avem de unde şti pentru că scriitorii fantazează şi ei şi nu poţi pune preţ chiar pe tot ce spun sau scriu. Numai puţini scriu despe ce li s-a întâmplat, cei mai mulţi din ceea ce ar fi vrut să li se întâmple, adica din saracia vietii lor!

Viaţa din oraşele de provincie pare a nu se fi schimbat prea mult. Despre patriarhalitatea lor se vorbeşte mai puţin. Ea se bănuie însă prin ororile care apar din când în când la ştirile de la televizor. Pentru că numai o imensă lipsă de acţiune, numai un spleen fără margini trebuie să fi făcut ca doi inşi care se plictiseau pe o terasă să îşi afle un “ce” atât de oribil să le mai treacă din plictis. Despre ce e vorba: doi tineri de vreo 20-22 de ani au rupt monotonia vieţii provincialului oraş Hârşova plătind doi copii să facă sex sub privirile lor pe o terasă în centrul localităţii. Oroarea şi mai mare e că cei doi copii, probabil atât de săraci sau de abrutizaţi de sărăcie, erau fraţi. Filmuleţul a fost dat la televizor, a fost pus de multe reviste şi pe ediţiile lor on-line astfel încât, ni se spune, s-a creat un adevărat curent de opinie, opinie a unor oameni extrem de responsabili, cu simţul onoarei, moralei şi demnităţii umane, care incriminează faptele celor doi şmecheraşi de Hârşova. Ce simţ civic au românii, cum se mai indignează ei în faţa unor orori! Nu, nu, nu! Nu e vorba de niciun simţ civic, este vorba tot de o mizerie umana la moda – fariseismul. Pentru că nimeni nu a observat un fapt aparent minor: cineva asista impasibil la mizeriile celor doi filmând scena cu telefonul mobil! Omul a considerat totul un spectacol numai bun de imortalizat şi de transmis televiziunilor pentru a lua şi el un ban (televiziunile invită la o asemenea monstruozitate plătind filmuleţe d-astea!) sau a deveni o mică vedetă a jurnalisticii. Nici prin minte nu i-a trecut să intervină spre a pune capăt faptelor la care asista. Aşa se petrece şi când în mijloacele de transport câte-un individ sau un grupuleţ terorizează călătorii cu limbajul, cu gesturile, cu mizeria făcută în jurul lor, tot aşa s-a întâmplat când un şofer l-a luat la pumni pe un călător: oamenii au asistat, iar unul, mai şmecher, a filmat scena cu telefonul mobil şi, pac, cu ea la “Războiu’” Civic ar fi însemnat ca oamenii să intervină, jurnalistic, şi ziarişii profesionişti sunt obligaţi să intervină. Înaintea exercitării profesiei de gazetar eşti obligat să îţi exerciţi meseria de cetăţean şi mai ales de om. Împotriva paparazzilor sosiţi la locul accidentului în care şi-a pierdut viaţa lady Diana s-a deschis o anchetă care să stabilească dacă mai întâi au fotografiat şi abia apoi au dat primul ajutor (ori au anunţat pentru ca victimele să primească ajutor de urgenţă) ori, desfidând legile solidărităţii umane, întâi şi-au burduşit aparatele cu imagini şi-abia apoi şi-au amintit că sunt oameni. Din plictiseala, doi golani au transformat terasa din Harsova intr-un studio de filme porno, dupa cum, pentru starnirea adrenalinei, americanii, mai nou nu numai ei, reconvertesc bancheta din spate a masinii in la fel de romantice locuri de, hai sa-i zic decent, facut sex. Filmele americane au dat idei romanilor si romancelor, televiziunea noastra ii invita pe oameni sa devina neoameni ca jalnici gazetari!

Confesiuni fara glorie

În căutarea timpului trecut

Şi eu, ca şi alţi şi alţi absolvenţi, am colindat Universitatea cu colegii de an, cântând “Gaudeamus”. Nu, nu erau robe sau nu ştiu ce alte ţinute festive, fiecare îşi pusese însă câte ceva mai deosebit, iar feţele ne străluceau de o bucurie inconştientă – habar n-aveam ce ne aşteaptă. Ne bucuram aşa cum te bucuri ca ai sfârşit ceva care pare o împlinire, neştiind atunci că fiecare lucru definitivat e un pas către îngheţare, nemişcare, moarte. Că orice definitiv e aşa ceva. Ne-am promis atunci, aşa cum probabil îşi promit toţi absolvenţii, că periodic ne vom întâlni pentru că noi vom face şi vom drege, că noi am fost unici, că suntem tineri şi aşa vom rămâne. Ne-am risipit şi viaţa ne-a luat aşa cum puhoaiele iau la inundaţii ceea ce nu este bine ancorat în pământul existenţei noastre efemere. Ne-am strâns cu greu, după vreo 30 de ani, pentru prima şi probabil ultima dată.
Revederile peste ani sunt triste. Pentru că niciun om nu observă că şi peste el a trecut vremea. Se uită la ceilalţi, şi-i aminteşte perfect cum erau ultima dată când s-au văzut –şi asta se poate să se fi întâmplat acum 20-30 ani -, nu poate dicta privirii să nu sesiseze firele albe şi cutele de pe faţă, trupul uşor povârnit şi burticica imposibil de ascuns sub sacou sau sub rochie, întrebându-se unde sunt de fapt oamenii cu care venise să se întâlnească. El, la rându-i, este la fel privit de cei din jur şi şi el este la fel ca toţi ceilalţi. Se instalează o veselie forţată, artificială. Toată lumea e veselă ca să nu-şi plângă de milă şi să nu dispere. A trecut un amar de timp peste ei, iar ce-a rămas în urmă pare mai degrabă un imens deşert în care fiecare încearcă să planteze nişte oaze sau măcar scaieţi spre a-i rupe monotonia: se invocă realizări, drumuri prin străinătăţuri, copiii, vreo casă de vacanţă. După câteva pahare de vin, grupul cel mare se demixtează: bărbaţii se ridică de pe la mese şi se strâng în cerc, iar discuţiile plecate de la teme majore sfârşesc în obişnuitele bancuri şi poveşti deocheate în general cu femei pe care le cunosc sau le recunosc cei din grup. Femeile se studiază reciproc spre a se compara, de cele mai multe ori fiecare crede că îi este favorabilă comparaţia, se laudă cu micile/mari realizări ale soţului, mulţumesc proniei cereşti că au scăpat de “ălalalt” –mai toate sunt la a doua, daca nu cumva la a treia încercare în căsnicie -, declară în cor că au o viaţă plină pentru că progeniturile au făcut facultate, că s-au căpătuit, unii chiar prin străinătate. Şi bărbaţii şi femeile vor ajunge, inevitabil, la întâmplări din anii tinereţii. Nimeni nu va avea curajul să spună ce visau ei atunci că vor ajunge, că vor face. Din când în când, fără legătură cu subiectul, se va auzi un oftat “ei, aşa-i viaţa” sau şi mai durerosul “la tinereţe, la tinereţe toţi suntem talentaţi, deştepţi şi frumoşi”. Încetul cu încetul, adunarea se sparge disperarea fâlfâindu-şi aripile negre pe deasupra ei. Nimeni nu ar vrea, sincer, profund, să se mai ducă acasă. Ar fugi. Dar unde?
Probabil inapoi, în timp, în căutare, în pustiul existenţei noastre întins între tinereţe si apus!

Cu colegii de generatie...

...Nicolae Oprea si Aurel Maria  Baros,,,Liviu Ioan Stoicio....Nicolae Oprea...Marta Petreu