Epopeea lui Ivan Mihailovici: votca, slujba şi obedienţa
29 Iunie 201p
 
de MANUELA GOLEA
 
Unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai generaţiei '80, Constantin Stan, şi-a lansat cel mai recent roman „Gde Buharest", primul volum dintr-o trilogie, anunţată în premieră chiar la lansare.

Evenimentul a avut loc în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor unde contrar obiceiurilor aproape toată audienţa a cumpărat câte o carte (25 lei, la faţa locului). Probabil că un impuls a adus mini-recitalul la pian al tinerei domnişoare Alexandra Tabacu, dar şi scurtele referinţe critice referitoare la proaspăta carte susţinute de Mircea Barsilă, Dan Cristea şi Corneliu Ostahie. Sigur, o importanţă specială a avut fragmentul lecturat de actorul Tudorel Filimon, cel care a dezvăluit publicului încă neştiutor, într-o notă comică, câteva elemente din chinuitorul şi lungul drum la care s-a angajat Ivan Mihailovici Saproşkinov, personajul central al romanului, fiul unei rusoaice făcut cu un soldat român.

Şi tot un îndemn a lansat şi criticul Dan Cristea, chiar dacă nu şi-a dorit neapărat acest lucru, atunci când a ţinut să împărtăşească câte puţin din plăcerea lecturării capitolului dedicat votcăi, elixir esenţial în ampla incursiune europeană a lui Ivan Mihailovici, o adevărată „odă pentru votcă", ceea ce în literatura română încă nu s-a pomenit. Toposul crâşmei a fost puţin abordat de autorii români, a punctat Dan Cristea.

„...Fără votcă, bietul de Ivan devine trist, apatic şi-l apucă pustiul, bate crivăţul prin sufleţelul lui, tânjeşte şi se usucă de dor. Şi ce nu a mai aflat tăicuţul lor este că dacă nu se mai bagă votcă, dacă prin complexe, prin crâşme şi ceainării nu mai e strop din agheazma cea de toate zilele, asta nu înseamnă că nu se mai bea. Oh, se bea, se bea mult, mult mai mult, dar cu mai multă înfrigurare şi uneori în foarte mare silă! De ce să nu bei cu bucurie dacă tot e să bei, să ţi se aline şi ţie inimioara şi viaţa, oftând de plăcere şi nu de grija că amărâta aia de sticluţă se termină, ori că iar vine tov. Volodea şi îţi confiscă basamacul făcut de tine cu atâta trudă. Nu ştie el, Ivan Mihailovici, cu câtă nevolnicie încropeşti de-un căzănel de ţuicuţă?! Păi, ştie şi încă foarte bine...".

De la Moscova, la Berlin

Apoi, cartea însăşi are o poveste oarecum fantastică. La un moment dat, Costi Stan nu şi-a mai găsit romanul în calculatorul. Textele au dispărut, „le-a înghiţit un hău de neînţeles şi de nepătruns", povesteşte autorul într-un interviu. A fost nevoit să se reapuce de „Gde Buharest" (titlul fiind o parafrazare după o celebră expresie folosită de soldaţii rusi în timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul Rusiei- „Gde Berlin"). Munca de Sisif şi-a găsit răsplata. Potrivit lui Mircea Barsilă a ieşit un „roman magistral sub toate aspectele", iar în centru îl are pe cetăţeanul simplu - Ivan Mihailovici - a cărui „religie" are trei componente: votculiţa băută ritualic, la intervale egale de timp, în timpul serviciului, slujba şi obedienţa socială trăită, zi de zi, abulic. „Solipsistul, apaticul şi umilul cetăţean se lasă ademenit, în final, de imprevizibila dorinţă a depărtărilor simbolizate, din motive personale esenţiale, de oraşul Buharest", urmând ca din Moscova să plece pe jos la Bucureşit (volumul II) în căutarea fratelui său. După ce fraţii se vor rătăci în evenimentele din decembrie 1989 din România, neştiind nici ei de partea cui au fost, vor porni tot pe jos împreună la Berlin, căutându-şi alţi fraţi.

Un fel de roadmovie, în stil rusesc

Un fel de roadmovie descris de Constantin Stan în dulcele stil rusesc - fiind un mare iubitor declarat de literatură rusă, de la Gogol la Cehov etc. - unde personajul său se lasă purtat/ încătuşat în lumea comunismului sovietic, cu „aberantele ei mecanisme specifice societăţilor de tip totalitarist, este construită într-o modalitate ce stârneşte încântarea cititorului încă din primele pagini, prin frumuseţea scriiturii : o scriitură a cărei fervoare ilustrează aşa-numita bucurie a scrierii şi, respectiv, o impecabilă măiestrie artistică", mai spune Mircea Barsilă.

(Text aparut in Romania libera, marti, 29 iunie, 2010)